Versione :
Corsu

L’ingannu

Ùn si sà esattamenti i cundizioni chì pirmissini à Ghjan Teramu Fabiani d’acquistà u ducumentu stampatu oghji quì. Mortu in l’annu 1994, si sà quantu l’editori calvesu bugugnava à spanticà i fonti soii. Comu voglia fussi, issi pagini funi trovi in u so scagnu, à mezu à parechji altri scartafacciuli.
U scrittu si prasintava sottu à a forma di cinqui fogli in 29,5 x 21, stampittati à nantu à Word 6.0. Era assistatu d’uni pochi di currizzioni manuscritti.
Senza pudella assicurà, si pò creda chì l’autori, par via di a cunniscenza prufonda di l’inchiesta ch’eddu palesa ad ogni pagina, tinia un postu, forsa impurtantissimu, in a pulizza.
Scrittu in un francesu un pocu furmali ed accademicu, a traduzzioni in corsu ch’è no’ prupunimu quì hà pruvatu à renda un pocu vivaci un stilu un’inghjicula annuiosu. A scelta di u corsu hè stata fatta dinò, mossi ch’è no’ fumi da a vulintà di ùn sparghja à l’allera i rivilazioni propiu rivuluziunarii, tucchendu a literatura, chì ci affaccani -a cusiditta lingua corsa essendu purtroppu oghji, com’eddu si sà, illighjevuli da a maiò parti di la ghjenti.

***

U corpu di monsieur Santini fù trovu à setti ori di mani, in a so libraria di u 7 di u Carrughju Drittu in Aiacciu, u cinqui di maghju di u 1993.
Era stesu à pian’ di sulaghju, i ghjinochji tucchenduli guasgi u pettu.
Tinia trè baddi in corpu.
Si sapì prestu chì l’omu era senza storia ma ch’eddu avia un gustu trimendu pà i libra. Ci andava tontu ; à tal puntu d’altrondi chì, puri fenduni cummerciu, ricusava ogni tantu di spachjà un acquistu soiu, da a paura di spiccassini. Alcuni passiunati battiani cumunqua ind’è eddu, in cerca di tal’ opusculu rarissimu, tal’ rivista intruvevuli o tal’ infolio fora di vendita.
Di prima, fù ammintata a pussibilità d’un’arrubera, un scumpigliu chì saria andatu da mali. Ma nisun parapiglia a pudia fà pinsà. I parastaghji erani in u statu chì s’era sempri vistu : un veda incù issu ordini parfettu chì suvitava l’indici alfabeticu.
A cascia firmava piena ziffa.
A vita privata di u librariu rivilò anch’edda puchissimi cosi. Fantinu, paria chì monsieur Santini ùn avissi avutu altri via è vita chè prufissiunali. Pà issi caffè di a Piazza di l’Olmu, u pugnu d’amichi ch’eddu praticava ni feci testimoniu : nè numicizia, nè fraquentazioni un tantu bracanati.
Tuttavia, l’inchiesta feci un gran’ passu quand’eddu si scuprì i so quaterni. I zibaldoni, i chjamava. Trenta quatru pagini stracarchi à rimarchi, analisi, sintesi, ipotesi, paragoni ecc... è chì ghjiravani tutti quanti intornu à listessu tema : a vita è l’opara di Dante Alighieri.
Avali po, chì ci intria, Dante Alighieri, ind’è l’umicidiu di un librariu ?
U fattu si stà chì issi zibaldoni svilavani un’ussissioni d’ogni ghjornu : l’urighjina di u pueta. Arrimbendusi à nantu à parechji scritti inediti (ceppi nutariali, cronachi latini, tuscani, grechi, corsi, ecc...) monsieur Santini s’era cusì à pocu à pocu parsuasu ch’eddu pisava à nantu à a vita di u pueta un misteru tamantu -mà ch’edda ùn fussi un ingannu di quiddi- è chì, via, a biugrafia ufficiali è l’opara stessa ùn erani quiddi chì si dicia.
À contu meiu, ùn aviu mai intesu a minima pulemica à nantu à stu particulari. Sè a vita di un Shakespeare, pigliemu, prasintava calchì puntu bughjicosu, ùn s’era inveci mai fattu mottu, sighi pà cunfirmalla, sighi pà sbuciardalla, di l’urighjina di l’Alighieri. Quand’e pruvai di mè stessu à leghja assaghji critichi o biugrafichi, ni fù più chè mai cunvintu : puchissimi mintuvavani sitalli pussibilità.
Ma monsieur Santini, eddu, mittia di corra in a ghjerba.
Accatamansava ducumenti.
Lacaraghju quì da cantu ditagli di a so littura semiotica è linguistica.
Basta à sapè chè u librariu ni cuncludiva chè l’aspru carattaru di u scrittori u riligava lindu lindu ad a tradizioni corsa, mischiata ch’edda era, edda dinò, di crudezza, altezza è superbia.
Ma, in i so principii, u so argumintariu tinia sopra à tuttu in trè punti maiò.
Prima, un ceppu nutariali. Vechju da guasgi ottu seculi, issa pagina palisava, à credani monsieur Santini, a prisenza, ind’è l’antica pievi di l’Urnanu, di una certa famiglia Alighieri (in fatti : l’« Ali ghjeri »). Si pudia cuncluda incù una precisioni rilativa, chì sta famiglia. avaria campatu, ver’di u 1270-1290, ind’è issi Rughjoni persi di l’Istria, à mezu à a campagnalità di l’epica. Monsieur Santini nutava u fattu senz’altru. Ma in i so primi pagini dighjà, si sintia bè ch’eddu era nanzi tuttu primurosu di puntiddà un’urighjina isulana pà u pueta.
L’argumentu sigondu, di natura più archiugrafica, ammintava a scuparta, à nantu à un vechju caseddu sfraiatu, in un locu dittu « Lavaddi », sempri da i parti di l’Urnanu, d’issa sprissioni strana :
Po che la carità di u nativu locu
Mi strinsi, radunai i frondi sparti
strattu chì si rifiria, chjaramenti, ad un versu di l’Inferno.
U fattu si stà chì a scrizzioni datava in modu sicura di u principiu di u quatordicesimu seculu.
Subbitu, monsieur Santini stacchittava dunqua l’incuerenza crunulogica.
Comu mai avaria pussutu truvassi quì, in Corsica, issu versu, à l’epica stessa ind’è fù scritta a Divina Comedia ? Risposta, ùn ci n’era chè una : chè Dante Alighieri l’avissi scritta di manu propia, o sighi statu cunnisciutu in Corsica nanzi chè in Tuscana.
U terzu ed ultimu puntu trattava di un manuscrittu, spostu ind’è l’archivii di Ghjenuva, niguziatu dopu da a famosa famiglia Doria, apprupriati dal Medici di Firenzi, acquistatu da un niputinu di Madame de Sévigné (par via di a so allianza incù l’eredi di Sampieru Corsu) è chì saria oghji, à u capu di parechji righjiri, in manu di un milliardariu americanu, da i parti di Los Angeles.
Issu manuscrittu ùn era altru, ben sicura, chè a virsioni urighjinali di a Divina Comedia, scritta in a so lingua urighjinali -veni à dì ...in lingua corsa.
Via, Dante Alighieri (Ali Ghjeri) era corsu. Di ceppu. Di vita. Di lingua. Di spiritu. Corsu da capu à fondu.

***

Di prima vista, a pulizza avia pocu da ruspà in sitalli cunsiderazioni : a puesia ùn ghjentri, di solitu, in i scopa soii, è nè menu a critica literaria. Ma l’affari pigliò un antru tornu quandi, à l’iniziu di u mesi d’aostu, mentri ch’edda battia u pedi, u stranu dispachju li ghjunsi di i Stati Uniti :

Refert Santini’s affair. Important documents. Contact in L.A. Web :
http://www.Fellowborgesy.Icanhelpyou.com

Benchè i ricerchi fussini trattati direttamenti in cullaburazioni incù a pulizza americana, appughjati da i servizii d’Interpol, ùn ci fù mai mezu di ritruvà u missaghjeru, puri s’eddu fù chjaru chè l’omu era issu americanu mintuatu da monsieur Santini. U so e-mail prasintava parò dui pagini pieni ; ecculi quì :
« Mi scusareti di ùn scuntravvi à facci scuparta. Vi bastarà forsa di sapè ch’e sogu dighjà in vichjaia, è chì ùn a mi facciu più tantu di piglià l’aviò pà l’Auropa. Altri mutivi, chì vinarani schjariti quì sottu, m’imponani di cunsirvà una certa ritinuta. Calchì parolla intantu : a me vita t’hà pocu intaressu, fora ch’edda fù una vita di passioni trimenda pà a literatura. Più precisamenti, mai ùn aghju persu u gustu di i libra rari, di l’opari strani, ed altri bouquin cumpagni. Quandi i me mezi u mi pirmissini, aghju dunqua ghjiratu u mondu sanu da buscammi manuscritti, spessu priziosi. Senza vulenni fanni a mostra, tengu cusì, trà altri, una lettara autografa di Rimbaud, ind’eddu cunfessa avè scrittu issa opara cunnisciuta sottu à u titulu di « Chasse spirituelle » ; tengu dinò quatordici pagini inusitati di Georges Perec, chì u scrittoru s’era ricusatu ad insiriscia in u so libru « Un cabinet d’amateur » ; u « Livro do desassossego » di Bernardo Soares, incù i cumintarii di Fernando Pessoa, è chì appartensi à Alberto Caeiro ; trè odi d’Ossian attribuiti à Mac Pherson ; una strana nuvella d’Adolfo Bioy Casares chjamata « quienquera que sea » chì custituisci una seguita à i « Seis problemas para don Isidro Parodi » ; infini, un rumanzu ineditu d’Agatha Christie ind’è Roger Akroyd conta com’eddu duvintò un assassinu. Forsa issu fumu literariu ùn vi hè tantu praticu. D’altrondi, ùn criditi ch’e sighi d’issi omini chì fecini cullizziò pà ùn sapè chì fà : t’aghju un idea alta, altissima -si pò ancu dì sprapusitata- di a literatura : l’erudizioni ùn mi cunvena s’edda ùn hè accumpagnata è righjirata da issu dialogu intimu trà un omu ed un’antru : issu cuntrastu ferma par mè u sine qua non di qualunqua travagliu artisticu -ed à chì ùn l’hà capita ùn hè degnu di u so missaghju. Ma via, pà venaci à i fatti, trà tutti issi ducumenti ch’e tengu, u più stranu, è forsa u più raru, ferma senza paragonu issu smisuratu manuscrittu chì mi fù vindutu in u 1957 in Ravenna. Si tratta -cusì pinsavu à u principiu- di una traduzzioni in u rozu dialettu corsu di l’opara divina di u divinu Dante Alighieri. In sè, a qualità n’hè parfetta. Ma diversi sperti m’ani accirtatu, in u soprapiù, ch’edda era propiu cuetana di a virsioni tuscana ch’è no’ cunniscimu tutti. Da quì à pinsà chè l’una pudaria essa a copia di quidd’altra, vali à dì chì a virsioni tuscana fussi a traduzzioni di a virsioni corsa, ùn ci era chè un passu. Era quì l’avvisu di u povaru monsieur Santini. Stranu hè u distinu d’un libru (habent sua fata libelli, dici u latinu). Ancu più stranu ferma u distinu d’un omu. Ma u crucivia di issi dui distini hè propiu smiraculatu. Monsieur Santini, ùn aghju avutu l’asgiu di cunnoscialu parsunalmenti (for’chè una volta). Inveci, aghju tinutu incun eddu una piccula currispundenza chì mi pruvò quant’eddu era tistardu, tistardu è chjuccutu -forsa à l’usu di tutti i so cumpatrioti ; pari almenu ch’eddu ùn a si facia à lintà un ossu ch’eddu ùn sighi rasciatu ed imbianchitu.
Cusì feci pà u Dante ; à u capu di ricerchi accaniti, riuscì dunqua ad addunisci provi sufficenti da accirtà issa tesa rivuluziunaria : a so urighjina corsa. U so metudu era sbrattu è bè : monsieur Santini scartava i cuntradizzioni lestru lestru, senza tanti chicchimeddi. A vulintà di buscà u so puntu supranava chjaramenti u rispettu datu à l’opara. In una lettara soia, parlava ancu, di pettu à a Divina Comedia tuscana, di « méchant apocryphe ». Forsa sapeti dighjà issu affari. Ma ùn aveti un’idea di ciò chì l’attivivi : pà monsieur Santini, sola cuntava l’imaghjina, u museu imaginariu chì singhji opara strascina. Solu u matriculava issu trifulu maladettu di vulè assicurà i so passi, par via di un capidopara. Sola valia issa pessima vulintà d’accattà una fama universali, in modu ch’edda sighi assudata ùn si sà chì vana permanenza. Issu bisognu infini d’essa, puri in u spechju di l’illusioni, quand’è ùn semu. È comu megliu chè buschendusi un babbu, fussi eddu puri d’imprestu ? Un capidopara traghji in u so solcu cosi chì, prestu, l’affondani è l’annegani. Prestu, ùn hè più literatura, capiti ? sola ferma razza di boci simbolica. Un capidopara, dimula cusì, viaghja incù issu versu : conta più ciò chì l’avvinghja chè ciò ch’eddu bucchieghja propiu. Fasciatu, allamaghjatu, accupannatu -è senza chì a so valuta ci intressi più in qualunqua manera- ùn conta altru chè ciò chè la ghjenti, a cità, u mondu sanu ci ficcani à l’infurricunera. Monsieur Santini spartiva issa ideulugia. Sò cosi quì chì m’ani da sempri stumacatu. U tortu di monsieur Santini ùn fù di circà a virità : hè segnu quissa d’umanità. Ma a so colpa maiò, impardunevuli, fù di vulè svià, svità, smaruddà un’opara. Micca pà u so valori sputicu, micca pà ciò ch’edda sprima propiu, micca pà ciò ch’edda ci impara à tutti, in u prafondu di l’essa (quà ind’è u silenziu solu ci parla, in sè in sè, com’eddi a ci fariani i parolli d’un amicu persu, ai di là di a cascia, o a lettara d’issu ziteddu ch’è no’ fumi è chì, ùn si sà troppu comu, un ghjornu si metti à scrivaci). Innò : solu pà, ind’è u sacru di una ricunniscenza, fissà a so falzissima pantumina d’esistenza. Eccu u so piccatonu maiò. Ed eccu parchì l’aghju tombu. Issa cunfissioni vi pari forsa spiritata, dissinnata. Firmarà logica parò da tutti quiddi chì ùn ani altra verità chè a bucia di i libra. Pà monsieur Santini, a Divina Comedia fù issa badda chì, trafranchendu i seculi, sbulachjò ed un ghjornu, à l’intalpritu, u tuccò. Fui eiu issa badda. Or mi piaci à sapè chì, certi volti, a literatura tomba anch’edda.»
Di pettu à simili svultulera, diversi funi i riazzioni. À chì ci cridiva senz’altru, à chì ci vissi una pitosa divirsioni. À u veru parò, a pulizza abbisogna mutivi chjari ; issa bughjicosa vindetta, intricciata à libra ed à scrittori, trasgiattava d’avanzu i so catigurii usuali. Prestu, d’altrondi, i ditagli dati da l’americanu parsini troppu imprecisi. Comu mai issu manuscrittu, vera causa di l’assassiniu, avaria pussutu spariscia senz’altru -postu chì mai nimu ùn l’avia vistu ? Comu mai issu americanu si pudia tumbà un omu, senza lacà alcun vistica ? Si pinsò ad una burla, ad un ingannu. Si spiega cusì chì u dispachju è a maiò parti di issu cartulari durmissini oghjisempri ind’è i scagni di u cumissariatu d’Aiacciu, ind’è l’aghju trovu.

***

Cusì si cumpiiva u ducumentu acquistatu da Ghjan Teramu Fabiani. Tuttavia, ci si vidia, in un scornu di l’ultima pagina, à nantu à una carta incullata, issi parolli ricacciati senza alcun dubbitu da i « zibaldoni » di monsieur Santini :
Avaraghju forsa persu quindici anni di a me vita à strulagà à nantu à un sonniu bistroccu. Ni criparaghju, pò dassi. È puri, ni fermu ghjacondu assà. Ghjacondu parchì l’abbongu, si pò fà chè Dante ùn fussi statu corsu. Si pò fà ch’eddu ùn fussi statu nè ancu talianu ma parchì nò ?- inglesu o spagnolu o chì ni sò eiu. Si pò fà infini chè Dante ùn avissi mai asistutu. In i seculi ed i seculi, à dilla franca, pocu imprema. Ma ùn si pò intantu chè u me sonniu ùn avissi asistutu. Ed ùn basta, sta cuscenza, da ghjustificà tuttu ?