A Funtana d'Altea

 

A funtana d'Altea

 

Capitulu 1

 

 

Scusate, cara signora, se vi rispondo in la mia lingua. Seraghju u solu di l'isula chì si hè scurdatu di a filetta crisciuta da mare in là. U mare. È l'isule, quallà, duve strughje lu sguardu. È u ventu à corri corri fala da la serra, piglia l'altu, è u sguardu li batte appressu.

L'orizonte, spazzatu, palesa una striscia lebia è debule, daretu à l'isule. U lume fretu è duru dice ch'ella hè l'Italia. Luntana. Vicina. Come lei, signora, come lei. Un antru mondu. U Cuntinente. Si hè chjamatu Terra Ferma, tandu. Ed era l'Italia. Cum'è voi, o madama, cum'è voi. Cum'è Altea, cara amica, cum'è Altea. Innò, ùn hè tantu ch'è no simu sbandati è i linguisti dicenu ch'è no simu di l'aghja italica. Di aghja sì, ma di tribbiera, andate à sapè, voi !

 

 

Sta piazzona si hè fatta à pocu à pocu. S'è vo vulete fà un' opara, ùn guardate i munimenti, per piacè, chì per noi sò una vergogna. Ùn dicu micca di l'arte, ùn ci capiscu nunda. Hè pè u sensu. Serà statu forse, pè u mondu sanu, u solu locu chì ùn avia munimentu. Era stata a nostra furtuna. È po sò ghjunti è anu decisu subitu subitu di alzacci dui munimenti. Osinnò ùn eranu pussuti stà: l'aviamu lampati in mare è ùn pudianu più mai accustà.

 

 

Issa mamma sticchita è tragica seria a nostra patria chì lampa u so figliolu in bocca à u mare è a guerra. Lezziò più spaventosa ùn si pudia pensà di saldalla in a petra è u bronzu: vi feraghju sente e ninninanne nustrale è ghjudicherete da per voi s'ellu hè pussibule ch'ella fussi una mamma. E nostre, e mamme, sò cum'è l'altre. Avvicinatevi à i figlioli è viderete !

Allora, vi precu di ùn vede micca un scumpientu simule. In fatti, hè una puttanata trà tante altre. À l'origine, si trattava di guerra, ma u significatu ùn era micca listessu. Ùn eranu nè listesse patrie, nè listessi scopi. Si pò dà chì u sacrifiziu di u figliolu avessi avutu un sensu, tandu, per ellu è per a mamma. Ùn entreraghju micca in i particulari chì osinnò vi aghju da dà fastidiu. Sappiate solu chì, à l'origine, i simbuli ùn eranu micca listessi è ch'ella hè una puttanata di a storia. Chì dopu, si hè fattu u mischju. Ci anu imbrugliatu tuttu, è e mamme ponu ancu avè offertu i so figlioli senza sapè per quale elle i mandavanu. Causa di l'omi è di a memoria cancellata, di siguru, ma causa ancu di u sole. Hè più faciule à mischjà sottu à stu lume chì si manghja e cunfine vere di e cose, di l'idee è di e brame. Fattu si stà chì oghje, cù tuttu stu sole, i simbuli si assumiglianu.

Sta piazza, a vi vulerebbe fà vede di invernu, quandu i bracci scherniti di i platani stinzanu à l'insù u ricusu di u sacrifiziu inumanu. Ma di invernu, per voi, ùn esistimu micca neh ? Ma tandu sì chì si capisce! Issu popò di imperatore rumanu, para u sguardu da l'altra parte, à l'entre di u Sud. Dice tutta a nostra pazzia. Ci vulerebbe à dì "schisufrenia", ma certe parolle ùn le possu micca prununzià. Serà o superstizione o solu dificultà di articulazione ind'è l'organi funataghji, ùn la sò. È ùn la vogliu sapè. U fattu hè cusì: ùn la possu dì, ùn la possu...

 

 

A nostra pazzia, l'avete scritta sana sana in issa attitudine, s'è vo site attente à i segni. Aghju lettu un rumanzu duve, à un mumentu datu, l'autore si lagna di l'abitanti di una cità di sole è di mare: e case l'anu fatte chì giranu u spinu à u mare è u sguardu deve circà à posta, daretu à i casali, s'omu vole sculinà i splendori di u sole chì si ghjoca cù u spechju di l'acqua. L'autore a si caccia cù a pupulazione sana cum'è quale ci seria vulsutu à guardà u mare, u viaghju, u fora è à lascià corre a cità è u drentu. Bella assinnata, issa ghjente, à u cuntrariu. À noi, à rombu di guardallu, u mare ci hà siccatu, sempre sempre, cù l'intestardizia di e cose naturale. Allusinganu è a vi ficcanu. L'imperatore feghja u mare, è stà pensosu, stà. Agrancatu in i so sogni di cunquesta, di viaghji è di putere. Hè quessa ch'elli anu vulsutu significà l'omi chì cumandonu a statula, quelli chì l'innalzonu, è l'altri chì a riveriscenu da tandu. L'imperatore stà cusì, fieru è superbu, incurunatu di alloru è di cacati di piccioni. L'acula chì li posa accantu, ùn si hè mancu accortu ch'ella hà u bizzicu rottu - cù l'anni mi sò messu in chjocca l'idea ch'o seraghju statu eo, chì ci falavamu tutti i ghjorni in banda, à circà e cagnette-. Prufittendu di l'azzuffu, mi avvicingu è piazzu a petra in a stacca di u cacciafù. E lastiche stinzanu, stinzanu. In pienu bizzicu ! Ùn si hè mancu intesu u pichju seccu, trà i mughji, l'insulti è e cazzuttate. Quand'è no simu ricullati in Funtana Nò, ci avia in core una felicità tremenda. È u spaventu di dopu à una ghjistema. Trà mezu à una è l'altra statula, ci hè u chjoscu di a musica. Andava cù listessu significatu chì ci allevava pè a guerra. Musica, ùn si ne face più: hè un pezzu. Ancu di grazia. Quandu era zitellu eo, ci si sò ammutulite l'ultime fanfare militare. Era ora chì anu intrunatu u nostru populu per un seculu è più. Nasciamu ingallunati, partiamu intrunati è vultavamu stroppii, cuntenti è pensiunati. Issa trinità orientata ver di u largu tene tutta a nostra mente è vi dipinghje di un colpu cum'è no simu stati allevati è i vezzi ch'è no ti avemu. À Parigi è à Roma, l'avemu in casa, l'avemu. Duie capitale è capu micca. È ci spinnemu à riverille mentre ch'elle si tazzanu -quessa, ùn la scrivite, per piacè, chì sò ancu capaci à rimpruverallami-.

 

 

Innò, ùn hè tantu ch'o sò ghjuntu. Mancu un quartu d'ora. Ùn aghju nancu avutu asgiu à cumandà. Chì vulete beie ? Eiu, nò, à st'ora quì, ùn faleria micca. Hè u fecatu. Ùn la sapete micca chì, à chì più à chì menu, simu tutti malati di fecatu ? Ùn ridu micca, merà: ancu quessa face parte di a nostra identità. Site tutti listessi, voi altri di u fora. Quand'è no burlemu, ci pigliate à u seriu, è s'è no simu serii, ci pigliate à a risa. Tutti l'avvenimenti di sti vinti anni scorsi sò colpa vostra. Hè principiatu tuttu una dumenica loscia in Parigi, chì ghjeramu una manata di studianti sfaccendati è techji di discorsi, di apperitivi è di fume. Antone, u montasega di a banda, hà lampatu pè burla: "Vulemu fà, ancu noi, a revuluzione ?" Noi altri, ùn l'avemu mancu statu à sente, ma pè ùn cuntrariallu, avemu fattu un associu da fà a rivuluzione, avemu fattu dichjarazione publiche in issu sensu. Di prima, era una macagna, è po dopu, ticchi ticchi pianu pianu, cù e vicende pulitiche ch'è vo cunniscite, e cose ne sò ghjunte à u puntu ch'è vo sapete, è chì vi danu l'occasione di fà, ogni tantu, un articulu nantu à a situazione di l'isula. I culpevuli site voi, chì vi lampate nantu à un affare di nunda è ne fate, pè stampa, pè radiu è pè televisione, un affare tamantu è u mondu. Ci avete impuntatu à falla, issa mossa, è ùn ci aviamu, à u fondu, nè voglia, nè primura. Ci hè custata quella dumenica loscia, andate puru ! Medicalamente cosa ella hè issa malatia di fecatu, à u ghjustu ùn vi la saperebbe dì. Ma si pudia allughjà in altrò, issu male.

In u fecatu: ùn mi dispiace micca ch'ella stia custì. Hè a nostra originalità. Èpo ci hè tuttu u viaghju memuriale appiccicatu à isse visciare nobile nobile. Sognu di quandu l'omi ùn guardavanu à a spesa pè riverisce i so dii: sacrifizii cum'è quessi si ne serà torna vistu ? Galli è gallochji, pullastri è pullastroni, eranu bande sane di tori è di vitelli ch'elli scannavanu. S'è no ci femu casu una cria, a memoria ci vene rossa rossa. U sangue curria, tandu. Rimarcate chì oghje ùn simu in daretu, pè a quantità. A qualità, u garbu, hè un antru affare, chì u stintu di u scannà, noi altri cristiani ùn l'avemu persu. Assassinemu à issa più bella, cum'è no manghjemu, cum'è no rispiremu, cum'è no femu e nostre faccende più cumune. È po ci ne pudemu pente chì avemu tuttu da aiutacci: duttrine filusofiche, religiose è pulitiche, è s'ella ùn basta, ci ferma ancu qualchì avanzu di rammaricu sinceru. Invece, tandu, si tumbava, si pulsava, si scannava, ma cù un garbu, una dignità è una nubiltà chì hà fattu ammirà e civiltà antiche. Èpo issu sensu artisticu di l'Antichi si cuntrava cù un' ecunumia di u ghjudiziu è di u rigiru: ùn si ghjittava nunda, mancu l'arrustisciula. È si spartia in piena demucrazia: di siguru, i pezzi più boni eranu pè u cleru, ma l'altri ùn ci perdianu, è ci eranu ancu e liccature, vistu chì l'omi anu sempre sappiutu accuncià i so sciali cù a ropa è i mezi ammaniti è issu custattu rozu mi dispiace di vede chì i nostri cuntempuranei ùn lu sanu micca fà da gestisce e so brame. Dunque, a malincunia chì ci rode anima è budelle vene tutta da l'inviglia chì ci impunta a bramà l'arrustisciula di l'altri è à lascià infracicà a nostra curatella.

 

 

Sò cuntentu di issa pena identitaria percò mi face pensà chì l'arciantichi chì pupulonu u Mediterraniu è sbarconu quì in i tempi di i tempi mettianu in u fecatu a sede di tutta a vita affettiva. Avà, a mettimu in u core. Ùn sò micca siguru ch'è no appiimu a ragiò. Sopra à tuttu noi, chì u ci frustemu, di amore è di odiu. È di rancore pè u più. Vi arricurdate di quellu disgraziatu ligatu in cima à u monte, cù un acellacciu accanitu chì li spizzicava u fecatu ? È bè, noi, ci manca pocu ch'è no siamu cum'è ellu. O per dì megliu è più ghjustu, simu i dui à tempu: u puverettu è l'acellacciu. Basta à leghje a nostra storia.

Ùn sò cum'elli a chjamanu, ma tocca u fecatu. U so nome..u nome..Serà a talassemia? Talassemia esiste, ma ùn sò s'ellu hè propiu u fecatu. Hè una cosa ambigua, chì face prò è male à tempu. Hè una malatia chì impedisce altre malatie, più grave. S'ella para l'altri mali, cuccagna ! ma eiu, ci credu pocu. Ùn aghju mai vulsutu sapè di più chè cusì. A medicina ùn mi interessa micca. Talassemia..U nome hè dolce è pueticu, cum'è quellu di un fiore raru. Vi scappa a risa, cara cumpagna, ma sò affari serii. Menu seriu chè l'epitelioma di u vostru scrittore, iè, quellu chì u so persunagiu t'avia un cancaru di malatia chì era passata è li avia lasciatu, cum'ellu dice cù un' irunia tragica, u "fiore in bocca".

Ùn simu ancu à issu puntu, ancu di grazia, ma ci ne avvicinemu. Iè, ci anu fattu ancu un laburatoriu speziale di ricerca. Da circacci altri segni di a nostra identità mediterranea. Ancu l'animali sò discritti, studiati, analizati. Porchi, sumeri, cavalli, insetti è buciartule è tutti quanti -e capre ùn ne parlemu !-. Ind'è noi, l'identità corre, salta, ronca è spurnichjeghja. Simu cusì: listessi à l'altri è differenti à quillaltri. Listessi è differenti puru à noi altri. Quella di a talassemia, seria propiu un peccatu à cuncludene ch'è no abbiimu qualsiasi affirmazione di identità razzale. À chi và à cernigliulà trà e sumente genetiche, hè sigura ch'ellu ci perde a bussula. Innò, hè solu per insignavvi chì sò cose chì ùn si ponu lascià da cantu s'omu cerca à capì.

 

 

Ùn vi stupite micca di u patrone s'ellu hè pocu agarbatu benchì tene un caffè sia u so stantapane. Pare tuttu l'orsu di a fola, ma hà l'anima dilicatissima. Averete lettu qualchì libru nantu à u nostru paese è e manere di l'abitanti. Ci anu fattu una gattiva nomina è ùn la ci meritemu mancu à pena. Vecu ch'è vo intrugnate u musu, cara amica. Ùn purtate nisun penseru chì ùn vi aghju micca da cuntà, ancu eo, cum'è no simu stati inghjuliati, disprezzati è maladetti in i raconti di i viaghjatori, militari, magistrati è guvernatori scalati da mare in là. Fattu si stà ch'è no simu fieri, puru quand'è no femu un mistiere chì in altrò purteria di più l'omu à curà l'interessu persunale è per cunseguenza, i comudi è i sciori di a clientella, taccheri o turisti di passagiu: à quessi ci vuleria à affidassili, è à spulpà megliu à l'altri. S'è vo vi scurdate ch'è no simu cusì, aghju a paura chì a cronaca ch'è vo avete in capu di scrive ùn maneghji troppu u puntu interrugativu ! Mi dispiaceria propiu chì ùn site micca cum'è l'altre. Quand'è vo site entrata, mi hè parsu di vede à Altea.

 

 

Quì, u caffè, u biimu à l'usu francese, cum'è vo dite voi. È ancu! u più spessu hè sciondara. Innò, vi ringraziu: sò parechji anni chì aghju cappiatu a zigaretta. Mancu à pena: ùn hè micca pè virtù. Vi aghju da dì: simu pochi è ci tocca a risparmiacci. Ind'è noi, quelli chì riflettenu devenu piglià qualchì precauzione da ùn mette in periculu l'avvene. Ùn sburlate issi ochji, chì mi ne parite tutta Altea è ùn vogliu riprincipià issa leia sentimentale chì hè durata solu fintantu ch'o l'aghju pussuta stupisce. Ùn hè nè prutensione nè vanità. Hè militantisimu ancu quessu: sò sacrifizii, di siguru, ma ùn ci costa tantu ! Ci rimpattanu e nostre speranze, ci rimpattanu. Altea si ne ridia, cum'è voi, è eo tandu, aghju persu u mo filu.

 

 

Una ghjurnata di meiu? À u telefonu, ùn mi aviate micca dettu cusì. Si trattava di interrugà un testimone di a crisa, un intelettuale è basta. Sò ghjuntu à pena intimuritu: quì, intelettuali propiu, ùn credu ch'ellu ci ne fussi è avemu tutti in chjocca qualchì vistica di terricciu, un zinzigu di pasturinu è altru è tantu di sumerinu. À chì si ne vanta è à chì si ne vergugneria, ma intelettuali propiu ùn la sò. Ma sò cuntentu quantunque di l'onore di parlà pè un giurnale cum'è u vostru. Fate u sforzu di capì chì u vostru cambiamentu di prugettu ùn hè micca ciò ch'aspettava. Di solitu, i giurnalisti ci chjamanu chì volenu sapè nantu à l'avvene è nantu à u passatu, l'usi antichi o di avà, a viulenza è a pulitica, l'idee autunumiste è tanti affari ch'è no simu avvezzi à sente è à spiicalli. Sò cose più faciule. Invece voi...ùn hè ch'ella ùn mi interessi micca l'idea, ma mi disturba à pena, à divvila franca è schjetta. Fintantu ch'è vo vulete scopre u cumunu, si pò fà. Ma voi, circate l'individuu, l'intimu di a persona, u ritrattu di una persunalità à traversu à i so gesti è i so fatti cutidiani. Sò unuratu ch'è vo avessite sceltu à mè, ma sò cose, quesse, chì ùn venenu pronte è leste. Prumettitemi di mette un nome fintu, chì osinnò ùn possu parlà. Simu tutti in tagliu di esse ghjudicati, un ghjornu o l'altru: in quantu à mè, più si attempa u ghjornu è megliu hè.

 

 

Aghju da pruvà à divvi ciò ch'è vo aspettate, ma ùn ci vecu nunda interessante pè i vostri lettori. Cumu si passa una ghjurnata di meiu? Aiutatemi chì osinnò ùn ci l'aghju da fà...Và bè, ancu Altea si ne hè stata zitta, à principiu, quandu l'aghju dumandatu di aiutammi à rispondeli. Ùn sò statu tantu à capisce chì issu silenziu face parte di a vostra strategia di l'interrugazione giurnalistica.

 

 

Tenì, vi possu parlà di stu locu. Pè u restu, ùn sò cosa dì. Ma seraghju quantunque ind'è l'argumentu, ùn appiate a paura. U locu, conta assai per noi. Stu locu, chì ci videte, voi? u mare, u celu, è pè sopra, u sole, di siguru ! È bè per mè, sappiate ch'elli sò i platani sopra à tuttu. S'è vo mi cacciate i platani, mi cacciate u locu ! È mi cacciate ancu u tempu. Ci l'aghju cù i platani da ch'o mi ne possu invene...Oghje ne sò cunvintu, chì cù l'anni aghju decisu di pruvà à caratterizà ogni stonda pè un prugettu immensu duv'ellu ci entre, à dilla franca, più orgogliu chè amore di a verità. Ùn sò s'o mi puderaghju spiicà bè, chì ùn la vulia micca fà à bocca. Hè ancu per via di què ch'o sò ghjuntu. Era un prugettu di libru. In drentu, i platani ci anu una parte di primura. Ciò chì mi arresta, sò sempre stati i platani. Hè difficiule, chì issu arburu ùn ci hà nisun passatu literariu. A cosa hè chì senza platani, u libru ùn avia più sensu. Omancu quì. S'elli eranu stati castagni, era un' antra cosa. U libru di i castagni, ùn mi anu micca aspettatu à fallu. Castagni è filetta. Ciò chì hè statu dettu è scrittu nantu à quì hè una filicaghja immensa duve corre u focu è l'inchjostru. È u fracassu orrendu di i castagni lampati. Avete rimarcatu chì u platanu, ne parlanu pocu i pueti, è i pittori ùn ne volenu sente puzza. S'ellu ùn hè u fanaticu arechjimozzu, circate puru. Ma senza i platani, ùn hè più u mo locu. Senza i platani, fughjenu i ghjorni è e stonde si assumiglianu tutte. A vi dicu in manera à pena niscentre, ma parlu è mi intendu, cara amica. Pruvà à assigurà a memoria è cunservalla distesa chjara à a mente, a sò ch'ella hè tuntia s'omu accetta di cunsiderà, puru una criarella, l'infilarata infinita di u tempu. Ancu di grazia ch'è no sapemu chì altru ùn si pò fà. In altrò, dice ch'ellu si pò sceglie, ma quì ùn si pò. Issa cuscenza di i limiti, ci dà a pazienza chjuccuta di quelli chì contanu i ghjorni chjamati à perdesi è po basta. Dicenu certi ch'è no insacchemu nebbia. Soca t'anu a raghjò. Ma scumbatte cù u locu è cù u tempu hè u nostru duvere è u nostru fine unicu. Insaccatori di nebbia, eccu qual'è no simu ! Ma ci hè ancu l'idea scema di insaccà ancu à pena di avvene, strada facendu...

 

 

Sti platani, l'aghju praticati da zitellu, cinquanta anni fà. Sottu, eramu una banda di sgaiuffi è veniamu à circacci e pierrette. Falavamu da i carrughji chì si sò appiccicati unu cù l'altru, longu à a storia di a cità. Ùn sò cume spiicavvi e pierrette nè cum'hè ch'elle eranu e nostre brame. Sò i tappi di e buttiglie di acqua minerale è di limunada. Pè i carrughji duv'è no stavamu noi, di quesse ùn si ne truvava chì, in e cantine, altru chè meze di vinu ùn si servia -a quantità rimpattava l'unifurmità di u liquidu è ùn vi dicu a ghjente cum'ella si lampava quandu u patrone appendia un mazzulu di frasca di fora, per insignà u vinu novu è u vinu bonu-. Allora, à noi ci tuccava à francà i limiti è sbuccà quì, à e terrazze di i caffè di A Piazza. Era l'epica chì i servi sapianu fà girà i so piatti carchi à buttiglie è à bichjeri in punta di un solu ditu. I zitelli l'accampavanu è riguaravanu e pierrette. Spessu spessu, u patrone si inzergava chì ùn avia piacè à vede issa banda di criampuli è ci scurria. Ci vulia à scappà in furia. Ùn ci l'allungavamu. Scappavamu è vultavamu. Turnavamu à riguarà e pierrette. E più storte, e lasciavamu è l'altre, l'indirizzavamu à u vultà, cù una petra pinzuta. E giravamu è li davamu a so forma, pichjenduci à l'indentru à culpetti maneschi, dopu scapuchjatuli u chjerchju di suvaru chì piattava a lama. Ùn aghju mai sappiutu chì pensà di issa tesurizazione chjuccuta duv'è no buscavamu quale hè chì sà cosa, fora di i mughji è l'affanni. Ci aghju fattu riflessu più di una volta è nimu mi hà sappiutu dì l'interessu di u ghjocu ! Soca e pierrette stesse ùn ci impremianu tantu è serà stata l'occasione di accertà, di pettu à a ghjente ch'è no pensavamu di signuria, à vuluntà di godeci u territoriu sanu in una cità chì, puru mantenuta da i strazii di i carrughji, ùn ricunniscia chè u dinaru. Eramu stati cacciati, ci vulia à vendicassi è riguaravamu tutte e pierrette di a piazza è forse annunziavamu mosse suciale ancu à fà. A vindetta di e pierrette: ùn vi pare un affare ? Ed hè perciò chì i platani anu per noi, ghjente di a cità, u versu di l'inghjulia è di l'inghjustizia luttate. Di i calci in quellu locu ch'ellu ci vole à superì, di e fughjite à vita persa sin'à chì l'omu, ricuveratu in i so lochi, pò puru rifiatà appruntendu e vindette.

 

 

I platani, era un omu fattu quandu l'aghju vulsuti ritrattà di invernu, crosci intinti sottu à u lume verdognu di i lampioni signurili, ma l'aghju lasciati cresce senza mai avella pruvata. Mi era parsu impussibule di pudecci scrive, in più di e pierrette, di a mamma sticchita, di l'imperatore schisofrenu è di e trumbette ammutulite, u scaccanu chì mi svegliò, una sera, à l'entre di un veranu chì tricava à fassila valè. Era un' antra figura di a pazzia è mi hè firmata impressa chì ùn mi ne scurderaghju ma più. Figuratevi un omu sempre giovanu, cù una carbunera ardente ind'è l'ochji. Si era coltu nantu à un platanu è ridia à i ribocchi di l'acqua di ferraghju. Era cusì è ùn mi lu possu caccià da u capu. Era di notte tempu, toccu i primi di ferraghju. Serà statu...ùn vale a pena à circà e date chì isse cose si ridenu di l'anni.

 

 

L'omu, dicianu pè a cità ch'ellu avia persu u capu un ghjornu in Algeria. Eranu partuti una pattruglia cum'è di solitu. Nè più periculosa, nè più calma chè l'altre. Cansatusi per fà, rispettu parlendu, un pocu di acqua, si avia persu i cumpagni pè issu rughjone senza faccia nè segni, duve a preputenza culuniale avia riesciutu à mette un tradimentu daretu à ogni ciuffu di erba. Avia intesu tirà a mitragliosa è po più nunda. Mancu un zittu nantu à a terra renicciosa. U silenziu è i suleoni di u paese furesteru chì imbrustulia l'aria. Dopu giratu ore è ore, l'avia puru ritrovi è visti. Eranu straiati in a pulvericcia, longhi tirati è scannati di cultella. Cosa hè cosa ùn hè, ellu, dapoi tandu, girandulava pè i carrughji, e strette è e piazze. Ogni tantu un scaccanu scemu u scuzzulava è, sbavacciuloni, rifacia u fracassu di a mitraglietta. È a so manu loscia scannava l'aria. Quella notte ch'o l'aghju vistu, si era pichjatu nantu à u platanu è a so risa mi avia chjamatu à a finestra. Stava à pusà nantu à u furcone. Tutta l'acqua di a notte li spiscinava addossu. Ogni tantu, capalzatu, sfidava a saietta. Avia a faccia di un murtulaghju. Andate à ritrattà i murtulaghji di pinnellu ! Cù u tempu chì ci hè passatu nantu, mi aghju trovu a mo bella scusa. Quandu mi si dumandava perchè chì ùn tuccava più i pinnelli, dopu principii chì mi pudianu lascià sperà qualcusella di successi artistichi, li rispundia chì mi mancava troppu u garbu di u veru pittore ch'elli danu i studii apprufunditi è chì permette di ritrattà ogni cosa segondu l'idea ch'è vo vi ne site fattu in capu.

 

 

È puru ùn aghju mai fattu e paci cù issi platani custì. Mi si imponenu à a mente, à tempu reali cum'è l'aghju visti è à tempu ripurtati tali è quali à l'essezza astratta di una figura di l'amarume chì mi piglia sanu sanu à l'ascoltu di e stagione, ma ancu di più di e brame ch'o ùn mi sò mai sappiutu caccià.

 

 

Dunque avia decisu o di scurdammi di issi platani o di scrive un libru duv'elli pudessinu tene u postu centrale, è ritene u stalvatu di u mo passatu senza squassà e brame è i fatti di l'oghje, ma da u dì à u fà, ci hè quantu da u tesse à u filà. Allora, ùn l'aghju micca scrittu issu libru, è ùn credu ch'ellu si possa fà.

 

 

Sta tavulinata di zitelloni, à cantu à noi, avete vistu chì unu mi hà fattu un mottu duv'ellu ci era qualchì cumplicità è forse ancu à pena di rispettu? L'affare mi accade spessu. Serà chì u bapu, o qualchissia altru di a famiglia, li hà insignatu quale sò eo? Credu piuttostu ch'ellu hè per via di issa maghjina publica chì e mo faccende di penna sò capace à avemmi datu ancu senza avella circata. Ùn credu micca di esse troppu vanu, ma issu sintimu di cuntentezza ch'o risentu à un salutu di unu ch'o ùn cunnoscu, mi mette u suspettu di avè addossu qualchì suppulu di vanità, è s'è vo ùn assumigliessite à Altea, ùn vi l'averebbe micca palisatu. Ma ùn spieca micca tuttu chì orgogliu è vanità ùn sò cose rare trà di noi. Arricurdatevi sempre ch'è no simu pochi è chì i vostri culleghi di quì ciottanu, da empie i so giurnali, in e celebrità lucale.

Innò, l'origine di issu sintimu ch'o seraghju obligatu à chjamà un piacè, mi pare più di pensà chè di affettu è ùn mi stupiscerebbe ch'ella fussi a pussibilità di assumigliammi, da fora, à issa persona sigura, seria è astuta ch'omu crede ch'o fussi. Un omu chì passa sempre per mastucassi qualchì prugettu di prima trinca è chì viaghja, pensosu, circhendu à fallu sbuccà opera degna è forte, ad affullà u cumunu. Cusì mi credenu è, à sbugiardà issa cunseguenza di a mo nomina, vi cunfessu chì ùn mi la sentu mancu stampa. Subitu accorsumine, e prime volte mi sò intesu un suppulellu vergugnosu, osservendu a differenza immensa trà -cum'è di?- a mo figura suciale è a mo natura reale. È po aghju amparatu à suddisfammi di u risultatu chì assigureghja un cuntegnu placidu di fora è una certa pace interna; dimu ch'ella seria quessa, a Cultura... A cuntradizzione ùn vi stupisca, o signora, chì ci hè solu pè a retorica di a spiicazione. Ùn aghju l'abitudine di palisammi cusì è vi parlu cume ùn mi ne cridia capace. Ùn hè solu a nostra amicizia cumuna pè Altea, ma ancu l'incapacità di tene per mè solu tamanta fisica. À rombu di campà issa ambiguità trà cum'elli mi vedenu è cume sò da veru, mi sò dettu chì, à u fondu, ùn deve esse cusì rara, vistu ch'o mi ci sò cunfattu senza tanti scrupuli nè tamanta dificultà.

Cultura, Natura è Figura sò i trè pinzi di u triangulu semioticu chì spieca cum'è no campemu noi.

Mi sò ancu resu contu chì issa meza pace cù mè stessu deve assai à l'idea chì per l'altri sò propiu cum'elli pensanu ch'o sia. Hè cusì ch'ellu mi vene spessu u pensà lampente chì u sbagliu di l'altri squasserà l'incertezza ch'o sentu davanti ad ogni cosa. Inultremu l'affare è lampemuci à vita persa in e vie di a superbia: vi diceria ancu chì mi piace l'analisi quantu è a manera ch'e vi l'aghju spressa ghjustu avale. Da veru, ùn vi pare ch'ellu ci manchi puchissimu da fanne un veru pruverbiu, o qualchì sentenza murale ? L'aghju scritta una volta, ma a mo intenzione seria di turnà à insulcà issu filu di a pensata, di scavallu da ricaccianne a zarra filosofica è di dalli a so bella forma ultima chì ne feria un pensamentu forte è a prima furmulazione di una lege psicosociulogica ad usu di e sucetà chjuche duve l'omu, fattu qualsiasi realizazione è eccetuatune a qualità intrinseca, si busca in soprappiù l'ammirazione niscentre di i so cuntempuranei è, pè i più astuti, quella di e leve nove.

 

 

Vi maravigliate ch'o sia cusì legeru, è forse ancu vanu. Innò, ùn dite micca di nò chì a purtate in faccia. Altea mi fece vede, subitu intesala, u ricusu di issa attitudine mentale è ancu à pena ci cappiavamu tempu chè cunnisciuti. Ma ùn face nunda, ùn face. È à mè, mi face ancu prò, chì mi fate da spechju. In quantu à l'altri, l'azezi di quì, hè cum'è s'o i sentissi. Anu da dì chì isse minuzie si contranu pocu cù u prugettu di una cronaca nantu à u nostru paese è a so identità. Innò, vi dumandu di lasciammi dì: ci vuleria à esse niscentre da ùn capì chì, sottu scusa di interrugà à unu, è di discriveli a ghjurnata, avete in capu di ritrattà l'inseme di l'abitanti, a so mente è i so vezzi ? A ghjurnata di un scrittore di nostru ùn hè quella di un scrittore di altrò ? À chì scrive di mistiere, à chì scrive di oziu. Noi altri, scrittori di quindi, avemu podassi di più oziu chì simu letti pocu è micca è, per cunseguenza basta à scrive qualcusella ogni tantu. Ma pè u restu, differenza ùn ci ne hè tantu. Vi site palisata, cara amica: l'identità di i scrittori ùn interessanu i bon cutidiani. Vistu a nomina di u vostru, si tratta di altri affari. U generale sottu à u particulare, neh ? Ùn ci l'avete da ficcà cusì faciule, bench'ellu ammasgiuleghji u ghjocu. Scalate in pienu cunvugliu. Eri era crisa pulitica, oghje crisa suciale. U paese sanu hè in panna. Site tutti impustati ad ogni scornu di carrughju, di cunflittu è di discorsu è a ci vulereste fà ingolle ? Ma ùn face nunda chì quì, sò poche l'occasione di parlà di sè stessu, a primura di u discorsu publicu essendu sempre u cumunu. Tenì, s'ellu vi garba u pattu, cuntinuemu puru. Eo facciu vista ch'è vo vi interessite à mè, è voi, s'è vo viderete ch'o traparlu, pianu pianu mi straderete è mi turnerete à purtà ver di u vostru fine. L'accunsentu puderia viaghjà: crederemu tremindui di seguità u nostru filu sputicu è ad ognunu qualchì prò ci ferà. S'ellu ùn si face nice, ùn si po più discorre.

 

 

Postu ch'è no simu d'accordu, l'azezi ùn li vogliu micca lascià senza rispondeli. Ùn anu mancu tortu s'è no scartemu u fattu chì site stata voi à fammi piglià isse canse da e nostre primure cumune. Dicerebbe cum'è elli, dicerebbe...

U cumunu hè quellu chì ci permette di campà senza issa mansa di strapazzi chì accampanu l'omu quand'ellu hè solu un individuu. Tandu, hè periculosu à insiste nantu à l'individuu, u particulare, issu sintimu mezu chjaru è mezu scuru chì mi face pensà chì ciò ch'o vecu, pensu è sentu ci hè una volta è po ma più. Ùn ci hè da maravigliassine. S'è vo cappiate l'individuu in voi, andate à sapè duv'ellu vi pò purtà. I nostri vechji l'anu capita subitu subitu. Ci anu messu a regula ammaestrendu ogni gestu, ogni dettu è stimendulu segondu a sesta cullettiva. Ne sò nati l'usi è i detti di un populu. È po storia facendu, di un bisognu anu ancu riesciutu à fanne guasi una virtù. Allora, hè colpa vostra, cù e vostre dumande strane. Venite voi è lampate tuttu in pianu. L'operata di seculi è seculi. Una regula di vita fatta cù cuncessione suttile, minute è ripetute, à ghjornu à ghjornu, patti muti ma palesi pè tremindui quelli chì si parlanu. I silenzii misurati, fucilate è cundanne, podassi, ma limitate à un sguardu fucosu, è chì prestu si spenghje. Ma pè u più, parolle missughjate in e canse mille di a ragiunata. Quessu hè un muru alzatu à strazii è à sudore di sangue. Vi rendite contu ! Dicerebbenu cusì, dicerebbenu...

 

 

Invece voi, ghjunghjite in un paese unitu duve ognunu hè listessu à u so paru. Stuzzicate u vespaghju è ognunu hè resu à a so individualità naturale. Da custì nasce a nustalgia. Voi altri giurnalisti, site sbondacultura è sparghjinustalgia ; ci purtate à parlà di issi affaruculi chì cumprumettenu l'unità di pensamentu è di attitudine. Tandu nasce a nustalgia è si affiacchisce a vuluntà. Venite, ci fate parlà, è firmemu à culu in manu. È arditi tantu più ch'è no ùn ci simu avvezzi.

Dicerebbenu cusì. A diceraghju ancu eo.

 

 

Ma, appressu tuttu, u periculu ùn hè tantu, nè tamantu l'ardì. Unu chì hà sceltu di scrive in lingua vernacula serà espostu cum'è quelli di e lingue alte ? Eo credu di nò. Noi altri, scrittori minori è intelettuali di pruvincia, emu larga balia ! Issa libertà, a ci face u numeru ristrettu di i nostri lettori. S'è no avemu per omu un centu di lettori fidi, cuccagna ! Prima, ùn vidia micca cusì. Pratendia di fà parte di u chjerchju di a Scrittura è basta. Custì, ùn ci hè nè scrittori alti, nè bassi. Nè lingua maiò, nè lingua minò. Scrittore è po basta. L'aghju pensata cusì parechji anni è po, un ghjornu a mi anu fatta capì. Ghjeramu ùn sò quanti è si discurria di ùn sò più chì puntu di literatura. Ancu eiu aghju dettu a meia, cù una forza è un' insistenza chì u mo naturale timichicciu avia sempre ritenutu. L'aghju capita à a risa curtese ch'elli sghignonu tutti quanti i presenti. Sia cunvinzione di ogni participante, sia l'effettu di a bivenda sempre diviziosa in issu generu di cuncolte literarie, a discussione si hè indispettita. Ne simu ghjunti à e solite parolle di quandu ùn ci hè più laziu nè pussibilità di argumentà. Qualchissia hà parlatu di scritturellu microregiunale: prima, sò fermatu insischitu è po ne aghju cunclusu chì mi l'avia cerca cù i mo soldi. Aghju intesu una ferita chì -a cunfessu- oghje chì ghjè oghje, mi frighje cum'è tandu. Ch'avia più da fà ? Aghju compru sta vestitoghja campagnola è incalfatu ancu eo u cappellone neru di a scrivitura regiunale. Scusate, vecu chì u sugettu vi interessa menu, ma vi vogliu fà capì quantu ci ne sentimu più liberi. Nè regula, nè dogma, nè mendi literarii nè cunvenzione di scrittura o di cuntenutu tematicu. Cancaru di libertà, per dì u veru, postu chì tandu site voi custrettu à mette e cunfine di u vostru scrive, à inventavvi lege da pudelle rompe subitu chè poste, è ancu à fà vista di tene contu di e reazzione imprubabile di l'iputeticu lettore!

 

 

Andate voi, in isse cundizione, à scrive senza filu nè scopu, à penna currente è certu ch'è vo site di ùn pudè esse prezzatu nè premiatu chì site siguru di ùn esse mai stimatu da u chjerchju presceltu di l'amatori di literatura. A nostra arte hè ropa propiu di gratisi. È perciò, si vende pocu !

 

 

Tenì, spiichenduvi isse cose aghju fattu u più; possu fà u menu: ùn cridite micca ch'ellu mi piacqui à scrive in dialettu ! Mi vogliu palisà sanu sanu. Di prima, l'avia pruvata in francese. Tandu avia un amicu fidatu, cunnuscitore di scrittura è entrente in parechje case di edizione in a capitale. L'aghju mandatu u manuscrittu cù una lettarella chì li dumandava piena sincerità è aiuta da stampà u libru ch'o ne vulia caccià. Ùn devia avè nisun paura di ferimmi chì li dumandava u so parè criticu cum'è un' opara di carità. Mi pudia ancu lacà senza risposta s'è u rumanzu valia propiu poche chjarasge. Un mese passò ad aspettà a lettara è po scuppiò una di isse greve di e poste chì mi misse u suspettu. A risposta era stata impustata, ma piantata per viaghju. L'aghju rivistu da dopu à l'occasione di un viaghju è mi sò affaccatu in casa ind'è ellu. Quella sera, vistu a so amicizia, i so cumplimenti è a manu stanca ch'ellu si passava in fronte, ogni tantu, aghju capitu ch'ellu era megliu à ùn risigundà. È cusì aghju fattu, puru s'è ne sò ghjuntu à pensà, à capu di qualchì mese, ch'ellu era statu è pocu fidatu è pocu amicu. Da issu ghjornu, mi accorghju ch'o l'aghju sempre schisatu è chì ellu, ùn hà micca ricircatu occasione di discorre. U perchè di issa spiccanza, ùn aghju mai cercu à disciuplicallu, ma u fattu si stà chì, da tandu, in francese ùn l'aghju mai più pruvata. Peccatu...

 

 

Ed hè cusì, cara amica, ch'è vo parlate, avà, cù un scrittore "regiunale", è cridite puru chì, s'o vi scrivia, à l'aghjettivu ci metterebbe i so belli ranfietti. Cume, i ranfietti? Noi, e chjamemu cusì, e vostre virgulette! Dicenu megliu e punghjiture ch'ellu vi face sempre un qualificativu. È bè, di a nostra ragiunata di stamane, vogliu pruvà à fanne qualcosa cum'è una cunfessione, à bastanza vera da ch'ella vi fessi da ducumentu, ma ancu à bastanza accunciata da ùn palisammi sanu sanu s'o vogliu tene morsu in e parolle ch'è no ci avemu da barattà unu cù l'altru. Seranu e mo Pruvinciale, quelle chi ùn puderaghju mai scrive, vistu chì di mente aghju u mondu sanu in capu, è chì di penna, ùn mi ferma chè stu locu chjucu, isulanu, cupertu à platani chì ùn sò più, è malatu di talassemia.

 

 

Innò, in muntagna ùn ci collu. U core, cara amica, u core. È po l'aghju ghjurata, anni fà. Da tandu sò ligatu à e pianure di e piazze è di u mare, cù stu ventu chì parte à corri corri, piglia l'altu è si incroscia di sogni, daretu à l'isule, duv'ella stinza a terra ferma. U cuntinente di e mo brame. Cum'è Altea, cara signora, cum'è Altea u ghjornu di libecciu ch'ella volse vultà.

Dunque, cullate è à ritruvacci quì dopumeziornu. Pigliate l'alta strada chì avvinghje, da sopra, a cità. Ùn guardate micca a cullana di i paisoli sgranati longu à u stradone è piantate à u locu chjamatu E Mandrie: da custì si vede a cità sana sana. Fate casu à u ventu, è calpighjate i vostri mocculi, s'è vo vi fumate una sigaretta. Hè sempre da custì ch'ellu scappa u focu. È dopu, cù u libecciu chì aspetta, quale l'hà da parà ? Ah ! pigliatemi dui fili di nepita, per piacè.

 

 

 

 

 

 

Capitulu 2

 

 

 

Sta ghjurnata benedetta feria cantà l'anghjuli, ma ùn pudemu cantà per via ch'ùn ci pudemu caccià a stampa di i ricordi. Ci sò chì facenu i libri da cunsiglià di accucculà u passatu. Anu modu à dì: da u dì à u fà hè quantu da u tesse à u filà. Ùn fate casu: hè un dettu, è basta. Un ci vole à dalli tantu capu chì sò guasi tutti bugiardi, i detti.

Hè vera chi tuttu anderebbe megliu s'è no ci sapessimu gode u presente. Ma ùn basta à dilla: smarrì, pò smarrì u passatacciu, ma hè cum'è a rimigna. Vi pare di avella stirpata dopu passatu a santa ghjurnata à stradicà ogni filu chì corre trà mezu à i calzi di vigna. Site troncu ind'è l'osse di esse statu ghjimbatu à zappetta in manu. Avete compiu oramai, è vi alluntanate da stimà u fruttu di i vostri strazii. È tandu vi accurghjite chì, di rimigna, vi ne corre altru è tantu à pena più in là. Aù, sparì, ùn hà da sparì, u passatu. Pare chì u passatu di tutti l'omi si hè infittatu nantu à sta terra è si ne stà intanatu chì nimu u puderà caccià fora. Ci hè stata un' epica chì paria finita. Eramu in 195O è qualcosa. Ci sò per dì chì issi anni sò stati l'anni di l'ochji è di a mente sveglia. Per quant'ellu si guarderia a nostra storia longa, ùn hè statu chè una stundarella, ma tandu tutte e case eranu sbalancate è indrentu, si facia nettu pullaghju: brusgiavanu più le madie è i vechji scartafacci ! Tutte l'anticogliule, a nostra ghjente e frumbulavanu. Sechje, lumere, ferri antichi è travi camulati empiianu i fussetti è u pede di e ripate. In cità, ne eranu colme corte è chinette. In e cucine lucia u formiccà, è u poliester in i salotti. Fù l'epica ch'è no campavamu à capavanti. Hè durata quindeci anni, hè durata. Hè tandu, quandu l'opera era per compie, ch'ella hè venuta a moda di e radiche. Ci hè cascata à dossu cum'è a saietta. Attuniti, simu stati !

Quelli, i studianti oziosi di Parigi chì avianu muntatu a sega, sò diventati capizzoni. Anu pigliatu a testa di a mossa. Anu fattu l'associi, anu liticatu trà di elli. Ci sò state e punghjiture eterne. Anu fattu i partiti è po l'anu sciolti. Ne anu fattu altri è ci anu messu male cù l'eletti. Un ghjornu anu dettu ch'ella era ghjunta l'ora di u gran riacquistu. Ci hè cascata à dossu cum'è a saietta. Dunque, emu messu à riquistà.

Simu falati à strunchera di collu pè e ripe è in i fussetti à riguarà a ropa ch'è no ci aviamu lampatu durante quindeci anni. Avemu cacciatu u formiccà è u poliester è rimessu i vechji mobuli, ghjustu à pena più camulati. Oghje simu impastughjati da e nostre radiche. Ad ogni passu, u ceppu ci face intrampulà. U passatu, avete modu à chjodeli l'usciu, trova sempre manera di ficcassi. È quì, ùn li mancanu nè l'incritte nè e crepe da fassi chjassu sin'à l'oghje. Mi rammentu chì Altea dicia ch'ella era stata a prima cosa ch'ella avia nutatu, quandu ci parlaimu a prima volta.

Tenì, ùn sò s'o vi aghju contu l'affare di e tende di A Traversa...In un antru cuntestu, ci seria qualchì scomudu à ammintà una minuzia simule, un picculu episodiu chì i crunicori lucali ùn pensonu mancu di develu ritrattà in e pagine regiunale di a stampa cutidiana ghjunta, ogni matina, da e metrupoli di u cuntinente. Ma quì, ùn mi pare mancu sgalabatu, essendu datu ciò ch'è no emu cunvenutu ch'ella hè una scrittura dialettale, è cum'ella tira avanti a nostra ragiunata. Dunque, issu affaruculu di nunda, u vi aghju da cuntà, ma sò obligatu à rintraccià, capunanzu, u quatru duv'ellu hè stalvatu è chì, senza di quessu, anderete voi à circalli qualunque significatu.

 

 

Quella di u riquistu era propiu picciata. Ùn sò quanti, chì si ne eranu andati à fà furtuna induv'ellu ci era da chì fà, si ne pentinu è dissenu chì, s'elli avianu pussutu, eranu vultati. Parechji a pruvonu è lascionu corre à u mumentu di cumprà u bigliettu di ritornu. Unepochi a li pruvonu in veru è vultonu cù l'idea precisa -puderia aghjunghje "scimatica" s'è ùn avessi à core di ùn inghjulià persone chì u so carattaru puzzinosu di oghje si spieca per via di e dillusione patute è di i debiti chì li pesanu à dossu- dunque, cù l'idea appassiunata di riesce in i so lochi. Fiascatu à bastanza prestu, si sò sbandati. I più astuti si ne sò turnati quallà, è facenu i so affari senza avè persu u legame cù l'isula ch'elli frequentanu regulari cù una affaccata di aviò è, ogni mese, in l'amicale di l'isulani ch'elli anu fundatu, à l'occasione di u pranzu chì li offre, in più di l'affezzione ch'è no sentimu tutti unu pè l'altru subitu francatu u pozzu, l'occasione di rassigurassi à pressu à a so nomina è u so pudere lucale. Parechji mastucanu ambizione pulitiche pè a cumuna di l'isula duv'elli votanu. E si portanu cù a pazienza astuta di l'antenati pasturigni è bench'elli sianu oghje ind'è l'oppusizione in paese- circustanza chì favurizeghja a risturazione di u campanile falatu di a chjesa, vistu chì a dunazione di i contrapartitu hè, di natura, più forte chè quella di u partitu chì tene a merria-, a più parte sò siguri di buscà sciarpa è stampone à e prossime o à quelle chì veneranu dopu.

È po ci sò l'altri. T'avemu tutti per elli un sintimu particulare chì puderia ancu turnà amicizia s'elli ùn impedissinu ogni muvimentu di simpatia sincera cù i cumenti severi è i ghjudizii secchi ch'elli stuppuleghjanu contru à i so cumpatriotti chì ùn anu vulsutu cambià à bastanza prestu. U silenziu chì accoglie e so cundanne li deverebbe insignà ch'elli si sbaglianu di strada, ma ùn ponu stà. Sò dunque distinati à fà piccià e rivuluzione bramate à a terrazza di u caffè duv'elli frequentanu mane è sera, allunghendusila à sin'à l'ora ch'elli spenghjenu i lumi, quandu, per furtuna, scontranu qualchì persona oziosa ghjunta à attempà l'angoscia di ritruvà casa è famiglia. Trà quessi unepochi anu pigliatu un versu più di ghjudiziu postu ch'elli si danu à piscà o a caccighjà -à caccighjà sopra à tuttu, pratica culturale di sustituzione duv'ellu ci entre più vuluntà di fughje u presente chè di ritruvà l'andati di un passatu pocu praticatu-. In cità dicenu, pè dispettu, ch'ellu ci hè pè isse machje più di issi cignali sulitarii chè di porchi veri.

 

 

Or dunque eccuci pronti à rammintà l'affare di e tende è quant'ellu ci pigliò primura una persona chì ùn pudete schisà, u mo amicu Niculaiu. Niculaiu Santi avia pussutu veste ancu ellu l'andatura cignalina. Sia pè curciaghjine di aisassi prestu a matina -ùn dice u pruverbiu incumplettu ch'ellu ci vulerebbe à stende ancu à a caccia, chì l'omu chì dorme ùn piglia pesci ?-, sia per via di un indole più à a manu, hà pigliatu un' antra strada chì ne face un' eccezzione da a regula cumuna. Dopu riminatusi assai in u tempu di u so primu ritornu, hà decisu di rammintà ad ogni stonda e stonde passate ch'ellu campò zitellu in sta cità è vistu u piacè ch'ellu porta in faccia è l'amichi chì li facenu chjerchju, si pò pensà ch'ellu ùn hà avutu tortu. A primura di parlà veru mi obligheghja à precisà chì l'azezi neganu ch'ellu ci fussi qualunque filusufia in l'attitudine di Niculaiu è pratendenu ch'ellu si ne infutte -spressione ch'o metterebbe trà ranfietti chì mi garba pocu-, ma l'osservazione di a so vita face vede u cuntrariu.

 

 

Aghju ritrovu à Niculaiu Santi, guasi à l'epica chì ancu à pena è schjattava à palesu l'affare di e tende di A Traversa, quand'ellu fece l'apertura, nantu à A Traversa ghjustu à puntu, di a buttea nova framente chì li hè custata, per sente dì, l'ochji di un cristianu è ch'ellu rimborsa sempre à trimisate senza avecci cacciatu nisun benefiziu, fora quellu miseru, di avè pruvatu à indirizzà l'usi. Tandu, si vulia manghjà mezu mondu è u so discorsu pè l'inaugurazione avia palisatu u tichju di un direttore di intrapresa forte, viva, attiva duv'ellu cuntava di appiicà i metudi di pruduzzione, di trasfurmazione, di distribuzione è di cumercializazione adatti à l'ecunumia di una sucetà muderna. Isse idee affaccanu pianu pianu oghje, in i resiconti di l'assemblee è offizii regiunale ch'ella ripruduce a stampa lucale ma tandu, trà l'amaretti è i bichjeri di u pranzu di l'inaugurazione, noi altri l'invitati eramu più attenti à assestà a maghjina chì ci rivenia in capu di l'anzianu cumpagnu di carrughju è di liceu chè quella, ancu à accertassi, di un patrone di rigiru è di avvene.

 

 

Era stata una bella festa rimarcata in a cità è ritrattata u lindumane in a stampa lucale. Dopu, à Niculaiu li vensenu i penseri da una banda ch'ellu ùn avia micca pensatu. Ùn avete pussutu micca rimarcà, cara amica, cum'ellu si colla è cum'ellu si fala nantu à i tighjali di A Traversa. U fattu serebbe di poca primura s'ellu ùn determinessi u bilanciu è u spartimentu di ciò chì si compra à l'annu, è per cunseguenza, l'interessu di ogni cumercente stallatu chì hà pigliatu u seguitu di u bapu è di u caccaru, è quellu, più prublematicu, di i cumerci novi chì si aprenu. A butteia di Niculaiu appartenendu à l'ultima categuria è l'omu ùn vulendu lascià nunda à l'azardu, hà studiatu da vicinu a quistione è l'impurtanza ecunomica chì ne segue, osservazione facilitata tantu più chì, i clienti essendu stati puchissimi, l'asgiu u cacciò prestu da u so scagnu è u misse nantu à a porta, in cumpagnia di una o l'altra di e cumisse chì ùn avianu altru à fà chè di spazzulittà a ropa è i parastagi u tempu chì a butteia firmò aperta. Niculaiu si accorse tandu di una cosa chì l'abitanti sapianu di stintu ma ch'elli ùn avianu avutu nè asgiu nè interessu à disciuplicà.

 

 

In a cità, u fundale cumerciale principale hè cum'ellu corre u sole in a ghjurnata. Issa determinazione climatica seria di pocu pesu in un paese postu à l'umbria di a scenza meteurulogica vistu chì u bilanciu ecunomicu veru ùn si pò almanaccà senza include i mesi di a neve, di i nuli è di e piene, ma quì, sò circustanze segundarie di pettu à u sole chì imbrustulisce tuttu dece mesi à l'annu. U fattu si stà chì u nostru distrupisimu sulare ci face seguità i chjassi di l'ombra, datu generale chì si traduce, pè u trafficu di A Traversa, cù una folla zeppa nantu à u tighjale ad umbria, è mancu un fiatu nantu à quellu à sulia. L'architettura di casali alti cinque o sei piani hà permessu, per più di un seculu, di curregene l'effetti à prò di a ghjustizia cumerciale postu chì un tighjatu riceve i clienti a matina è l'altru a sera. L'ore di aperture è a natura di i cumercii si hè cunfurmata, da sempre, à issi imperativi categorichi chì cumprumettianu u calculu è e speranze di Niculaiu chì u so cumerciu ùn pudia durà chè travagliendu ondeci ore filate, da l'ottu a matina à e sette di sera.

A suluzione era chjara lampente: da stabilisce un sistema di cuncurrenza libera attu à favurizà i cumerci più attivi è l'impresarii antivisti, Niculaiu lasciò a cummissa cù a so spazzuletta nantu à u sugliare, si infuciò in u so scagnu, fece telefunate tantu è più, è scrisse u prugettu di fà stallà, longu à i dui tighjali, una seria di tende à tocca tocca -avia sclusu a suluzione di a tittoghja cuntinua una per via di u prezzu, è duie per via di u ventu arrabiatu chì e tende si ponu sempre lascià imbucinate i trè, sei o nove ghjorni di libecciata-.

È po pensò à dà à u prugettu un fundale parapublicu forte è incuntrastevule: cunsultò à unu è à l'altru è i giovani funu di accunsentu pè fundà a Sucetà di Difesa Ecunomica di a capitale cumerciale di l'isula. A sucetà fù pruvista di un presidente -a carica vense di regula à Niculaiu- è di un scagnu datu à l'animazione di i prugetti: tutti i buttigari scelsenu à Antunucciu Mareddu è u sgiò Leschi chì si eranu interessati. Tuttu andava di incanti finch'ellu si pigliò bocca cù Lisandru Campodonico è Cesare Orsantoni, chì i so cumerci eranu à tocca tocca cù quellu di Niculaiu.

 

 

Cù quessi, u ricusu fù calmu, ma forte è si seppe, dopu pruvatule tutte, ch'ellu era definitivu. Trà di elli ci era stata a parentia in i tempi ma ùn avianu avutu voglia di stringhjela dinò chì e vicende di duie buttee vicine è cuncurrente ùn ponu purtà chè à sviluppà e zirmarelle sin'à fanne nimicizie murtale. À l'epica di e tende scunciate, ne eranu arrivati à u puntu chì Orsantoni avia dichjaratu a guerra. A causa era chì accusava à Campodonico di avè datu ordini speziali à a cumissa di imbruttà tutte e mane i panni ch'ellu appendia di fora. Apparagunatu à l'accusa, u fattu parse sprupusitatu à tutti quelli chì si ne impachjonu, postu ch'ellu ùn ci era nunda per accertà chì a spazzola di a serva dirigissi pè dispettu l'acqua chì ne lavava u tighjale ver di i panni cuncernati. A sola cosa chì ùn si pudia cuntrastà era chì A Traversa essendu in pendita, u tighjale pendia dinò è chì ne falava una spisciarella sin'à l'entrata di i gran magazini Orsantoni; ma pè u restu, ùn ci era nè à dì nè sopra à tuttu à andà in tribunale, minaccia ammintata da u patrone più pè sfucassi chè pè purtalla à fine. Ma l'inghjulia ci era è ghjera bellu decise à vince u so puntu à a prima occasione chì spuntò quandu Madamicella Colombani chjuse u so tabaccu è, cù una prumessa di vendita, lasciò sperà à u sgiò Orsantoni di allargassi à l'insù, ver di u so cuncurrente. Ma a vechja figlia si fece vede cum'ella era stata tutta a so vita, manerosa ma falsa è dispettosa, postu ch'ella avia vindutu à Niculaiu Santi chì circava un fondu bè piazzatu, à mezu à A Traversa, per apre u so cumerciu.

 

 

Da tandu ùn si ammintò più a guerra di l'acqua è, s'elli ùn si facianu ancu mottu, i dui buttigari si rendianu indirettamente qualchì serviziellu, oblighendusi à a muta unu cù l'altru quandu elli mancavanu di l'articulu dumandatu è ch'elli insignavanu a butteia di u cuncurrente. Fù Niculaiu à porghjeli l'occasione di e paci quand'ellu lanciò l'affare di a S.D.E. Si scuntronu à l'assemblea generale è da tandu si vidianu spessu spessu à u caffè Andreani duv'elli ebbenu ancu l'occasione di invità à Niculaiu chì ricusava cù garbu è cù manera, affaccendatu ch'ellu era à fà piccià l'attività di un cumerciu apertu da pocu. Niculaiu attribuì à e so qualità di novu paceru l'armunia chì era nata trà i dui cumercenti è un bellu ghjornu li si parse ch'elli eranu maturi. Cù a cumplicità di a moglia chì ebbe ochju à tuttu pè u pranzu di a S.D.E. cumandatu à l'osteria "La Poularde", forse a più antica è più rinumata di a cità, almanaccò tuttu u so pianu è, dopu aspettatu u mumentu di separassi -cum'ellu u dumanda u nostru codice in un' occasione simule-, fece parte à l'invitati di u so prugettu à pressu à e tende. A reazzione di Cesare Orsantoni ùn lasciò nisuna sperenza, è Lisandru ne fece altru è tantu: ci era chì capianu tutte e ragiò di un prugettu di ghjudiziu è chì purtava onore à u so prumutore, ma ùn ci pudianu entre vistu chì unu è l'altru avianu ghjuratu, à a morte di u bapu, di ùn fà nisun cambiamentu in e butteie, fora quelli chì, ordinati da i puderi municipali, anu l'auturità di i cumandi scritti è una legalità più forte chè a legitimità di l'usu è di a parolla ghjurata. Niculaiu ebbe modu à fà, ci volse à chjode è à vende.

A so anziana butteia, oghje l'anu da depositu i dui vicini è pare ch'elli ci anu da apre un cumerciu pè i figlioli chì si maritanu è chì, un ghjornu o l'atru, anu da mette e tende cù l'iniziativa di a S.D.E. Omancu, cusì dice Niculaiu chì hà cunservatu, da a so ritirata bella anticipata, una certa cunsiderazione in a Sucetà è ne tira, di quandu in quandu, infurmazione di prima manu. Hè cusì ch'o vi possu dì chì u cumerciu Campodonico-Orsantoni hè forse u solu chì ùn si possi lagnà di a desertificazione di l'internu di l'isula. Di fatti, senza cambià nunda in a so manera di esse nè di gestisce i so affari, hà guardatu filà più di ùn seculu di cambiamenti ecunomichi è demugrafichi senza perdita alcuna. A ropa ordinaria ch'elli vendianu à i paisani chì mi facianu vene i spiriti aspettendu u mo giru, u ghjovi, ind'è Cesare u piluccheru, oghje a vendenu à i manuali arabi chì compranu senza anscià. Per sente dì à Niculaiu, ci ferianu ancu di più prufittu, ma ùn portu tantu fede à un' affirmazione forse troppu ligata à l'affare di e tende è à l'amarezza chì l'amicacciu ci averà buscu.

Ùn parite tantu cunvinta; serà ch'è vo site stata tocca dinò voi da u beatu cumplessu di u verisimile è più di una volta, quandu vi cuntava issu stalvatoghju un pocu baroccu, mi sò interrugatu à chì prò issu straziu di pruvà à scunvince ch'o parlu veru di pettu à un spiritu chì u so cartesianisimu chjuccutu hè da maravigliassi. Ma noi avemu di natura una mischinezza chì autentificheghja issu stalvatoghju più veru chè verisimile, a cunfessu. Ma vi prumettu oramai chì feraghju casu à piattà tutti i fatti è tutte l'idee chì ùn si cuntrerebbenu micca cù a vostra visione, bella classica, di a verità. In ogni cunfidenza soca ùn ci vole à mintuà chè ciò chì l'interlucutore hè attu à accettà, è stà zitti in quantu à u restu. Hà da esse difficiule, ma a vogliu pruvà.

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 3

 

 

 

Avà ch'è no ci cunniscimu megliu, vi possu cunfessà chì, quand'è vo site affaccata cù più di una mezora di ritardu, mi ne vulia andà, ma ùn mi pudia decide. L'appuntamenti mi anu sempre messu l'angoscia à dossu. Cunnoscu benissimu i varii sintimi chì mi accampanu è chì mi piglianu in issa situazione. À chì sà ghjunghje ritardu hà una grazia di Diu. Per mè, un appuntamentu hè un subissu. Prima, ùn sò cume mi sbrogliu à ghjunghje sempre omancu un quartu di ora in avanzu. Allora provu à allungamila è mi cansu ind'è tutte e librerie scuntrate per istrada. Guardu tutte e vitrine chì mi sò lecite -diceremu, per taglià à l'accorta, ch'o schisu quelle di e stranfuglie feminile è ch'o mi impernu, andate à sapè perchè, davanti à i scarpari-. Ma isse precauzione ùn mi attempanu micca u passu à bastanza da fammi ghjunghje à l'ora in puntu. Ghjuntu à locu, ci aghju sempre issu pocu è tantu di oziu chì mi face risente a debulezza è l'incertezza di u mo naturale. Ma u più hè quandu mi colla l'amarezza cum'è di unu chì si accorghje ch'ellu hè statu scurdatu.

 

 

Sò sempre statu cusì. Zitellu, mi accadia u ghjovi chì era frazatu à tagliassi i capelli. Era un affare di tenuta è di salubrità. Mamme, bapi è maestri curavanu a pulizia di ogni chjoma chì li venia à tiru. Ci era sempre una manu chì cuntrullava ch'ellu ùn ci fussi venutu qualchì pidochju. Hè cusì chì ùn ci l'aghju mai fatta à distingue a carrezza di gratisi suminata in a capillera da una manu affettuosa, è quella, accurata è pruvidente, chì cuntrolla u statu di pulizia di i capelli. Serà da custì ch'ella mi vene issa impussibilità ch'o aghju oghje à dossu di accarizzà i capi zitellini, puru quandu a suciabilità è l'interessu mi chjamerianu à falla in manera sistematica in e famiglie di i mio clienti chì si sò tutti, andate à sapè perchè, carchi à figlioli -avia nantu à issu particulare un' opinione ch'ellu mi ci hè vulsutu à cambià quandu mi sò accortu ch'ella era stata cagiunata da l'ideulugia settantesca più chè da l'osservazione precisa di u reale chì vole pusà sempre nantu à un fundale statisticu è un esame quantitativu. Di fatti, pensava chì issa divizia di criature in a generazione di genitori oghje trentenni era l'effettu di e campagne militante chì avianu messu in lume a scarsia di pupulazione ind'è l'isula è chjamatu à una crescita demugrafica à cortu andà, s'omu vulia salvà e capacità di resistenza di u populu. Mi arricordu di avè ancu fattu, ragiunendu cù Altea, una cacciata nantu à l'amore militante è i riti sessuale di l'inghjennatura ch'ella ghjudicò pocu fine è curtese è ch'è vo mi scuserete di ammintà per preterizione.

 

 

Ci tuccava spessu, à tutti. Ùn ci hè chè da piglià i ritratti di l'epica è viderete chì chjome ùn si ne vidia in capu à u zitellame. Quand'ellu vultava u castigu, eranu parechji ghjorni ch'elli dicianu chì ci vulia à andacci, è po un ghjovi, bapu mi ci lasciava à l'apertura. Facia e so ricumandazione.

U piluccheru capighjava ancu prima ch'ellu si fussi spiicatu. Era un omu di cuntegnu severu è chì mi facia, in un certu modu, listessa impressione chè u maestru è u cuntrullore di i pesi chì, scalatu à l'impruvisu in e buttee di u mo carrughju, si ne andava, dopu à ogni cuntrollu di bilance è di stateghje, cù una smorfia suspettosa. U solu trattu umanu ch'ella li cunniscia a banda di i sgaiuffi ch'o praticava in Funtana Nova era a nomina di cantore ch'ellu avia cunservatu in u carrughju postu ch'ellu avia principiatu in Monte Carlu, essendu giovanu, una carriera lirica prestu chjosa pè mutivi chì, quandu i maiò l'ammintavanu, calavanu a voce o ci mandavanu à fà qualchì cumissione o qualchì incetta di primura.

 

 

L'aghju intesu persunalamente una volta sola, un ghjornu ch'elli si eranu riuniti l'omi per rompe u dighjunu in a cantina ch'ellu tenia Vittò in cima di a "Rue des Jardins", ma un possu accertà chì u scherzu chì accolse u so cantu fussi statu ghjustificatu: di fatti "voce di cantina" hè una spressione chì dice tuttu è chì ùn dice nunda è, in isse circustanze, u ricordu zitellinu ùn pò ammintà chè u fattu ma ùn insegna nunda, vistu chì tandu ùn mi la sò pussutu allungà à sente, essendu statu auturizatu à fà solu un' affaccata in issu locu, à purtà dui gendarmi pè u rompidighjunu di bapu è di l'amichi. Dunque ùn aghju altru ricordu di issa riunione chè un muscu di vinaccia è di rinchjusu, u tavulinone tamantu è rimurosu in fondu à a cantina, l'ultime note di un aria chì serà statu di a Tosca, è a faccia spaventosa di u patrone, chì scaccanava cù a so voce di botte.

Vi possu accertà ch'ella era listessa cumedia ogni volta. Tutta a santa matinata si stinzava prima ch'ellu tucchessi à mè. Serà da custì chì aghju issu sintimu svegliu chì mi face vede l'inghjustizie ancu più piatte? U fattu si stà chì ogni volta ch'o mi aisava, siguru di fà puru ricunnosce diritti lampenti di primu aspettatore, u patrone mi facia una fidighjata, trà a fronte è i spechjetti ch'ellu avia in punta à u nasu, è dicia: "O quellu zitè, tù, aspetterai, neh ?" A issa dumanda di retorica pura currispundia una lege chi ùn si pudia cuntrastà: passavanu sempre prima i paisani falati in cità à fà e so incette, ghjunti ritardi per via di a camiunetta chì avia crepatu una rotula, è a camiunetta l'aspettava per ripurtalli in paesi. Hè tandu ch'aghju capitu l'impurtanza di i paisani è di a rete stradale di u nostru paese.

È ch'ella mi si hè rinfurzata in capu l'idea di a ghjerarchia chì stringhje ogni cristianu chì campa in sucetà, è a vuluntà di luttà contru chì ùn manca micca di purtammi à vutà cù i partiti di manca bench'elle ùn sianu quesse e mo idee. "O quellu zitè.." I sculari si gudianu a so ghjurnata settimanale di vacanze: ùn li facianu nunda di aspettà.

À l'ultimu, partute tutte e camiunette è i carretti, l'omu vi tirava in fondu à a buttea, duv'ellu ci era u locu di i zitelli è vi sciaccava à pusà nantu à una tavuletta lampata nantu à i ponibracci di u sedione, cù l'ordine di ùn circà à riminà. Issa minichichja pusava nantu à duie ragiò evidente. Una tuccava à a so arte: arrittu daretu à u vostru tupezzu, ùn pudia ghjudicà l'effettu di e furbiciate chè s'è u capu di u cliente si vidia in u spechju tarlatu adurnatu di maghjine chì vantavanu a brillantine ROJA è e savunette MONSAVON, riferenti culturali splendidi pè un zitellu chì a famiglia ùn si avia ancu pussutu cumprà u postu è cunniscia solu di ribattu l'emissione radiufonica spunsurizata da e duie marche di cusmetichi. L'altra eranu e pene in e rene chì l'impedianu di ghjimbà u spinu, mutivu medicale ch'ellu supranava cù un accennu spiritosu à i dialetti di l'isula. A ripetia sempre, a cacciata, è a turnava à lampà quandu bapu si affaccava à circammi: "T'aghju una scruchjetta, cum'ella dicia a Sartinese !" È si campavanu, inultrendu ancu in cunsiderazione più arcane nantu à listessu tema è chì facianu intervene persunagi feminili chì ùn si ammintavanu chè tandu è chì ùn si eranu intesi, ne sò siguru, in e ragiunate di famiglia. E trisore, in u frattempu, avianu tazzulatu è a tavuletta vi sigava e cosce nude. Ùn ci vulia nè à anscià, nè à riminà benchè mugati. È ci si surtia puru à bè, infurmiculatu, pilatu, scurticatu è inghjuliatu di ùn esse statu intesu quandu, prima di cullà nantu à a tavuletta, aviate lampatu l'ultima supplica intimurita: "O Cè, micca à rasacoghja, pè piacè !" Issi mumenti di inghjulia murale è di furmiculime sò cause ch'ellu mi rincresce, oghje chì ghjè oghje, à fammi taglià i capelli.

 

 

Dopu, quandu aspettu, pianu pianu mi colla a stizza è ghjurgu di ùn suppurtà l'inghjulia di quellu chì mi face aspettà cusi. Postu ch'o l'aghju letta in parechji rumanzi è intesa ragiunendu cù unu o l'altru, vi possu palisà chì ancu eiu facciu cum'è l'altri: t'aghju i mo mendi à l'aspettà. Mettu in ballu e fisiche cumune: sottumettu u fattu di aspettà o di andammine à circustanze materiale cum'è di marchjà nantu à l'arice di u tighjale senza intrampulà in a chinetta, o puru di viaghjà senza tuccà di scarpu a separazione trà una teghja è l'altra. O allora, decidu chì s'ella ùn hè micca ghjunta a persona allochè à vinti, mi ne vò: mettu à cuntà è avvicinendumi da u termine, ci hè sempre qualcosa da fammi turnà à principu di u mio contu -sentu sempre a risa dura di Altea quand'o li cunfessai issa mo debulezza-. Ma sò cose, quesse, chì si passanu trà mè è mè è chì, in ogni modu, ùn influiscenu mai nantu à a mo attitudine s'ella spunta a persona. Issi ghjochi cù e mo angosce ùn arriguarderianu chè à mè s'è a mo età attempata ùn mi avessi persuasu chì ciò ch'è no chjamemu sulitudine ùn hè mai statu chè a miscunniscenza di i difetti o di e sciagure altrui.

 

 

Ùn mi dumandate micca ciò ch'o facciu à l'ultimu ? Nunda. Ùn facciu nunda. S'ella ùn vene micca a persona, mi cuntentu di cumandà qualcosa altru da beie, facciu nice di scrive qualcosa nantu à stu calepinu, è po mi ne vò pianu pianu è mi attalentu à ùn palisà nunda di a mio dillusione nè in i mo gesti nè nantu à a mio faccia. Issa frequentazione particulare di i caffè di a cità, mi sò accortu, discurrendu cù unu è cù l'altru, ch'ella hà finitu pè prucacciammi a nomina di unu chì cerca l'estru scrivitore ind'è l'osservazione pazientosa è minuta di a vita è di a ghjente cum'ella campa. Tuttu posa nantu à u calepinu, postu apertu davanti à mè, trà a tazzina è u piattinu. L'apru è u chjodu s'è qualchissia si avvicina, è facciu vista di scriveci ognitantu. Da chì l'impurtanza di issu accessoriu mi si hè affaccata à a mente, vi cunfessu ch'o ne facciu un usu attu à cunfurtà l'idea di un scrittore chì nota, à ghjornu à ghjornu, i vezzi è i fatti di i so cuncitadini, è ne vene muralistu ind'è l'opinione di quelli chì a sanu. Aghju ancu lettu, ùn hè tantu, in una critica literaria chì parlava di mè è di a mio scrivitura, chì i ritratti suminati in i mo scritti è cronache devenu assai à issu sguardu cutidianu ch'o pongu nantu à u cuncretu oghjincu è ch'o scrivu in u calepinu da tramutallu, pensatu, trasfurmatu è essenzializatu, in a mo opara literaria. Issa analisi di u mo realisimu di penna mi hà stupitu di prima. È po dopu, riflettenduci bè, mi sò dettu ch'ella era ancu pussibule di vede l'affare cusì, postu chì, à u fin di i fini, impreme di più u prudottu finitu è ciò ch'ellu dice chè l'intenzione di un pruduttore chì nimu interrucheghja, quì ancu menu chè in altrò.

 

 

L'altru casu hè quand'ella affacca, puru puru, l'omu o a donna ritarda. Ùn vi dicu di u piacè ch'ella mi porta: cusì mi caccia tutti i penseri è l'incertezza nantu à mè stessu è a parte ch'o tengu in e mente di l'altri. Mi stupiscu sempre di avè in mè tanti tesori di ricunniscenza, quandu chì ùn ci hè propiu micca da chè. Liberatu da l'arrivu chì ùn bramava mancu più, mi campu cù u teatru subitaniu ch'ella face a persona. Segondu cum'ellu entre, cum'ella intuppa qualchì carreia o ch'ellu si indirizza à u patrone, induvingu ancu u so carattare.

Tenì, quand'è vo site entruta voi -innò, ùn ci era penseru chè vo pudessite intrampulà voi !-, subitu passata a prima impressione chì mi ne pariate tutta Altea, vulete sapè ciò ch'aghju pensatu? Mi sò dettu: "Milla a mo giurnalista ! " In fatti, ci avia pocu meritu. Tuttu vi hà palisatu. Caccemu l'affaccà di unu chì ùn si cunnosce in un locu ch'è vo praticate tutti i ghjorni: quessu hè u particulare di e nostre sucetà chjuche chjuche. Quanti ch'o cunnoscu chì ne sò fermati fatati pè u sempre: inciampatu una volta, ùn si sò mai più pussuti pisà. Dopu, ci era u versu furesteru ch'è vo purtate à dossu. Tene à ùn sò chè, ma nimu l'avia pussutu nigà. Averete rimarcatu cum'elli vi anu guardatu..È ùn era solu l'allusingu di a vostra persona sana sana, chì quessu mi hà subitu messu una vampa di piacè à dossu, è dinò un certu orgogliu chì sapia ch'è vo aviate da vene à pusà cù mè, guidata da u patrone sinu à stu tavulinu. Mi deviate tuccà a manu, eo fà nice di ùn avè capitu chè vo erate voi, cumandavamu qualcosa à u patrone azezu, puniate e cigarette è l'accendinu à cantu à voi, è guardava i vostri ochji turchini, issa manu chì si ghjoca cù i ciuffi estrosi di a capillera bionda...

A sò chì u nostru scontru hè di travagliu per voi è ch'ellu ùn mi porta nisun mutivu di crede à un' intimità trà di noi, ma mi face piacè di lasciammine persuade. Vecu chì vi facciu l'impressione di unu chi traparla. Soca cridite ch'o vogli andà al di là di a circustanza chì unisce una giuvanotta à u so sugettu giurnalisticu. Rassiguratevi, o madamicella, è vultemu à i nostri affari.

 

 

Altea era pusata custindi, ghjustu duv'è vo site. Subitu subitu mi hè parsa bella estrosa è s'ellu ùn fussi statu u timore di sentela chjode una ragiunata ancu anticipata, li averia fattu rimproveru di u so ritardu. Hè un affare stranu à dì, ma ferma l'amarume, quand'è vo avete aspettatu è ch'elle vi ne sò fughjite, ad una ad una, e parolle ch'è vo aviate appruntatu da attempà u mumentu chì a mascara cancella è ch'è vo site à l'orlu di palisavvi tuttu è di un palisà nunda: ind'è noi, a vita hè liscia cum'è u sussurru longu di e dumeniche ingurgate in e piazze di l'isula brusgiate da u sole.

 

 

Alò, vecu chì u tempu sfila... Ùn vi aghju dettu ancu nunda, o aghju dettu troppu. Qual'hè chì sà ciò chè vo averete intelpetratu trà i capitondi è l'avvinte di un discorsu ch'è vo mi avete lasciatu fà à briglia sciolta ? Hè colpa vostra s'o ùn aghju dettu nunda. È dinò colpa vostra s'è vo mi avete capitu troppu.

Avete intesu issa nepita, cum'ella musca ? Zitta ! lasciatemi figurà quand'è vo l'ete colta per mè, vicinu à E Mandrie, trà una è l'altra sbuffulata di u libecciu chì, quassù, ùn pianta mai...

Aviate tiratu l'ultime surpate di a vostra sigaretta, è arrimbata à a vittura aperta, aviate lampatu in terra u mocculu duv'ellu firmava stampatu u marcu di e vostre labre rosse. Di un colpu, vi site arricurdata di u focu è di u libecciu chì aspetta. Avete calpighjatu a sigaretta, è l'aria vi hà purtatu l'odore di a nepita, per mè. Bona notte, cara amica, è vi sia a nuttata piena di sogni prufumati...

 

 

 

 

 

 

Capitulu 4

 

 

 

Cara signora, bonghjornu. Ci hè un rimore quì chì, s'è vo ùn fussite avertuta, vi pareria ch'è no siamu in vita. Mi seria piaciutu di più à andà in un locu più calmu. Ùn sò s'è l'arrigistrazione serà bona. Aghju a paura chì u frisgiu sia pocu sentitoghju. Simu troppu vicini da u juxe-boxe. Nò, nò ùn vi sbagliate. Hè per voi, à mè ùn mi face nunda. Sò abituatu. A musica americana, l'aghju in casa da a mane à a sera. Ùn mi scumoda mancu à pena: neh ! quandu omu hà i figlioli giovani....Piace, piace, hè un antru par di maniche ! Ùn dicu micca ch'ella mi dispiacqui, ma per sceglie, scegliu a nostra: musica è canzone. Simu un populu cantarinu. Innò, l'altri; eo cantu pocu; solu s'ella casca. Lacu cantà à chì sà. Certe voce ch'è no avemu noi! Ancu di grazia ch'è no l'avemu ! Ci anu cacciatu guasi tuttu, ci anu toltu a parolla, ma a voce, ùn ci anu micca pensatu in tempu ! Oghje, hè troppu tardi, ancu di grazia.....

 

 

Sò voce latine, sò ! latine, vole dì...ùn sò cume spiicavvila. Porghe cum'è l'acqua di e nostre surgente, l'aria pura di i nostri monti, a pella di e nostre femine, tutta latte è sangue. Èpo ùn ci scurdemu di a paghjella. Hè un modu anticu di cantà. Anticu, anticu...arcaicu, si puderebbe dì. Ind'è "paghjella", ci hè paghju è paghju vole di dui, ma a cantemu in trè. Cumu cumu ? Ùn cunniscite micca a paghjella ! Allora, ùn avete intesu nunda.

 

 

Hè un cantu chì musca d'archetipu ! Ci vene da qual'hè chì sà quandu ! Aghju u laziu di scrive qualcosa nantu à issu argumentu. Dicerebbe ch'ella hè a forma più landana di a nostra cultura. Hà inghjennatu muntagne è ruscelli, scalpellinatu e zenne più maiò di a nostra terra. Hà dissignatu u volu di l'apa è e cunfine astute di i rughjoni pasturigni. Ci hè ancu à chi dice chi e stantare di A Filitosa serianu munimenti di e ricuccate di un tempu ancu più landanu, chì a paghjella era a voce di l'omu universale. Videte, ci sò certi paesi duv'elli anu trovu, in fondu à e grotte, omi è animali strani pinti nantu à e parete. È bè, ind'è noi, ùn anu trovu nunda nunda. Ma s'elli truvessinu pitture simule, sò cunvintu ch'elle serianu rapresentazione di paghjellaghji. Bocca aperta, una manu in conca nantu à l'arechja, è l'altri in giru à falli a terza è u bassu. È bè, issa voce, l'emu cacciata noi da u fondu di l'onda. Era ora. Ùn la cantavamu più, è po hè rinvivita.

 

 

L'aghju intesa a prima volta chì era sempre un zitellucciu. Averaghju avutu quattru o cinque anni. Eramu cullati in paese ind'è mamma. A famiglia sana. Serà statu per un battezimu o qualchì matrimoniu: ùn mi ne arricordu più. Ci eranu duie sale pè u pranzu. Paisani è citadini si eranu aggruppati cum'elli vulianu: ognunu cù i soi. In u fondu, à manu à manu, si hè intesu u cantu. Si sentia ma ùn si vidianu micca quelli chì cantavanu cusì. Soca u cantu si avia circatu un agrottu siguru, in a sala in fondu. Ind'è no eramu noi, ci eranu chitarre è manduline, è in fondu u cantu chì cuntinuava. È paria à tempu tristu è forte cum'è di un' alegria roza è feroce. Mi hà fattu qualcosa chì à un mumentu datu, sia stizza vera sia l'effettu di u malvasia, un sunatore citadinu hà rimpruveratu ch'ellu ùn pudia sunà cù issu scandalu in fondu. Di prima, l'altri ùn anu dettu nunda, è quellu hà turnatu à pizzicà u so strumentu. Dopu, si sò fatte chjassu unepoche di voce rimurose ma basse. Tandu si hè pisata una litica. A famiglia chì battizava ùn pudia piglià a pretesa nè da un cantu nè da l'altru, è e voce sò turnate sussurru.

Una parolla piglia l'altra: ci hè statu l'azzuffu trà à chì sunava in a prima sala è à chi impaghjellava in fondu. "S'ella mi salta a futta!" disse u chitarristu, chì era cullatu cù noi in a camiunetta, circustanza chì avia creatu trà ellu è bapu una certa familiarità di occasione. Da l'altra sala, tandu si sentinu e voce cunfuse è po un mughju: "O Lucchisò!". E donne, chì si eranu framesse, riescinu à fà piantà a litica chì nascia à veru: ùn ci era più battezimu nè parenti. E donne anu adupratu u restu di a festa à calmà l'omi chì, ogni tantu, rimettianu in ballu u cantà è u sunà incausati è ne facianu cumenti appressu à a sterpa di i paisani è di i citadini. À u ritornu, bapu è u so cumpagnu ne avianu risu, è rifacianu per scherzu e voce di i paghjellaghji. U parè di u chitarristu era statu senza pussibilità di cuntrastu: era un cantu arabu è basta. S'elli vulianu mantene isse manere barbare è turche, ùn ci vulia micca à crede di cuntà nantu à ellu.

 

 

Vinti anni dopu era un giuvanottu quand'ellu fù editatu u discu di un musicologu: u testu di presentazione dicia chi u pezzu di paghjella arrigistratu era l'ultima vistica di un modu di cantà guasi sparitu. U stucciu si dumandava da duve ellu venia issu cantu è u paragunava cù u gustu di u mare è di u sale, figura chì mi parse assai puetica è assai strana, vistu chì ùn si era mai intesa, a paghjella in i nostri lochi à l'orlu di u mare.

 

 

Micca chì, s'omu fussi statu à sente, si ne pudia coglie qualchì ricuccata à l'usciu di e cantine duve i paisani venianu à spende i soldi ch'elli avianu buscu cù a vendita di l'animali, à u mercà vicinu. Ma cum'è tanti altri segni, issi soni si pudianu percepisce solu s'è l'arechja era stata avertuta capunanzu. Or intesa cusì, à u scornu di e strette rimurose di quelle voce di cantine, accurdatemi, cara amica, ch'ellu era difficiule à pensà chì l'arechja sentia un munimentu fine di l'arcaisimu vucale di u Mediterraniu.

 

 

Micca chì in liceu, i zitelloni ghjunti da i paesi di l'isula a facianu spessu, durante e recreaziò o puru ind'è qualchì scornu di curridò, da cacciassi a malincunia di u paisanu sottumessu à ogni mumentu à e macagne di i so cumpagni citadini schjappati: "O paisà, l'ai munta a sciocca ?" Tandu, a paghjella hè capace ancu à esse stata u lamentu di u scularu internu chì pruvava à ritruvà, cù issa cumunicazione di a voce senza parolla, a risumiglianza cù l'ambiu è a ghjente di i so lochi. Serà quessa ch'ellu vulia dì unu di i nostri omi pulitichi, ghjorni fà. Cuntava a so vita di scularu, pè una di isse emissione televisive distinate à innalzà e celebrità lucale, è cuntava cum'elli impaghjellavanu in i curridò di l'internatu. Stete una stonda pensosu è nustalgicu è po lentò, mezu seriu è mezu ironicu, chì a paghjella era u blues di l'interni esiliati in a cità. Vi stupiscerà u parangone, è ancu eiu ci truverebbe forse da dì, ma ùn si tratta di quessa. A cacciata porta assai da riflette, ma avale, vi vogliu solu fà capì chì puru cantata, a paghjella ùn era micca intesa, à quelli tempi, da l'arechje chì ùn la pudianu sente. Hè custì ch'è no vidimu chì i sensi senza a mente ùn volenu dì nunda. Ghjente, fatti o mondu, s'elli ùn sò nè visti nè intesi, ùn hè quant'è ch'elli ùn fussinu ?

 

 

Dopu, sò ghjunti l'anni chì u nostru populu hà ritruvatu u solcu di l'Esse. Scusate ! sò manere di dì nove, ch'è no usemu trà di noi. Vogliu dì ch'è no simu turnati à primuracci di a nostra cultura sputica. Pè a paghjella, hè statu cum'è quand'è no ci simu lampati pè e ripate à riguarà e madie, e sechje di ramu, e lumere è u restu. Ci simu lampati à botte nantu. Fattu riflessu, vi diceraghju chì ci seria vulsutu à esse più muderati. L'infrebatoghje ùn mi piacenu tantu, causa di u mo carattare, ma ancu di a mo furmazione intelettuale sutta cù a lettura di i classichi francesi: omu di ghjudiziu ùn si lampa in precipiziu -pudia esse un pruverbiu, ma ùn pudia nasce quì-. È puru hè stalvata cusì. A paghjella hè stata cacciata da i fondi è da e sale di daretu di i caffè. Si hè affaccata in piazza, si hè sparta ind'è l'isula sana, hè cullata à l'assaltu di e scene è ci si hè impalcata.

 

 

Oghje ne simu custì. Videte issu gruppu di giuvanotti, cù i jeans è a ghjacchetta in villutu neru ? Ùn li cunnoscu micca, ma à l'incimbratoghja, capiscu ch'elli facenu a paghjella. Chjamu a vostra attenzione nantu à u verbu "fà". Noi dimu "fà a paghjella". Averete capitu a verità è l'originalità culturale ch'ellu porta u verbu. Via, a paghjella hè un attu di vita, una funzione biologica, cum'è u rispiru è u manghjà. Campemu di addisperu è di paghjelle. Pè l'addisperu, vi diceraghju u mio parè s'ella casca. In quantu à a paghjella, aghju avutu l'occasione, anni fà, di scuntrà u musicologu chì avia fattu u discu.

 

 

Unepochi di giuvanotti facianu a paghjella. Era una di isse serate ch'è no chjamemu "veghje". Ci piace à festighjà, di quandu in quandu, issu ritrattu di un passatu smarritu. U musicologu pusava à cantu à mè. In a sala, ribumbava u Cantu Maestru di u Populu. A Paghjella. Quella di l'impiccati di U Niolu. Hè una passata storica di u tempu di a cunquesta francese; vi spiicheraghju. Unu dicia dui filari, po partia in seconda. Un antru li facia a terza. L'altru, u bassu. Si sentianu cum'è chjocchi di campane. È po ci era un antru chì entria in bassu anch'ellu ogni tantu, ma malamente. Soca qualchì esiliatu di fora, chì avia persu a leia cù a terra materna è straziava à ritruvà u solcu ! A seconda, putente è armuniosa, si sciuglia in ricuccate senza nuce di nunda à u sensu di e parulle. Tutta a so persona dicia a suffrenza di u Populu accampatu, assaltatu, feritu in e so carne è in u so pensamentu. L'altru, pè entre in voce di bassu, facia un passu in davanti mezu ghjimbu, tendendu a manu ver di l'altri. A terza scuppiava trinnichendu u capu, pisendusi appena di pedi, alzendu u so bracciu libaru, fendu un mazzulu di e so dite in segnu di prufonda cumunione. U Cantu maestru andava, andava a storia di u nostru Populu. U più bellu di l'affare hè chì i cantarini è u so publicu cridianu ch'ellu era un cantu anticu, di l'epica stessa di l'impiccati. Eo mi campava chì u testu l'hà scrittu dece anni fà, unu di noi. Allora, sapete, u novu è l'anticu, à chì entre custindi, beatu s'ellu ci sorte à bè. Scusate s'o incalcu a lezziò di a passata: simu cusì, noi, chì, cù u novu femu l'anticu, è cù l'anticu, ùn femu nunda.

 

 

U musicologu, l'aghju vistu chi paria tristu. À un mumentu datu, mi sò avvistu ch'ellu si ne era andatu. Innò, mi permettu di divvi chì ne cunnoscu chì ùn sò micca tristi. Ùn sò s'elli sò propiu musicologhi musicologhi, ma ùn facenu micca u musu sentendu e paghjelle fatte avà. Ma chì vi dicia ? Tuttu hè per dì chì a paghjella hè qualcosa nostru sputicu, puru s'è ognunu ùn l'hà micca scrittu in i so ricordi persunali da chjucu chjucu.

 

 

Pigliemu à mè, per esempiu: avete capitu chì eo cum'è tanti altri, e paghjelle ch'o sentia zitellu, e sentia cum'è u casgiu, i ronchi sumerini, è i mughji di i zitelli quand'è no ghjucavamu à ciccia in a corte di recreaziò. Dopu, hè cambiatu, per l'altri cum'è per mè. Hè per quessa chi s'è vo ùn senterete micca fà a paghjella, ùn averete intesu propiu nunda.

Aiò, passemu appena più in là chì e ragane si arrabianu è, s'è no aspettemu torna, avemu da esse cionchi intrunati !

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 5

 

 

 

Tutti quelli chì mi salutanu, s'è vo l'avete rimarcata, ùn ci mettenu micca listessu versu, in i so motti. Vi aghju fattu accorghje, prima, di u rispettu di u zitellone. Quessa hè una, è ùn credu micca di sbagliammi. Sò sguardi ch'o pratecu tutti i ghjorni. À chì più, à chì menu, mi pare di ùn esse micca tenutu tantu male, in i mo lochi. Ùn ci hè chè l'altru, quellu chì posa trà u platanu è a palma-innò, micca cusì, ùn vi rigirate cusì lesta, pè piacè, chì osinnò hà da capì ch'è no parlemu d'ellu-. À quessu, l'aghju cunnisciutu benissimu in i tempi. Ci guarda in catarochju. Ùn fate casu. Osinnò nasce a cumedia.

 

 

Dicenu ch'ellu hè scimitu. À l'epica, ùn era micca cum'è vo u videte avà, issa forma trista, briaca è mezu goba, è chì puzza di vinaccia s'è vo vi ci avvicinate. Mi maravigliu di ciò ch'ellu hè diventatu stu cristianu. Era un zitellu lestu, birbu, alegru è stuzzichinu. Girandulava sempre pè issi carrughji, in cerca di una macagna da muntà, o di qualchì malfatta. Pè e malfatte, era u tercanu.

Era u castigu di tutte e vechje è di tutti i bambuli di u carrughju Napuleò, di u Mercà è di E Terrazze. I castigava ghjurnate sane è i facia pienghje, à l'ultimu.

Si campava è noi altri dinò ci campavamu: ci facia qualcosa di vede pienghje a vechja. Pienghjia di inghjulia è di rabia, chì u ghjocu ùn si pudia fà chè cù i vechji soli - l'altri, ùn ci avvicinavamu chì ci era sempre qualchì parente ad accuralli. È tandu a vechja pienghjia è u ghjistimava, ma ùn si pudia difende chì ùn avia à nimu. Allora, noi altri u guardavamu di prima senza ride, è po issa vechja inghjuliata chì pienghjia à rotta di collu. A so faccia, li trasaltava a cullachja è i merletti arrussittavanu, è po ellu li dicia ch'ella si era pisciata à dossu è li dicia ch'ella puzzava chì impistava è ch'ella era un stumacheghju è chì u carrughju sanu a sapia. Si imbrancava davanti à ella, è po li facia u versu di tuppassi u nasu cum'è davanti à una chì puzzava. A vechja pienghjia è noi ci guardavamu senza ride, è po dopu ci campavamu ancu noi. Ghjeramu appena scumudati; allora ci facia prò di ride.

O allora andava à stuzzicà à Tumbulottu, chì ghjera natu bambulu è chì era divintatu infermu dopu ùn sò più chì malatia. A surella, tutti i ghjorni u falava in carrughju è u facia pusà nantu à a muraglietta, duve i platani facianu di più ombra, à isse ore calde di l'estate. Era pulitu, pettinatu è scrinatu. Dopu una stonda, a donna si ne andava à u travagliu chì ghjera serva nantu à A Traversa. Allora ellu si avvicinava, si ficcava un ditu in bocca è li mettia u sputu nantu à u nasu -à rombu di avè guardatu e baruffe di i sgaiuffi, cù i so ochjoni di infermu, benchè bambulu, Tumbulottu avia amparatu u significatu di issu gestu, sfida suprema lampata prima ch'elle nascissinu e cazzuttate. Pianu pianu li mettia nantu à u nasu, è li dicia ch'ellu sbavacciulava, ch'ellu era un mullizzone è ch'ellu avia da palisà à a surella. O allora li rimpruverava di avè brusgiatu a funtana, è ch'ellu era per quessa ch'ellu ùn ci era più acqua in u carrughju. Tumbulottu dicia di nò, è quellu li impauria pianu pianu, ore sane, è li dicia ch'ella avia da vene a pulizza, ch'ella ci era a pulizza chì a pulizza u circava, è facia segnu di chjamà a pulizza. Tumbulottu pienghjia, cù a voce arghita è spaventata, è a sera a surella u riguarava cù u suspentime à dossu. Noi altri li diciamu di falla finita, ma ellu tandu ci minacciava è nimu avia u curagiu à rivultassi. Allora, ridiamu ancu noi è s'ellu dumandava di andà à mette u sputu nantu à u nasu di Tumbulottu, ci andavamu chì osinnò e ci prumettia.

 

 

Era u capitanu di a banda di zitelli ch'o frequentava. Era a mo banda. Ellu era u capu è ci aviamu tutti u rispettu è un' ammirazione à pena tradita. Eo cum'è l'altri. Possu dì ch'è no ci simu allevati inseme. Fate pianu, a vi ripetu, ùn lu guardate troppu fissa ! Ùn pudete pensà cum'elli feriscenu i sguardi, ind'è noi ! A sucetà hè chjuca, merà, è ci cunniscimu tantu...allora, l'accecatoghje venenu prestu, è certe volte, ancu e disgrazie...

Stà in Funtana Nò, ma hè sempre quì, nantu à A Piazza. Passa a ghjurnata da un bancu à un caffè, è da un caffè à un bancu. A sera, hè pienu à tappu è ci vole à chjamà a pulizza da ripurtallu in casa soia.

 

 

Stavamu ind'è listessu carrughju: A Funtana Nova. Noi, cù Niculaiu dimu sempre "Funtana Nò". Hè cusì ch'ellu si dice, à usu citadinu, quandu si parla trà ghjente chì sanu i carrughji. A cità ùn hè micca sempre stata cum'ellu pare avà ch'ella sia. U più eranu i carrughji. Ci eranu i carrughji. Vecu ch'è vo ùn capite micca. Dicenu i linguisti ch'ella seria genuvese a parolla, ma per noi,"carrughju" hè lingua nostra schjappata. Hè nostru sputicu hè. Ci vole à esseci statu allevatu da capì u mondu ch'ellu move in a fantasia di a memoria.

Carrughju vole dì tuttu. Insegna u locu duv'ellu si stà è duve ellu si passa, duv'è vo dite a vostra è duv'è vo sentite quelle di l'altri. Hè quant'è una casa, ma senza i muri duv'ella intuppa a vuluntà è si seccanu e brame ad una ad una. Hè listessa pè i zitelli, pè l'omi è pè e donne di casa. I carrughji, l'omi i francanu in furia è si infrugnanu in e cantine à cuntassi e bugie chì e moglie ùn volenu più sente, è e donne ci si cansanu una stonda à discorre nantu à a strada di u mercatu. Dicenu ch'elle ùn ponu stà chì anu lasciatu i furnelli accesi è ch'ellu li ci vole à spicciassi chì hà da vultà ellu. Pè i zitelloni ch'è no aviamu da esse prestu, eranu prumesse di fughjite à la lesta ver di i purtò, è l'ombra dava agrottu quand'ella chjamava qualchì mamma è chì a figliola sudata vi facia i primi gesti di l'amore chì cerca, mentre una cumpagna attente è silenziosa cura a scalinata bughjicosa è incuragisce ogni tantu cù a voce dolce è arghita di una chì sà. Altea mi facia cuntà sempre l'ombra di i purtò ch'ella ùn avia micca cunnisciutu. Intantu, ci eramu sempre zitellacci chì u carrughju era sopra à tuttu locu di chjibe, di pugni, di calci, di pianti è di cazzuttate. Tandu si capisce i capitani, i suldati, l'auturità di quelli è u rispettu di l'altri.

 

 

Ci eranu i carrughji. Innò, ùn mi avete da liticà pè una manera di dì ! Hè sicura ch'elli ci sò sempre i carrughji. Ùn spariscenu cusì faciule. Nè i carrughji, nè nunda. Avete a ragiò voi: u ricordu tene tuttu è ciò chì hè à mente ùn si pò dì ch'ellu fussi sparitu. A sapemu noi, a sapemu. In a malatia di fecatu ch'o vi cuntava eri, sò siguru ch'ella ci entre per assai a nostra memoria.

 

 

Ma ùn hè propiu quessa ch'o vulia dì. Vulia dì A Funtana Nò, ma mi accorghju chì ùn vi la possu ritrattà tale è quale. Ci vulerebbe di più talentu è di più memoria. Capite chì ùn si tratta micca di una passata literaria. Per quessa ùn ci saria ostaculu: narrazione è descrizzione, un suppulu di emuzione, quella nutazione minuta da fà crede à u lettore ch'ellu hè propiu u ritrattu di a verità, è l'affare hè fattu. Innò, quì si tratteria di rifà in veru i passi di A Funtana Nova, di move a ghjente ciatta in ogni scornu, di sentene i mughji è di annasà l'odori, via, di rimette in ballu u teatru. A vi ferete cuntà da Niculaiu: ellu sì chì l'hà tutta à mente, cù l'ombra è u tanfu di i purtò, a faccia di e ghjente, i nomi di e famiglie è l'inghjulie di e vechje è di i bambuli. Cù i ricordi di u carrughju, Niculaiu ci si campa, chì ùn hà più nunda à perde. Tandu era un paese in a cità, è tutti l'altri carrughji eranu altri è tanti paesi è avianu a so vita sputica.

Ùn vi la dicu micca per piacè, criditemi puru. Nè per a nustalgia tonta di i ricordi di zitellina: isse Pruvinciale l'aghju ancu eo, ma aghju sempre pensatu ch'elle valenu poche chjarasge, vistu i ricami ch'elle ci facenu e nustalgie tante chì vi si annodanu sempre à i scorni di a memoria. Ne puderemu parlà cù Niculaiu un' antra volta. Eo, ricordi ùn ne vogliu ma più. U ricordu hè quellu chì ci impecia a mente. Vi vulia fà capì cume, passendu da un carrughju à l'altru, si passava da una vita à l'altra. Quesse, sò cose chì tenenu à i limiti.

 

 

Un limite pare una cosa materiale. È bè nò, quessi i limiti, sò di a mente. O di a cultura, s'ellu vi garba di più à dì cusì. In fatti, ci vulerebbe à esse assai più attenti, quand'ellu si viaghja pè i carrughji di una cità cum'è questa quì. Una zampata di nunda è calpighjate centu altre francate mezu chè scurdate. Avete vistu quand'ellu hè scurticatu u catrame ? Sottu, ùn si vede spuntà e petre di a ricciata ? È bè ghjè à pena quessa ch'o vi vogliu spiicà.

Mettimu chì dopu ragiunatu una stonda, ch'è no attippessimu tremindui pè A Traversa. Riguarerete e sigarette è l'accendinu, metterete u saccu appiccollu cù issu gestu vivu chì vi stà cusì bè, è culleremu. À meza distanza, s'è vo ci cullate sola, cullerete è trincherete à manca pè falà pè A Funtana Nova. Và bè, ma u più impurtante hè ciò ch'è vo ferete senza sapella. Francate un limite. Unu di i mei, i limiti. Ma s'è vo ci venerete cù mè, à meza distanza, vi aghju da fà piantà. Aghju da stà à pena sticchitu cum'è unu chì pensa, vi aghju da pone a mo manu nantu à u vostru bracciu, in un gestu ch'è vo truverete forse una cria sulenne è ridiculu. Vi aghju da insignà a direzzione è forse parleraghju à pena più bassu da ùn spaventà i ricordi agrancati à l'appollu di i limiti è chì accuranu s'ella affacca ghjente di u locu. S'ellu spunta un furesteru, si ne stanu guatti guatti, ma Dio ne libari s'è vo vi ci affaccate voi chì site di u locu ! Ci hè sempre una timenza quand'ellu move u ricordu di i limiti. Vi aghju da dì ch'ellu hè custì à manu manca, è po si piglia à falà. Solu di trincà à manca, saperete propiu u sensu di ciò ch'o intendu quandu dicu di entre in Funtana Nò. Hè quessa, u francà di i mio limiti.

 

 

Ùn ci fate casu à ellu, chì hè scimitu.

 

 

Oghje si fala, ci hè una piazzetta cù un scrizzellu chì un scrizza micca. I fochi di a muntagna ci anu siccatu tutte e funtane. À l'arretta, si pò ancu vede in terra u vechju marcu di un scuchju di platanu chì omu hà stradicatu. Face cum'è un scurnochjulu in terra, causa chì i ceppi tagliati crescenu sempre una cria. Sopra à tuttu i ceppi di i platani. Puru morti, puru secchi di malamorte. U stradone fala, si strittisce di un colpu trà i dui tighjati è si ficca trà mezu à i casali. Tandu, vi pare di avellu persu, u stradone, ma si face chjassu, u scatulite chì piglia sempre à l'inghjò, gira è sbuccate à l'ultimu nantu à A Marina duv'ellu vi aspetta u sole è i so ghjochi duri nantu à l'acqua. E bè, prima, issu stradone ùn ci era micca. Piantava tuttu nantu à sta piazzetta. È tandu, cambia tuttu, cambia...

 

 

Era custì Funtana Nò. Una piazza accinta à casali alti, scughjati è mucidosi. Ci era ancu A Casa Falata -u casale hè statu toccu da e bombe in tempi di a Liberazione: era u locu di cuncolta di i zitelli di u carrughju è ci andavamu à l'appiattu di i parenti- è po daretu, un' antra piazzetta. A chjamavanu A Funtanichja. Da custì partia una stretta stretta stretta, da ùn passacci chè à pedi. S'è vo entravate in una corte custì, figuratevi una corte à l'usu di i vostri filmi chì facenu vede à Napuli, o puru Roma, ma quella di Fellini: ùn dicu altru, vecu ch'è vo mi avete capitu. Iè, cù u carrughju vi cambia tuttu. Chì, senza u stradone, vi face un teatru: Tumbulottu ci pienghje, Irma ci mughja u figliulinu, u Lucchese trascina e fascine, è e zitelle vi chjamanu in i purtò umbrosi chì anu stupitu tantu à Altea è ch'o li aghju cuntatu tantu chì a memoria mi si ne cunfonde. Serà stata ella, a prima volta, à chjamammi cù issa voce piana è arghita, ma ferma cum'è un cumandu ? Aghju lasciatu a piazzetta imbrustulita da u sole, è sò entrutu à paspò, u capu pienu di riverbaru. Mi ci aspettava una manu dolce, è u so corpu, frescu cum'è l'ombra di i platani.

 

 

Ghjè custì ch'è no ci simu allevati inseme, cun ellu. Ci buscherete qualcusella pè u vostru articulu s'o vi cunteraghju duie passate di A Funtana Nò. Ma dopu, cù Niculaiu Santi, s'è vo vulerete. Avà, vultemu à u mo anzianu cumpagnu.

A cosa hè chì per mè, u limite ci era di più chè pè i sgaiuffi di u carrughju. A Funtana Nova eranu i mo lochi tutta a santa ghjurnata, ma à l'attrachju, vultava nantu à A Traversa duv'è no stavamu in famiglia. Innò, A Traversa ùn hè mai stata un carrughju. Ghjè A Traversa. A ripetizione hè di un gnoccaru, ma ùn sò cume dì. Sò difficiuli à spiicassi i lochi chì sò vostri.

A Traversa hè un locu duv'ellu si passa, è po basta. A vita di i casali chì a cunfineghjanu hè un antru affare."Pane è pernice, affari di casa ùn si ne dice". Certi anu pruvatu à scrive A Traversa, à falli a so storia. Qualcusella anu dettu, ma anu fiascatu, anu dettu pezzi di A Traversa, ma A Traversa propiu ùn sò s'ella si pò dì: senteremu à Niculaiu. Innò, ùn pudia esse un carrughju. E case di A Traversa eranu cunsiderate case di i sgiò. Pocu impreme s'elle ùn eranu tutte cusì. Quì, ciò chì pare hè sempre più statu di primura chè ciò chì ghjè. Tandu per mè, ùn ci pudia esse chè un locu doppiu. U carrughju è A Traversa.

Riflettenduci da tandu, mi sò dettu chì ne avia intesu un certu scomudu, forse listessu chè quand'è vo site entruta o ch'ella mi feghja issa forma loscia è briaca trafalata custì. Quellu chì mi venia quandu i mio cumpagni di u carrughju mi dicianu, à l'arrochju di un attaccà di lite: "Ma vai, o cagnetta !". Era quessu u nome ch'è no incalfavamu à i figlioli di i sgiò citadini, mentre ch'elli schjattavanu l'azzuffi trà bande zitellesche. Ùn ci era micca da fà corre u sangue, ma l'insultu mi facia sente u pesu di a distanza suciale ch'o ci avia cù a nostra banda chì piattava a so miseria cù l'alegria roza di i so scherzi. Eo, a sentia tantu più a differenza, ch'ellu era quessu u nome ch'è no tiravamu à mezu à e petrate contru à a banda di A Piazza San Niculà. Ci lampavamu quallà, à belli vinti o trenta, in un' azzione punitiva quandu unu di e cagnette avia guardatu cù disprezzu unu di i carrughji o ch'ellu avia chjamatu "o zichinè" una zitella di A Funtana Nova. Tandu era di i carrughji, è po dopu di A Traversa.

 

 

Cum'ellu pare avà, ùn vi pudete figurà l'ammirazione è u rispettu à pena inchietu ch'o li purtava tandu. Tandu, era u capitanu di a nostra banda. Soca era cusì ch'ellu si rimpattava di a disgrazia di a famiglia. Più pena, più rabia: ùn si pò truvà à dì. Era l'ultimu in un famiglione di tredeci. U caccaru paternu era statu manuale ind'è un stagnaru di Carrughju Dirittu. "Pare nata incinta", dicianu i montasega di u carrughju quand'ella passava a mamma, gonfia ùn si sà cumu, chì u manghjà era scarsu. Trà i debiti ch'ella avia messu in i cummerci per allevà a so ramasuglia, è e scimie nere di u maritu, a sorte ùn lasciava à i figlioli altru chè e cazzuttate è e misfatte di u carrughju. U bapu si avia leccu un travu in pettu ind'è u ferrale duv'ellu facia u manuale. A moglie era stata veduva cusì. Dopu a disgrazia chì l'avia minata, i dui soldi tocchi pè u maritu mortu detenu qualchì rifiatu. In u carrughju, i più famiti li purtonu ancu qualchì inviglia. I montasega chì pusavanu nantu à a banchetta dissenu ch'ella pudia campà cù i voti ch'elli prumettianu i so tredeci figlioli.

Fattu u suldatu, u figliolu entrì da manuale in a stazzona duv'ellu era mortu u bapu. Finitu u travagliu, entria in cantina è ci truvò a carrea di u bapu. U seguitu, u vi pensate da per voi, è mi dispiace di ùn davvi nunda più originale.

 

 

Dunque l'aghju cunnisciutu è praticatu in tempi di baruffe è di cazzuttate. Fù l'epica splendida di a so vita. A mamma, dopu, l'hà pussutu fà entre in a merria chì i figlioli eranu tutti ghjunti à l'età chì si vota. Era l'epica chì ogni votu cuntava, chì ancu à pena i Fuciali si ripigliavanu a merria. Ci hè firmatu manuale, impiigatu à zappittà i giardini di a municipalità. Quantu ella hà giardini a nostra cità, ùn vi ne pudete mancu fà idea. Un ghjornu aghju pussutu vede i scartafacci officiali: i giardini è i giardinetti coprenu ùn sò quante ettare offerte à a sensibilità estetica di l'abitanti chì ùn anu tempu à passighjacci ma chì sanu ch'elli ci sò.

Ellu stava megliu. Èpo un ghjornu cum'è tutti l'altri, trà una zappittata è l'altra, si hà asciuvatu i candilloni di sudore, è hà pusatu cù l'altri pè rompe u dighjunu. A ragiunata curria nantu à e currispundenze. E currispundenze ? Hè una manera di parlà à l'accorta, è po issa spressione ammuzzata permette di piattà u scandalu. Vole dì un modu di vutà ch'elli anu suppressu oghje ghjornu. Era un scandalu, sapete. Permettia fisiche è metafisiche. À tal puntu chì in un paese di duiecentu cristiani, ghjuntu à u spogliu, l'urna si tenia in corpu cinquemila è trentottu biglittini. Pensu ch'è vo avete ancu intesu cuntà u stalvatoghju di l'Urne di Ficaghjola. Un stalvatoghju, sì, micca una fola. Ci hè una fica chì cresce à mezu ripa sopra à u mare in Ficaghjola. Hà più ricevutu l'urne issa disgraziata fica ch'ella ne hè diventata malaticciosa. Quelli chì l'anu pussuta vede l'ultimi tempi di e currispundenze dicenu ch'ella era turnata russiccia. È rossi dinò i pochi fichi salvatichi ch'ella dava. Ùn ci era propiu micca da essene fieri.

Era l'arretta. Pusavanu trà operai municipali è ragiunavanu di l'affari di a municipalità. Ognunu dicia a soia è si sfucavanu. Cuntavanu sopra à unu è sopra à l'altru. In issi mumenti custì, quandu si hè sudati intinti da e zappittere di i giardini fatti per quelli chì anu l'asgiu à ammiralli, hè propiu u mumentu chì ci vole à addentà u so pezzu di pane, pigliassi un' antra meza di vinu, è stassi zitti. Invece u mo amicu, asciuvò u sudore chì li falava à spiscioni è volse cuntà ancu ellu a soia. È disse, in cunfidenza, cum'ellu avia aiutatu à purtà, pè contu soiu, un centu di voti. Ellu ùn sapia mancu chì mondu, ma li avianu preparatu tuttu è dettu cum'ellu ci vulia à fà. Avia fattu ciò ch'elli avianu dumandatu, è po basta. Dopu, a posta avia santificatu a macagna à rombu di stampunate è di signature. L'arretta si era finita cusì, è avianu messu à zappittà è à curà e piantine di u giardinettu.

U lindumane li avianu dettu chì u merre li vulia parlà. Era andatu. U merre era sù le furie. Li avia dumandatu di ripete ciò ch'ellu avia cuntatu a vigilia. Ùn avia pussutu risponde nunda. U merre si era infuriatu ancu di più. À la fine li dumandete ch'ellu si scusessi di avè traparlatu. Cusì fece. Ma a stizza di u sgiò merre ùn piantava: era un cane, un galiottu, un gattivu sugettu, un puttachjone è un scansafatica. Li avia mughjatu di dumandà scusa in dinochje. Avia fattu ciò ch'ellu dumandava u patrone. In dinochje. Voilà ! A mi hà conta Niculaiu è dice chì ùn anu mai più avutu occasione à lagnassi di ellu, è li anu crisciutu a paca.

 

Dapoi issu affare videte da per voi ciò ch'ellu hè diventatu. Hè un pezzu ch'ellu ùn ci và più à zappittà i giardinetti di a municipalità. Ùn face nunda: hè pacatu listessu chì hè malatu di nervi. Prima, ci accadia di beieci un caffè inseme, bench'è no ci avessimu pocu da scumbatte inseme vistu a differenza attuale di situazione. Ma dapoi issu affare, ùn sò perchè, ùn mi face mancu più mottu. Da ch'ellu mi vede à pusà in qualchì tavulinu, ghjunghje è si mette custì, di fronte à mè, è mi feghja l'ore sane. Dopu, quand'ellu stà propiu bè, vene è mi mughja in faccia: "Cagnetta ! vai o cagnetta !" Eo, chì vulete ch'o dichi ? Mi stò zittu, mi stò. È s'ellu face più chè più, pigliu, pacu è mi ne vò. "Mi l'ai da pacà, o cagnetta !" Videte, avà, inturcatu cum'ellu hè, s'è no stemu quì, sò siguru ch'ellu hà da principià a so cumedia. Pare ch'elli l'anu vistu una sera chì si era achjippatu à u furcone di stu platanu. È mughjava chì ci hè vulsutu a pulizza da fallu falà. S'ella ùn vi face nunda, tramutemuci chì seremu megliu per parlà.

 

 

Eo, ci vengu spessu quì, rente à u mare. Sò i mo lochi. Issa piazza larga è ampia, ùn sò perchè mi face pensà à un guadru di Chirico. U nome di u guadru, ùn vi lu possu dì. Hè l'ambiente chì mi face avanzà un parangone simule. L'architettu chì l'hà pensata, aghju ghjuratu di nigalli u mottu, s'è per disgrazia, l'omu mi fussi presentatu. Più bella cacata ùn si pudia fà. Innò, ùn parlu micca di l'estetica chì, per quessa, hè un vede. Parlu di a felicità. Prima, a nostra cità era una cità felice. I ricchi si davanu à turnà più ricchi è i povari à esse menu povari. Trà i dui, ci eranu chì facianu, ma chì ùn dicianu nunda è chì nimu pudia sapè chjaramente s'elli eranu povari o ricchi, bench'elli fessinu da povari o da ricchi. Di i cambiamenti di e furtune ùn si serebbe sappiutu mai nunda s'è ogni tantu, qualchì disgraziatu, chjappu da a scimizia sulenne, ùn avessi spulatu à u ghjocu a furtuna di u bapu o s'ellu ùn si fussi micca fattu spulpà da e donne di u "Magnolia". Chì osinnò i ricchi parianu più ricchi è l'altri passavanu pè esse menu povari.

Ne aghju ancu cunnisciutu una, una vechja malandata, stracciata è puzzulente chì ci hà stupitu à tutti quand'ella hè stata trova morta in casa, cù u cane azezu chì l'avia vucerata un ghjornu è una notte sana. I pumpieri anu sbundatu a porta. À mezu à i catasti di mullizzu riguaratu pè issi purtò, ci eranu ancu ùn sò quanti miglioni...Basta ! ùn si sà quale l'hà riguarati.

Tandu, nimu averebbe mai pensatu chì i nostri cuncitadini pudessinu avè u suspettu di qualcosa altru chè a ricchezza o à puvertà, vistu cum'ellu si campava. A piazza hà cambiatu tuttu. Sta piazza hè ropa nova: dece anni à u più. Ùn sò s'ellu hè megliu o più male, ma casca cusì. Hà cambiatu tuttu, a custruzzione di sta piazza. Fussite puru ghjunta prima: vi averebbe fattu vede tuttu u pitturescu di a passighjata è seriamu sbuccati, strada facendu, nantu à a perla di A Marina. Duie barcelle averebbenu ballatu pianu pianu nantu à l'acqua verde è turchina, averebbemu intesu inseme a musica grave di u campanò di San Ghjuvà è vi averebbe dettu tutte l'altre campane chì si rispundianu in i tempi, pè sopra à l'embrici di una cità un pocu grave, ma felice cù i tetti chì lucianu sopra à i guai di i puveretti è i penseri di i so sgiò. Ci serebbemu cansati à vede qualchì vechju piscatore affaccendatu à trapuntà e so rete. È s'ellu ùn vi distige u manghjà sempiice ma gustosu di a ghjente marinare, pudiamu ancu andà à manghjà duie aringhe da l'altra banda di a calata, dopu chjachjaratu cù Mergherita chì vi campa à cuntavvi tutti i puttachji di i Zeffari è di u Mercà di Pè. Parla appena salitu, ma hè propiu u parlà di e pisciaie.

Si pò fà ancu avà, ma ùn hè più listessa. Micca per nunda. A causa hè A Piazza è i penseri ch'ella face nasce. Un locu metafisicu. Vi rendite contu di u disguastu ch'ellu po fà, l'insetu di un locu metafisicu in una cità beata ? Vi ralentisce u passu è vi face pensà. Hè tandu ch'ellu ci nasce. U suspettu. È vi face guardà u mare è l'isule. L'isule sò trè. Una curona affiancata à l'isula. Cume e chjamemu ? Capraia, Elba è Monte Cristu. Hè un affarone ch'è vo mi dumandate...Questa hè Capraia, a segonda l'Isula d'Elba è l'altra, chi si vede pocu è micca, hè Monte Cristu. S'o a vi possu dì cusì intrepitu hè chì l'aghju studiata è amparata una volta per sempre. È credu ch'è no siamu pochi pochi à pudevvi risponde chjaru è precisu. L'altri citadini trascinanu a quistione da ch'elli sò nati. Prima ch'ella sia stata aperta a piazza di a calata, ùn l'avianu mai viste, l'isule. À chì campa di spinu à u mare si pò dì ch'ellu manghja di capu in a sacchetta. Vanu cusì, l'affari. Campate spenseratu, viaghjate cù u passu siguru di l'omu chì ùn muta strada, è po di un colpu, vi accurghjite chì ciatte ciatte vi sò nate l'isule à cantu. Nè vicine nè luntane. À tiru di penseru.

Passemu sin'à in punta di a calata è andemu chjachjarendu sinu à tuccà u molu genuvese. Tutti questi quì, à vedeli cusì impalaficati, mani ind'istacca è l'ochju fissu nantu à a pianura liquida -scusate a spressione, issi ricordi di e lettere latine mi accampanu mente è parolla à ogni mumentu-, o allora questi quì, u govitu arrimbatu nantu à e petre guadrate -l'avete tuccata, sta petra: ùn vi stupisce cum'ella hè cutrata ? è puru u sole hè un pezzu ch'ellu avvampa terra è mare; ùn appiate a paura: pendicatevi appena. A videte, sta curona reale zuccata in a petra ? dumanderemu à Niculaiu ch'ellu vi conti a passata-. Sò attitudine, quelle di sta ghjente quì, chì anu fattu nasce a fola di a filusufia di stintu di i nostri cuncitadini. In fatti à chì ci cunnosce, capisce subitu e quistione metafisiche chì ci portanu à piglià issu versu pensosu, di fronte à u mare, quand'ellu spunta u sole o ch'ella mughja a timpesta è lampa i marosuli scatinati à l'assaltu di i moli. A vita, u so sensu; cum'ellu và u tempu è purtassi via ogni faccenda di l'omu; u valore di l'affetti di u core; preparassi à scuntrà Diu è l'anime di i nostri cari spariti una volta. Sò tante cose chì contanu è ch'è no videmu distese in u nostru cutidianu mentale. Hè ropa di primura, issu sintimu ambiguu di l'anima ch'è no ùn trimemu à fà valè causa di e so cunnutazione filusofiche, è chì ci ghjova à rimpattacci in parolla quandu qualchì furesteru imprudente mette à lagnacci di esse sottumessi à u trampalu di l'insularità.

 

 

Dunque hè ropa di primura, ma ci primureghja di più à sapè qual'elle sò e trè isule. Pè Capraia hè guasi sigura. Hè quella quallà, più à u nordu chè l'altre duie. Elba seria questa quì..in punta di u mo ditu. Hè logica ch'ella si veca megliu, chì hè a più vicina. D'altronde Monte Cristu ùn si distingue micca sempre. Serà u tempu ch'ellu face o e fole chì l'incuronanu, ùn ci hè manera à distinguela da veru. Di invernu, a timpesta tira i tendoni neri di e burriane è di estate u riverbaru spula tutte e forme è i culori in una vampa di lume. A nebia di l'auturnu vene à appannisce ogni ligna chì puderia guidà a vista. Ferma solu u veranu. Ma durerà quanti ghjorni in i nostri righjoni? Ci hè dinò, in ogni stagione, a libecciata chì spazza ogni incertezza. Ella sì chì puderia palisà u veru, ma solu per trè, sei o nove matinate chì vi lampanu à tracorre pè strette, piazze è carrughji. Èin più, ùn ci hè asgiu à fidighjà u mare. Dice chì seria natu quì, u libecciu. Face chì, di solitu, l'isule si ghjocanu à piattatelle. Quandu una, quandu l'altra. Si affacca Elba o spunta Monte Cristu. O unu o l'altra. Tremindui à tempu mai, è cusì si ridenu di u sguardu di a mo ghjente. Sò cunvintu chì issa dispusizione meteurulogica è geugrafica spieca tuttu u cuntegnu di i nostri cuncitadini, a so attitudine in ogni cosa, i passi chì portanu di pettu à u mare, l'ochji stupiti lampati à u mare infinitu, è i goviti appughjati nantu à e ringhere penserose. Cacciateci isse variazione di tempu è tuttu torna lindu, cum'è prima: u Tirreniu si sparghje in pienu splendore. Tandu Capraia, Elba è Monte Cristu, sò tuscane quantu ellu si pò esse. Quella di l'isule, per mè, hè un affare impurtantissimu.

Cù e trè in vista, pudemu esse. U tira è molla trà Elba è Monte Cristu ci caccia tutti i nostri limiti è lega i nostri sguardi cù u mare. Innò, ùn ci sò mai andatu nantu à l'isule. Nè eo nè l'altri. Un vecu micca ciò ch'è no anderiamu à facci. O à truvacci.

 

 

I paisani, dite voi ? Ùn vecu micca ciò ch'elli ci venenu à fà i paisani ind'è ciò ch'o provu à spiicavvi. Ùn parlu micca per elli. Dicu per noi, i citadini. Più in là, ver di e muntagne, hè capita chì u mare sia un antru affare, un' antra presenza, un frisgiu turchinu allucatu in fondu à un decoru è nunda altru. Cusì da luntanu, nantu à u mare ci pudete mette ciò ch'ella vi pare. Basta à avè un pocu di fantesia. Nantu à u mare è al di là. Pè isse France o pè isse Meriche. A cunniscite quella di a vechjetta chì avia scrittu à u figliolu suldatu in Induscina ? Nantu à l'inviluppu, ci avia fattu mette: untale.."pè issu Tonkin" è quand'ellu fù liberatu, compiu u suldatu, spuntò una mane in paese è a mamma li rimpruverò di ùn avè mai rispostu. Ùn dice tuttu, stu stalvatoghju ?

Noi, fantesia ùn avemu micca. Ci hè u sguardu chi a ci caccia. Ùn sò s'è vo mi capite, ma pocu impreme. Basta ch'è vo ne tenghite contu pè scrive ciò ch'è vo avete da scrive. Si pò pensà una fantesia à gallu di u so sguardu ? Innò, ùn mi rispundite micca subitu. Pensateci è disciuplicatela da per voi. A più naturale serebbe ch'omu ùn pò sunnià l'ochji aperti. Eo, risposte ne aghju centu, ma conta solu quella ch'elli mi danu l'usi, l'attitudine è i mendi di i mo cuncitadini arrimbati pensosi nantu à e ringhere di e so terrazze o impalaficati rente à a batticcia, intrunati da u sussuru landanu di a timpesta o abbagliulati da u sole chì mena l'acqua.

A piazza à l'usu Chirico ci hà palisatu l'isule. Bellu acquistu, andate puru !

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 6

 

 

 

Sti lochi di l'estate sò fatti pè l'estate. L'aghju detta in un puema, anni fà, è a manera ùn mi ne dispiace mancu à pena. À u mumentu datu, dicu cusì: "ghjuntu i mesi di tempurale è di sole affuscatu, a rena si strascina, cù un alitu di ventu stancu o di burriana scatenata, e centu spoglie di i sciali tralasciati". Sò versi sciolti, sò: una puesiola senza pretensione.

 

 

À noi ci ampara più l'osservazione di e stagione mezane chè tutti i libri di a saviezza umana. Ci hè u mare chì strazieghja à lavà ciò ch'elli ci lascianu i statinanti stanchi chì ripiglianu u battellu, toccu settembre. Tandu, tocca à u mare à fà da spazzinu. Ma hà modu à lavà, u mare ! A stratata di scaramizzuli di mullizzu move locu, colla, fala, si accatagna daretu à un pettale di rena ch'elli tenenu dui ciuffi di erba sbiadita. U primu affare ch'ellu rimarca u furesteru ind'è l'ochji di a ghjente di quì hè issa spezia di rassegnazione ch'è no avemu tutti è chì hà ancu fattu sparlaccià à pressu à a nostra filusufia. Dicenu ch'è no seriamu fatalisti...Un cornu, fatalisti !

 

 

A colpa hè di i nostri spazzini municipali. Issu versu, l'anu più chè l'altri. E cunnoscenu, elli, e fisiche di u ventu chì si ghjoca pè i carrughji. I scaramizzuli ch'aghju dettu si accatagnanu daretu à u ciuffu di erba...U spazzinu, quand'ellu hè giovanu, chì face d'à pressu à voi ? Si avvicina. Ci hà a paletta in a manu mancina, a scopa ind'è l'altra. Piglia è arriguara pianu pianu u pacchittellu grisgiu è u lampa cù garbu è cù manera in u so carrettu: face una musichetta fine a pulvericcia ch'ellu lascia corre longu à e parete di a cascia di zingu. È po passa à un antru ciuffu. È bè, quì, hè una cosa impussibule: u mullizzu l'aspetta daretu à ogni ciuffu di erba: u spazzinu ci hà a pala è ci hà a scopa. L'altru, più anzianu, guarda ma ùn si move, cum'è unu chì sà. A sà ch'ella ùn sterà tantu à vene a prussima sbuffulata: veneria, ciutteria in u carrettu è turneria à cincinà longu à u mare ciò ch'ella averia ripigliatu in u carrettu, è u sbatteria dinò nantu à a pianura mobile cum'è u mare. Tandu, u capite u sguardu di i nostri spazzini? Sti lochi di statina di invernu ùn anu faccia. U spazzinu guarda a cullana vana di l'isule vicine è scunnisciute.

 

 

Hè un ghjornu di pichji in capu è di pensà losciu. U spazzinu, sottu à l'ochji imbuttacciti, li vene una grivigliula nova chì ùn ci era micca eri sera. Face cum'è una punghjitura di zinzala. Ùn ci hè l'arte à falla smarrì. Una sgrisgia di nunda ma li mette tanta amarezza à dossu. Hè tandu a persona sana si sguassa daretu à issi dissegni di u tempu. Hà dettu unu chì u Tempu si ingolle tuttu. Serà, ma quì l'affare ùn hè cusì. Hè cum'è unu chì passa davanti à un spechju. Un spechju o un sguardu: listessa. Spechji, sguardi è tempu, ùn vale a pena à pruvà à schisalli. Ci ne hè sempre unu chì vene dopu. È a sgrisgia si stinza, si face u largu, tocca l'altra nata eri. È a rete si sparghje pianu pianu. U spazzinu stà, fermu, appughjatu nantu à a scopa. A libecciata piglia torna à l'inghjò. Oziosa, impetta i marosuli è u mare hè rimurosu. Sti lochi di l'estate sò fatti per l'estate.

 

 

Quì, ci vengu spessu cù Niculaiu. Marchjemu inseme è ellu mi parla. Ci vole ch'è vo u cunnoschite, à Niculaiu. Hè propiu quellu chì vi ci vole. Si derebbe megliu chè mè à ciò ch'è vo aspettate. Capite chì si malfiderebbe di menu, invece chì eo, ùn vi possu micca risponde francu chì sentu ch'è vo analizate ogni cosa ch'o dicu, è ancu ciò chì ùn dicu micca. Ma pè u restu, simu listessi. Propiu listessi. Hè cum'è mè, tale è quale cum'è noi tutti.

Cù Niculaiu, viaghjemu inseme è parlemu. Ùn ci pudemu passà unu di l'altru. Micca ch'è no siamu propiu amichi, ma ci cunniscimu benissimu. Capite chì hè difficiule à piattassi daretu à i gesti di ogni ghjornu cù a ghjente chì vi cunnoscenu. Videte, sò duie ore, fattu cullaziò, è mi rincresce à falà in caffè. È puru hè ora. S'o ùn mi affaccu, mi anu da telefunà. O anu da cullà in casa. Niculaiu o mi chjama, o colla in casa. S'o l'avia sappiuta, anni fà, mi era cuntentatu di falli mottu senza altru, u ghjornu ch'è no ci ritruvaimu, dopu tantu tempu a sera ch'ellu inaugurò u so cumerciu novu framente, prima di l'affare di e tende ch'o vi cunteraghju s'ella casca. Seria stata faciule chì ind'è noi, dui chì si rivedenu in issa situazione si salutanu, pè u più, cum'è s'elli si eranu visti a matina stessa, o a vigilia. Un mottu seria bastatu chì mancu ellu, ne sò siguru, ùn avia tantu primura di rifà un' amicizia allenata da parechji anni di spiccanza.

 

 

Ci vuleria à amparà à malfidassi di issi muvimenti incuntrullati di l'anima quand'ellu vi vene u scomudu di esse solu. Tandu, mi avia fattu piacè di sente a parolla di Niculaiu, chì l'invitu ch'ellu mi avia fattu era cum'è un segnu di ricunniscenza suciale. Oghje, hè propiu bonu à cuntà i stalvatoghji. Si appronta, i si mastuca capunanzu, è aspetta chì vole esse siguru di avevvi incappiatu è ch'è vo ùn possite truvà qualchì scusa pè licenziavvi. A rombu di praticallu, mi sò persuasu ch'ellu hè capace à stà cusì, l'ore sane, à l'appollu, fermu è zittu à un furcone di e strade sciolte di a ragiunata. Si imposta è aspetta. Si discorre di una cosa è di l'altra. À l'ultimu, a parolla intuppa nantu à e muraglie lisce chì serranu a piazzetta. U nostru tavulinu hè postu in pienu sole. Ombra ùn ci ne hè più: u parasole ùn para più nunda. Anni fà ci era un platanu. L'anu tagliatu chì hè più praticu cusì pè ingarà e vitture. Tandu entre in ballu Niculaiu. Pudia esse un antru; pudia esse eo. Era listessa. Ma parla ellu. Ùn hè statu tantu à fassi issa nomina. A sà ch'ellu pò fà usu è abusu: avemu fattu un accunsentu mutu in giru à i so stalvatoghji. U più chì li piace hè di cuntaccine -rispettu parlendu- una di culu. Scuserete, cara amica, l'adopru di una parolla sporca, chì e variante più curtese "erotica", "salita" o "ardita" ùn dicenu micca quant'è quessa. O allora mette à rammintà i ricordi ch'è no avemu inseme. Mi sò interrugatu spessu nant'à issa parentia di e nostre ragiunate: o si parla di culu o si parla di ricordi. Unu ùn và senza l'altru. È spessu mi sò dumandatu, quandu si parla grassu è salitu, s'ellu ùn si parlava micca di culu pè ùn parlà di ricordi. Ci hè un raportu dialetticu ancu à spanticà.

Una di Niculaiu chì vi face sbillicà hè quella di u Furianacciu. Ùn vi dicu altru: a vi ferete cuntà.

 

 

Ma cù a libecciata, ci stà megliu u ricordu. U ventu, quì, vi face entre u suspettu ch'ellu ci hè un antru pianu di a vita, è ch'ellu hà à chì vede cù u tempu è a manera ch'è no pruvemu à piattallu. Invece u ventu riporta a nuzione di tempu, cù a so sforza chì spazza ogni cosa. Ùn sò s'è vo mi capite, ma hè cusì: u ventu hè tempu. Nettu, forte, lampente cum'è a vita è cum'è u distinu. Niculaiu hè cullatu in casa, ed eo guardu u caffè pianu pianu chì ghjala in u bichjere. Aghju avutu l'ochju di ùn fallu micca frescu.

 

 

Mi arricurderaghju sempre ciò ch'ella mi disse a moglie di u buttegaru, un ghjornu chì u libecciu suffiava accanitu dapoi cinque ghjorni. Eramu in casa soia, è guardavamu, pè a finestra chjosa, senza dì nunda, u spulime di l'acqua nant'à i scogli di a calata, è quallà, e tracorse sceme di i marosuli spettinati da a vintera è lampati frumbati à sfracellassi nantu à e punte di A Ziccuccia è di A Ziccona. A vechja si asciuvò e labre secche cù a polpa di u ditone, è disse, cù a voce di un antru tempu: "Era un ghjornu cum'è oghje. Aghju aspettatu u ventu è l'aghju stracciatu." A miseria ch'ellu ci era in issu carrughju, à quella epica, mancu à cuntalla ! A vechja avia aspettatu u ventu pè straccià u librone. Ci eranu tutti i conti di e famiglie chì avianu pigliatu à trimisate, anni è anni, è chì avianu pricuratu ch'omu cuntinuessi à serveli, bench'elli ùn pudessinu pacà i so debiti, francatu una trimisata, l'altra è po quella altra. U buttigaru avia ricusatu, avia dettu ch'ellu ùn pudia più, è po avia datu quantunque, chì e famiglie mandavanu i figlioli à dumandà quella libra di tagliarini, un chilò di pomi o meza tabletta di butiru. Si guardavanu cù a moglie, è po li davanu a ropa senza dì nunda. Dopu si rimpruveravanu trà di elli. Mortu u maritu, i chjodi ùn eranu micca pacati è u libru di i conti era pienu. A veduva cullò piani è piani à dumandà i so soldi, ma davanti à e porte cughjose, era firmata senza pichjà. Avia serratu u librone è un ghjornu di libecciu accanitu, avia stracciatu pianu pianu ogni pagina. À pezzucci minuti ch'ella spulava in l'aria mossa. Insistia nantu à e casate: strappava a carta lettara à lettara, senza dì nunda. È seguitava cù l'ochji a fughjita scimattulita di i scaramizzuli annigati in u sussurru di a burriana.

 

 

Ma chì prò di andà à rimuschjà isse cose vechje chì nimu e vole più sente ? Serà megliu cusì. Mi ne sò accortu ogni volta ch'o scontru à unu di u carrughju. Ci scontremu à casu chì ùn ci circhemu micca. Prima, Niculaiu facia cum'è mè. Ellu u primu, ùn ne vulia parlà. Nè menu l'altru. Ci seria di più primura pè l'oghje. Tutti quelli di u carrughju ci emu messu l'anni à scurdaccine è pruvà à campà oghje cum'ellu si presenta. È ancu: ad ogni minutu si pò framette qualchì incrochju è lampallu in pianu, un equilibriu cusì debule ! Basterà propiu l'oziu di unu à move tuttu issu pulverizzu, è i ricordi voltanu, à undate strinte è chjuccute cum'è i marosuli di u molu genuvese ?

 

 

Da veru, era miseria in canna. Tandu, a strada ùn ci passava nancu. Era ropa di limiti. A strada falava, ma ùn francava l'appicciu fittu fittu di e case. Trà E Terrazze, a Rue des Jardins è, quassù, A Traversa, i carrughji facianu un triangulu, è in drentu, a chjostra di a piazza. Quaiò, bastava una tracorsa davanti à a cantina di Magnacapra -duve elli si tagliavanu i carrughji: ci era un purtò à doppia esciuta chì a saperà ellu ciò ch'ellu hà vistu- è si sbuccava à capavanti in piena Marina: ci aspettava u sole è i moli sempre trosci di i ghjochi di l'estate. Era ropa di limiti chì à l'insù, ci era u mondu di l'altri. Eranu sgiò è ci si passava pocu è micca. I sgiò, si vidianu sempre, fermi è un pocu tristi, daretu à i vetri di u caffè Filippi, forse u più grande di a Cità. Quellu chì mi hè firmatu impressu, era u sgiò Andreani chì quandu l'aghju cunnisciutu eo, averà avutu settanta anni è più. Era u patrone di l'H“ˆtel de France, u più di lussu in a nostra cità. U rispettu ch'ellu si gudia l' omu, ùn avete mai intesu simule, cara signora. In Funtana Nova, tutti travagliavanu per ellu. Sottu à a loghja di A Funtanichja, francatu u terrazzolu di Irma, si entria in a corte di l'albergu è si scupria un mondu affaccendatu di stiradore, lavandare è cucinare chì facianu l'entri è sorti senza piantà, carche à ropa è à penseri. Ci eranu dinò isse ghjisteme ch'elle si lampavanu trà di elle, i mistieri avendu unu cù l'altru a so differenza ghjerarchica, i so privilegi è e so pediche. Sopra, da a banda di A Traversa, ùn si pudia mancu pensà à u furmiculaghju suttanu duv'ellu pusava l'albergu riccu è chetu trà i so muri tapizzati à villutu purpurinu ed amarascu. Issa servitù stirinata ùn avia oziu à cuntà u pocu ch'ella vidia di i splendori di l'H“ˆtel de France, è dopu ritirata, à chì morta frusta, à chì invechjata bambula, tutte l'anziane serve si purtonu via u ricordu di isse feste signurile di un antru tempu. U solu chì averia pussutu parlà ùn hà mai dettu nunda è ci era, in u so silenziu di magiordomu fieru, qualcosa chì mi hà sempre impeditu di insiste quandu aghju pruvatu, à le volte, à caccianne qualcusella. Era un omu sticchitu chì avia tenutu, in i so panni liveri di vechju impiigatu fidatu, a sulennità di una funzione scaduta, ma l'aghju vistu parechje volte, prima di entre in a chjesa di A Cuncezziò, fà u gestu oramai inutile di l'anziana servitù: piantà seccu di fronte à u sugliare è strufinà un scarpu è l'altru in fondu di u so pantalone frustu è luccicu.

A tighjata chì falava da A Traversa venia à intuppassi nantu à a piazza murata di casali. E vitture ci pudianu falà, ma ùn ci ne falava. Venia solu a camiunetta chì scendia duie volte à settimana quand'elli purtavanu e legne. Eranu troppi di castagnu ch'elli imbuccavanu in un fondu scuru. Dopu, i sbaccavanu. Ci era una piola meccanica chì intrunava a piazza sana è chì mai ùn pusava. Dopu, partianu cù e cofe à collu à livrà in e case di i sgiò, quassù. E legne muntagnole eranu pè a signuria. À elli, li tuccava una manata di tavulette. Eranu cascette sbrembate di un calciu chì u cumerciante spartia trà i so taccheri, dopu assestatu a ropa nantu à i so banchi è parastagi. Ci era da fà un focu chjaru, rapidu è po più nunda. Quandu ci pensu oghje, era più ropa di limiti chè di denari. Di fatti, nantu à e cullette in Montepià, e legne ùn mancavanu: era accendime più chè rochji, ma ùn serebbe bastatu ? Innò, era propiu quella di i limiti.

 

 

L'affare di i limiti, mi pare di avella sempre sappiuta, cum'è isse cose ch'omu si porta à dossu à u nasce, magaru da più in là di a memoria quand'ella mette à fà i conti. Ùn possu più dì s'o l'aghju visti cresce à pocu à pocu, i limiti. Chì oghje mi si impone a so evidenza cum'è a lastra di u celu in fondu di a camera, arrimbata à a finestra. O puru a pozza di u caffè chì cotra in u bichjere di Niculaiu.

 

 

Dice Niculaiu chì a prima volta hè statu quandu ellu hà capitu quant'ellu costa à impastà a ragiunata cù l'altri. A zitella si serà chjamata Altea ancu ella. Si eranu scontri nantu à u battellu. Pusavanu tremindui in a sala di u bar: i so tavulini eranu guasi à tuccassi. Ùn era statu tantu à capì ch'ellu l'interessava. Ma ùn pudia scioglie s'ellu era propiu per ellu stessu o s'ella avia vulsutu cacciassi l'amarezza liscia chì vi piglia sempre quand'omu hè in viaghju, ch'è vo avete lasciatu daretu à voi i segni chì vi leganu à un locu. Era guasi un' ora ch'ella era nantu à a listessa pagina di u libru ch'ella avia in manu. Di un colpu, avia decisu ch'ellu li avia da parlà s'ella ùn girava micca a pagina prima ch'ellu cuntessi sin'à vinti. Ne cuntò vinti, è vinti dinò. Li si era ghjuntu un batticore sordu quandu unu entrì è stete à fighjà a giuvanotta cum'è per parlalli. Èpo si ne era andatu. Cuntò altri vinti è si aisò. Dumandò à a zitella s'ella vulia beie qualcosa à u so tavulinu. Li rispose di vene à pusà cun ella.

Ùn stetenu tantu à dissi qual'elli eranu è duv'elli andavanu. À ellu li parse guasi subitu ch'ella era stata dillusa. Quand'elli si presentonu per fà cena, u risturante fine chjudia. À u self, u formiccà appiccicava benchè u servu di a sala li avessi datu una pulita.

 

 

Niculaiu chjachjarava cù Altea è pruvava à scaccià a scena chì li venia in core.

 

 

A festa di i Fucarè era vicina. Si era capulatu a metità di ghjungnu. U carrughju era in sussurru più chè mai chì ci vulia à curà u tesoru di i cartoni, carree sbrembate è anticogliule riguarate à porta à porta da un mese in quà. Ci era vulsutu à entre in e corte mucidose duv'elli si infracicavanu i mullizzi lampati da e terrazze, di notte tempu, pè rincriscenza di falà in purtò i stagnoni. A matina à l'alba, i spazzini passavanu, si attaccavanu lite, ma in e corte, ùn ci entrianu mai à dà una pulita. Cuntava solu ch'ella fussi spazzata da a banda di A Traversa: l'altru latu, da a banda di e corte, pudia stà mullizzosu chì ùn si vidia. In i recintuli ch'elle facianu e corte, trà una cosa è l'altra, ci era sempre da graspullà qualchì tavula o un restu di carrigone scurdatu custì da un pighjunante chì avia pensatu, durante l'anni è l'anni, di pudellu purtà in u bancalaru. Spessu vi venia u fretu in a lisca quand'ellu affaccava qualchì topu grossu cum'è un cunigliulu chì scappava cù un frischju striduliu è minacciosu. Ma u più chì ripurtava era a visita ind'è e butteie. Ogni cumercente di u carrughju si facia un duvere di purtà u so affollu à l'intrapresa zitellesca. Micca ch'elli sianu stati propiu à a manu cù i sgaiuffi chì girandulavanu da unu à l'altru; era piuttostu una manera di esse fidu cù a so propia zitellina, è di mantene issa infilarata di gesti, di attitudine, di parolle è di sintimi mezu pensati è mezi risentuti ch'è no chjamemu l'usi, senza sapè à u ghjustu nè ciò ch'elli volenu dì nè s'è no ci simu attaccati in veru. Cusì, pè a preparazione di i Fucarè, da u quindeci di maghju à u ghjornu di a festa ci era cum'è a tregua trà grandi è chjuchi, affacendati à l'opera cumuna.

 

 

Tuttu tenia à l'altezza di u catastu di ogni banda, di ogni carrughju. U soiu, ci vulia à ingrandallu sempre di più ch'ellu fussi più bellu è più furnitu chè quelli altri: e spie andavanu da unu à l'altru è dicianu chì San Ghjisè, Terranò, A Piazza è Paratoghju eranu miraculi ciò ch'elli ci avianu pussutu trascinà nantu. I Lucchisacci di U Portu Novu -ùn era pè nunda chì i citadini schjappati, u locu, u chjamavanu U Picculu Livornu- si dicia chì ci l'avianu fatta à buscassi ancu un manicchinu di moda. U tenianu piattu è à l'ultimu, cuntavanu di schjaffallu in cima da incurunà u so muntinu. Quellu chì avia fattu issu donu era un sartore di A Traversa chì vendia pè i signori. U gestu avia palisatu a so lucchisia è insignava u tradimentu ch'elli cumpluttavanu i Parigini da in faccia, scurdatusi a differenza suciale chì, di regula è di solitu, i devia separà trà ricchi è puveretti.

 

 

Tutti i ghjorni, à cinque ore dopu scola, i capitani accuglianu a so ghjente. Quella sera cherchissia avia purtatu una nutizia capitale. In a matinata i Campodonico avianu sbarrazzatu a buttea. Ci era ùn sò quanti fangotti in purtò: ci tuccava à mandacci, à fruchignà, i trè più astuti è più lesti di a banda. Pè l'altri, u pianu di l'arricugliera era cum'è tutte e sere. À Niculà, li era toccu U Pensionnat, casu ch'ellu ci avia una cugina di terzu. L'avia vista solu una volta, pè una cuminiò, chì i parenti si frequentavanu pocu è micca, causa di una litica à pressu à una piana in Casevechje chì era tuccata à i Giambelli, per via di un bappè falsificatu. A piana era ghjuntà à ingrandà i terreni di a famiglia chì n'avia da ùn sapè mancu più cosa fanne. Dunque ci era a bischizza, ma a scusa era bella pè pichjà à a porta di u Pensionnat Giambelli. In u carrughju u casamentu facia cum'è un purrione di signuria.

 

 

Davanti à Altea chì avia messu à cuntammi i studii di dirittu ch'ella facia in Aix, eo riflettia chì u Pensionnat serebbe statu megliu più insù, ver di e case burghese chì u cumerciu seculare cù i porti di cuntinente avia infilaratu longu à u stradone chì porta in Santu Antò o in Cardu. Di cum'ellu era fattu indrentu, ùn si sapia nunda. Ùn si vidia da fora chè e muraglie alte più chè trè metri incurunate di persiane murate è di e gaspe viulette di l' uva galetta. A grande ferrata tagliava u muru chì curria, à l'orlu di u carrughju, sin'à A Cuncezziò. Di un colpu mi vene in core a purtuccia pulita è luccichente propiu ind'è l'angulu trà a falata è A Traversa. A patrona, Madamicella Giambelli, era propiu una signora, bianca è fine di pella, di capelli è di manere. Niculaiu ùn sà micca dì s'ella si hè affaccata una sola volta cinquanta metri sottu, propiu in Funtana Nò, sottu à u delfinu di petra è di calcina chì supraneghja u bezzicu di a funtana custruita da l'Intendente Generale in l'onore di u rè -zitellu, ùn aghju mai capitu cume un munarcu distinatu à a cuglittina avia oziu à bastanza à inalzà funtane è munimenti, mentre ch'ellu si avvicinava u fracassu di a rivolta, ma oghje, issa sullecitudine intestarda pè un carrughju chjucu è miseru, persu in fondu di una cità grisgia di pruvincia, mi pare un rigalu propiu reale-. A signora Giambelli, ùn credu micca ch'ella sia falata mai pè u carrughju. Nè mancu mi pare di avè mai vistu u purtone ferratu chì si apria. Trà l'incritte di e lame tenute rughjinose u sguardu zitellescu si ficcava à scopre una fettuccia di un giardinu cridutu raru è preziosu. Ma ci si cacciava pocu: e fiamme rosse di i cannà è u sottupergula umbrosu duv'ella pusava Madamicella Giambelli. In giru à u so sedione in canna, vugavanu zitellucce bianchinfiucchittate. Senza fà rimore. Isse forme legere si assumigliavanu pocu à e voce chì falavanu da e finestre di e camere, alte nantu à a muraglia, è chì si assumigliavanu à e voce feminile di i purtò. Dicianu sprupositi à i sgaiuffi di u carrughji, à pusà nantu à i scalini di a ricciata, à l'attrachjate tepidogne di ghjugnu. Niculaiu avia fattu sbatte a manu di u martellu. A purtuccia pulita era stata muta una stonda. Altea avia un fioccu biancu è i capelli neri belli scrinati: "Mademoiselle Giambelli a dù s'absenter. Revenez demain soir, s'il vous plaŒˆt".

Eo, ùn avia dettu nunda. Era falatu à l'inghjò è mi era intanatu cù i cumpagni in A casa Falata duv'elli si facianu i conti di a ropa riguarata.

 

 

U battellu manganiava è ancu Altea parlava sgualtra. Niculaiu si dumandava s'ellu ci era un antru versu di a parolla piatta sottu à l'impalcatura asgiata di a so lingua pulita è luccichia. Ma fussi issu locu neutru, o u cuntegnu una cria manerosu di a giuvanotta, o puru a manu fine chì ne ballavanu e so dite longhe cù l'unghje pinte è curate è l'anelli semplici ch'ella avia à a manu mancina, mi paria di più in più luntana è primurosa di falla finita, cum'è s'ella si fussi pentuta di avè accettatu l'invitu. Era una stonda ch'ella si affiacchia a ragiunata. Eramu à isse canse duve puru parlendu a ghjente ùn si dice più nunda. Ùn la cunniscia micca à bastanza da pudella intraprende nant'à cose duv'e sapia di avè qualchì allusingu in a manera di cuntalle. In più eranu stalvati duv'ellu ci entria troppu di a mo vita persunale è avia a paura di palisammi à u primu accennu precisu. Issa idea chì mi ritenia era propiu scimatica chì ùn ci era nimu chì mi averia pussutu palisà, in giru à noi dui. Cusì serianu stati prutetti i nomi, e casate, i lochi è e circustanze chì affaccanu sempre racontu facendu.

 

 

Vecu ch'è vo vi ridite di issa prudenza bella mischina. È da veru, ùn vi lu possu rimpruverà chì ùn sapete micca. Diciate prima ch'è vo vi maravigliate di a nostra poca libertà ch'è no avemu cù noi stessi, puru quand'elle ci piglianu e brame di l'amore. Ùn mi sgumenta mancu à pena ch'è vo siate stata cusì secca. Issu parlà sfacciatu, una diceraghju chì u vostru mistieru u vi face lecitu in qualsiasi circustanza, è duie, à voi, ùn vi stà mancu male. Quand'è vo dite affari simuli, vi vene una smorfia nantu à e labre, trinnicate a carrea, vi accendite un' antra zigaretta. Sò cose chì si vedenu è chì testimunieghjanu quant'è vo site disturbata. Dice un pruverbiu nustrale: "Si hè calmatu Valeri, ti calmerai ancu tù..." Quale ellu era Valeri impreme pocu in u nostru discorsu, ma à mè mi campate s'è vo parlate cusì. Ùn cridite micca ch'elli ùn ci piacinu l'azzuffi, masimu cù e belle zitelle....Ma vi cuncedu quantunque chì in u casu di dui chì ùn si cunnoscenu è chì parlanu senza di altru ch'è cio ch'elli dicenu, u mo amicu Niculaiu pudia andà al di là di a so prudenza. Serà cusì per tuttu ognunu, ma per noi, mancu ch'ella sia. Parlate cù qual'è vo vulete, luntanu puru da l'isula, ci ne hè sempre unu chì vi cunnosce è chì vi riface, in un minutu, u vostru imparentatu sanu sanu, qual'è vo site, da induv'è vo surtite, quant'è vo tuccate à u mese è cù qual'è vo vutate. Vi pare strana, neh ? ma hè cusi ! Ùn ci si scappa à u sguardu di l'altru. Ùn ci hè chè un affare ch'è no ùn sapemu dì s'è vo vi scuntremu cusì, in u mettrò, nantu à un battellu o per qualchì viaghju fora di i nostri limiti: ind'è vo andate. Hè a nostra issa libertà, ma ùn simu tanti quelli chì ne prufittemu...Per contu meiu, mi campu: quandu ne ingucciu unu chì ùn mi cunnosce, pigliu, facciu, disfacciu, impicciu è dicu quant'è un campu di lupini ! Sò i mo sciali sò...Cù i giurnalisti, allora, mi ne techju ! Ma l'affare ùn vene faciule: ci vole à pensacci è ripensacci, ci vole à preparassi di mente è di persona per fà saltà u sugellu ! In quantu à Niculaiu, i so mendi sò più cumuni. Hè d'altronde più attente chè mè à disciuplicà i nomi, e casate è i stalvati di quellu ch'ellu intratene. Hè di issa ghjente chì anu l'impressione ch'omu si face vede tale è quale in u dì più chè in u fà. In ciò ch'ellu dice l'altru, sà insignà quellu difettucciu chì face sempre vede chì quellu chì parla ùn hè micca sanu sanu à gallu di u so parlà. Certe volte, li facciu dì tutti l'inciampi di a parolla chì sò, à contraparolla, i segni di l'amparera longa è straziata da amaestrà i troncacolli di u discorre in sucetà. À quandu hè una sturcitura, puru minuta, di u sensu di una parolla, à quandu hè l'intuppu di una sillaba, à quandu un' articulazione chì ùn si contra micca cù ciò ch'ellu riface u parlante parlendu. Ùn sò s'o mi facciu capì, pè issa tragedia di a ragiunata, ma pocu impreme...Quandu Altea hà guardatu l'arilogiu è dettu ch'ellu li venia u sonnu, l'aghju ringraziata di cusì bella serinata è, cù una voce arghita è brusca, mi pare di avellu chersu u numeru di a cabina. A giuvanotta mi rispose cù una scaccanata. Eiu, li dissi ch'o era in a cabina 229. Lasciai a porta sgrignata è mi stracquai dopu messu u purtafogliu sottu à a strapunta. Ci era poca speranza ch'ella venissi è ci seria vulsutu à andà à stuzzicalli a porta, da rimpattà u fiascu di una strategia di allusingu pocu fattiva, ma mi ne sò statu straiatu nantu à u lettinu, è aghju vighjatu una bella parte di a nuttata, nantu à a mo vergogna inghjuliata.

 

 

Ùn vi permettu micca, o signora, di ridevi cusì senza piattavvi di e cunfidenze ch'o vi aghju fattu. À un mumentu datu soca avete cunfusu a ghjente è i so fatti; averete cridutu chì cuntenduvi i fatti di Niculaiu ch'o vi cuntava i mei sputichi. Quessu, hè un affare chì ùn si pò dà, per parechje ragiò. A prima hè chì t'aghju sempre un mal di mare sulenne quandu pigliu u battellu. Ne vene chì eo, viaghju sempre in aviò. Avà, hè notte è mi ferma dinò da leghje e prime prove di una nova racolta di i mo versi. Bona sera, cara signora, bona sera.

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 7

 

 

 

Aghju passatu una nuttata canina, è voi ? Vecu ch'è vo vi site scurdata di a mo sfiaramattulata di erisera. Eo nò. Mi ci vole à dumandavvi scusa pè u muvimentu di stizza chì mi hà chjappu senza mutivu. Ùn sò ciò chì mi hà pigliatu di un colpu quandu ch'o vi parlava di u viaghju ch'ellu fece Niculaiu è ch'ellu scuntrò issa giuvanotta chì li paria tutta Altea. Soca a fatica...Andemu piuttostu à vede a casa di A Traversa duve sò statu allevatu è chì vi interessa di vede, à ciò ch'è vo mi dite. Basta à piglià à manca, trinchemu è po ci simu...

 

 

A casa hè custì, à u quintu pianu. Hè faciule: a sola chì hà un balcone, longu, chì corre sottu à isse trè finestre chjose. Ùn vi dicu micca e ghjelusie ch'ella hà mossu, a presenza di un balcone nantu à a Traversa. Mi dispiace ch'elli ùn si ne fussinu micca ghjuvati di issa superiurità, i mio genitori. Ùn sò s'ellu hè statu propiu per virtù è per simpiicità di mente è di core. Credu piuttostu ch'elli ùn anu mai pensatu à fassila valè, accapati ch'elli eranu à scioglie i centu rompicerbellu di ogni ghjornu. Hè propiu quessa, a disgrazia di a vita: à chì pratende à a signuria, li ci vole un suppulellu di oziu. L'oziu, dice u ghjudiziu di a nostra ghjente ch'ellu inghjenna tutti i vizii. A pensava cusì ancu eo, è po pianu pianu, aghju vistu ch'ellu hè propiu u cuntrariu.

 

 

U castigu hè ch'elli ci sò i pruverbii. Vi ne ridite chì ind'è voi, u pruverbiu ùn hà micca listessa funzione. Anh ! s'ellu fussi cum'è ind'è voi, u pruverbiu, l'accetterebbe ancu eo, calmu calmu, à bocca risa, persuasu ch'ella ùn pò fà nisun dannu è prontu à accoglie u pruverbiu cum'è unu chì riceve un mazzulu di fiori, rigalu senza utilità vera ma chì alliscia u sensu esteticu è cuntribuisce, per via ch'ellu sottupone chì quellu chì u riceve hè capace à stimà a suttilità di u gestu, à dalli un' idea più maiò di a so presenza à u mondu. I pruverbii, custì, adornanu a vita è i scambii trà di l'omi. Una figura di u discorsu, è po basta. Invece quì, i pruverbii sò quelli chì agrancanu ogni pensà. Ci vole à praticalli ogni ghjornu per sapè quant'elli valenu. Magaru quant'elli pesanu.

Ci hè un scrittore di nostru chì ne hà fattu un persunagiu di un rumanzu chì ùn ebbe tanta nomina, vistu cosa vi aghju dettu l'altreri di e lingue minurizate è di i so pochi lettori. À mè mi piace, issu gnoccaru di Maccu Mahò. Li hà datu issu nome ridiculu una chì issu vechju, in u rumanzu, hà fattu a guerra in Crimea, è duie, perchè ci vole à sentelu cum'ellu parla senza mai dì nunda. È puru cù ellu, ùn ci hè manera di piazzanne una. Mi sò discurdatu chì forse issu cugnome à voi ùn vi dice nunda: era un generale è omu puliticu chì fece sbillicà a Francia sana cù e so cacciate invuluntarie. Un ghjornu ci eranu state e piene chì avianu messu sottu onda quantu à mè a metà di u Nordu francese. Ellu, piglia è vene à rendesi contu sopra à locu chì li tuccava da capistatu. Cosa hè, cosa ùn hè, cappia sta parolla propiu storica: "Buh quantu acqua! buh quantu acqua !" U nostru autore l'hà vestutu da paisanu di ind'è noi, à Maccu Mahò, è u face parlà per pruverbii. Certe volte l'infilarate di i pruverbii corre per pagine è pagine, à tal puntu chì l'interlucutori, frasturnati da i ribocchi di un discorsu chì ùn vole stancià, à l'ultimu u rimpruvereghjanu è u volenu ripurtà à l'argumentu di una ragiunata anticipata nantu à tale o tale passata di a so vita. Tandu, quellu, senterete cum'ellu l'ammunesta è li dice ch'elli li facenu perde u filu. È bè, vi aghju da dì chì noi, simu tutti Macchi Mahò, è basta !

 

 

I pruverbii, detti è sintenze, s'omu ci laca fà, ne infilaremu quantu ellu ne pò benedisce un prete. Hè un mendu ch'è no avemu chjappu cusì è aghju a paura ch'ellu ùn ci cappierà ma più. Parlemu in manera figurata per ùn parlà veru. È u tontu chì stà à sente, quand'ellu volta in casa soia si maraviglia di avè cridutu sente, sottu à u sborru di figure è metafore, u sensu prufondu firmatu vicinu da a natura è da a voce di l'Antichi.

 

 

U tontu a dice, o a scrive ed altri tonti a si leghjenu è a si ingollenu. U più peghju hè chì, à l'ultimu, a ci ingullimu ancu noi. Allora, capite chì s'ella vi capita di interrugà à qualchissia altru, ùn vi cuntentate di u pruverbiu ch'ellu ùn mancherà di lentavvi, cù una voce sigura è l'aria di unu chì burlascheghja o chì maneghja a figura cù l'arte sigura di l'uratore. Ci hè ghjattu sottu tiddu, cum'elli dicenu i suttanacci. A metafora, cara amica, malfidatevi di a metafora, chì osinnò a vi ficchemu è ùn vi n'accurghjite micca. A diceraghju à l'accorta: i pruverbii sò u nostru agrottu è e nostre pastoghje mentale. Scusate una segonda: quella di a pastoghja mentale, a mi scrivu subitu subitu, chì sò ancu capace à scurdammine. Sò cusì scarse, e cacciate vere, quelle chì facenu u sensu cordu, ind'è noi.

 

 

Eccu ! diciamu di e trè finestre: à manu manca, ci hè a camera in fondu, dopu ci hè a camera di u mezu cù a so alcova, è à diritta, a sala. Innò, a cucina dà nantu à a corte. Vi puderebbe parlà ancu di u stanzinu, ma ùn sò s'ellu ci sterebbe bè in u nostru discorsu, chì un stanzinu, a sapete ch'ellu hè u mondu propiu di zitelli, è ùn aghju ancu capitu s'ella vi primureghja a mo zitellina... Ùn mi dite nè di sì nè di nò? Allora u lasciu da banda chì ùn vi vogliu micca spanticà tuttu tuttu. Diciamu di a cucina chì hè da l'altra banda. Anderemu s'è vo vulete, ma ùn ci hè nunda da vede. Hè più megliu s'o vi la contu, chì l'affari s'è no ci simu propiu indrentu, ùn li pudemu più amaestrà di parolla. Omancu, eiu pensu cusì.

Trà a finestra in sala è a porta di a camara di u mezu, ci hè un angulu ch'ella face a tramezana cù u muru maestru di a facciata. Mi ci sò sempre cansatu è mi ci arrimbava, quandu, di notte tempu, per ridesi di a paura di noi altri, i zitelli, qualchì persona maiò -à quandu bapu, à quandu un ziu falatu da u paese à cunsultà u medicu chì li pudia buscà u centu pè centu di a so pensione di una guerra fatta in i scagni di a cumpagnia marittima marsigliese chì guvernava i trasporti trà l'isula è u cuntinente, serviziu chì li permettia di pretende cun enfasi à "l'agravazione"-, ci mandava à circà qualcosa in camera in fondu prevenendu chì cusì cortu viaghju ùn ghjusticava ch'ellu si accendissi a candela, avertimentu chì fù traspostu à u pianu murale è educativu quandu, messu u currente in tutte e stanze di l'appartamentu, ci si impunì l'idea chì zitelli di a nostra età ùn eranu più criature da avè a paura di l'oscurità. Dopu barcatu a sala da manghjà seguitendu a ligna ghjalata di l'arice di u marmaru di u vechju buffettu -ùn mettimu à pocu pressu a metà di a vita à viaghjà longu à l'arice di qualcosa o di qualchidunu ?-, ci era un viotu in pienu bughju, è da custì, si pudia puru tuccà l'angulu di a tramezana chì ci ripurtava, subitu toccu di ditu, à u mondu cunnisciutu; ci vulia à fà trè passi -u numeru di issi passi da fà à cechesca, hè un affare chì mi oppone à u restu di a famiglia, oghje chì ghjè oghje, essendu datu chì i mio fratelli è surelle pratendenu ch'ellu ci era à chì di più à chì di menu, è chì ùn ci hè più l'arte di disciuplicà u puntu, vistu chì si hè persa a misura ghjusta di a pedata zitellesca u ghjornu quand'è no avemu decisu di arrangià un appartamentu troppu scomudu pè a vita oghjinca. Mamma avia tenutu tutti i scarpi frusti in u stanzinu è issi testimoni ci permetterianu, s'è no ùn l'aviamu ghjittati in u mullizzu è u calcinacciu, di falla finita cù un sugettu di cunversazione è di litiche chì, in quantu à mè, piatta altre quistione più prufonde chì metterianu in periculu a pace di e nostre riunione di famiglia s'elle fussinu purtate à palesu.

 

 

L'angulu di a tramezana torna à pena più grisgiu in principiu di dopumeziornu: anni passatoni era u locu di Mamma quand'ella trapuntava. A memoria ci si infrugna, guasi tutti i ghjorni, à st'ora quì. Entria un ragiu di lume. Tandu, e tumette luccicavanu è rispechjavanu un chjarore incertu nantu à a giaretta di zingu ristagnata posta sopra à u tavulinucciu. A giaretta ùn ci hè più; ci anu messu una sechja di ramu. In a calza, l'ovu di legnu facia una forma tunduliuta è, andate à sapè perchè, era à pena ridicula. E dite leste à passa è veni mettianu una rete strinta nantu à u pomu è si appuculia sottu, ind'è l'ochju di u tufone, a stampa bruna di u legnu frustu pichjittatu da l'acu. U zitellu guardava. Si avia abbracciatu u pede di u tavulinu tondu è appughjava e labre nantu à u lisciu vivu di a boccia di legnu. A si liccava pianu pianu. Eranu stonde chì mi piacianu.

 

 

Vi parlu, custì, di quandu elli ci eranu i platani nantu à A Traversa. Tandu sì chì ci eranu i platani. D'altronde, à l'epica, si vidianu più da sopra chè da sottu. Basta à riflette una cria è po si hè di accunsentu cù issa impressione di meiu. À chì ghjova un platanu da quellu chì viaghja in una cità senza garbu o chì prontu à francà un carrughju mullizzosu, aspetta sopra à chinette duve ellu colla u tanfu di i cundutti ? È u platanu duv'ellu si arremba ùn li palesa chè u so scuchju scughjatu da l'unghje di l'aspettatori è, più inghjò, da i cani chì pesanu l'anca ad ogni passu. Invece da sopra, viderete voi a maraviglia di i platani. Di estate ghjunghjianu sin'à tuccà guasi e teghje tamante chì furmavanu l'assisa di u balcone. Cusì, vi face cum'è un mare verde umbrosu chì azzeca u sussuru di A Traversa, ghjustu sottu à li pedi. Eo, mi mettia à pusà e gambe pendicone, agguantava duie aste di a ringhera è stinzendu pruvava à tucca cù a punta di u scarpu a cima di e branche più alte. Ùn ci l'aghju mai fatta à tuccalla, ma aghju sempre in core u frescu di u ferru di a ringhera. I platani, l'anu sigati seranu avà quaranta anni, in quantu à mè. A sega hà sigatu durante più di una settimana. Hè stata a settimana chì aghju capitu ciò ch'elli vulianu dì l'omi quandu si dicia: "un tale hè cuntrariatu".

Hè stata a settimana chì u bapu hè statu assai cuntrariatu. Guasi tutte e sere. Partia cù l'amichi è rientria à notte bughja, dopu chì a mamma avessi chjuchjulatu, cù a surella, cose chì parlavanu di cantine, dette à voce bassa, ma chì ùn pudianu esse tantu arcane in un modu di campà tutti inseme duve, avete modu à chì piattà è à fà vista, si finisce sempre per sapelle. Noi, faciamu vista di dorme ma aspettavamu ch'ellu vultessi. Aspettavamu è po, à un mumentu precisu, si sentianu e voce pè e scale, un sussurru in u curridò, è a mamma chì rimpruverava à voce ritenuta. Era l'ora chì pudiamu chjode l'ochji in veru, chì isse cose i zitelli s'elli si ne impachjanu, ùn ponu chè indispettissi. U lindumane, era cum'è inghjuliatu quand'ellu dicia à a mamma ch'ellu era statu cuntrariatu. Eo, da l'alcova induve durmia, credu chì aghju sempre sappiutu tuttu, ma fussi u sonnu o una difesa di stintu chì ci impedia, à noi zitelli, di scunfinì ancu i penseri di i maiò, ùn ne aghju vulsutu sapè mai di più chè a cuntrarietà di bapu è i rimproveri ritenuti di a mamma. Aghju capitu tandu chì u tempu di a zitellina si franca chì omu ùn si ne avvede mancu, è chì ellu ùn hè micca sfaticatu à tenesi nucente al di là di ciò ch'ella vi cuncede l'incuscenza è l'imprudenza di a ghjente fatta.

Vi possu assigurà chì durante tutti issi ghjorni custì, a sega di i platani paria ch'ella ùn avissi da piantà mai. A matina, a sigatura in e chinette facia duie longhe strisce bianchicce pè a Traversa, cum'è a neve vechja è à pena brutta. Innò, ùn aghju micca piantu. Tandu.

 

 

Ancu eri hè ghjuntu Niculaiu. Avemu pigliatu u caffè inseme chì si hè cutratu mentre ch'ellu parlava. Mi hà cuntatu quand'è no avemu passatu l'esame di e borse per entre in liceu. U vulia fà stà zittu ma mi hè parsu ch'ellu era megliu à stallu à sente.

Dicia ch'ellu appaspava ind'istacca u mandile biancu ch'ella ci avia piicatu a mamma prima di parte in l'aria fresca di a matina. Hà ammintatu u ferru chì hè statu ascaldatu nantu i carboni. Quand'ellu tocca u pannu umidu, face un scrimizzime è colla una vampa di vapore. Avà, hè guasi orà di entre à cumpusà. A crina face cum'è una ferita in i capelli chì, asciuvendusi à pocu à pocu -l'estate ùn vole sente u dugmatisimu sticchitu di i calendarii uffiziali di a scola publica obligata- si sò sempre una cria bagnati è stanu appiccicati. A stofa stirata hè sticchìta ind'istacca, cum'ella li piace. U pantalone hè cortu, ma novu. S'è dievole st'invernu hà da avè u so primu pantalone longu è cusì faleremu ancu noi à passighjà in Piazza San Niculà, più beati chè in tempi di pierrette chì oramai serà lecita, a lega di i carrughji allenendusi à manu à manu chì omu entre à u liceu -strappatura chì spartia i zitelli trà chjamati à una situazione è cundannati à fà un mistiere, differenza di spressione chì insegna sempre, oghje chì ghjè oghje, e cunfine suciale chì u sviluppu di a cità ùn hà pussutu tene in i limiti di i carrughji. Ùn hà micca propiu u laziu di sciusciassi, ma ùn fussi chè per annasà l'odore di stiratu novu...L'odore di u mandile si contra cù a sulennità di un' occasione chì, per anticipazione, sà ch'ellu ùn ci ne serà tantu in a vita di l'omu. Piglia è u caccia da ind'istacca. U grombulu di sale cincina ma nimu si ne hè avvistu. È si dumanda cum'ella hà fattu a mamma à mettecilu chì si hè assiguratu, prima di parte, ch'ellu ùn ci era nunda. Niculaiu, u russore in faccia, u calpighjeghja pianu pianu, à l'appiattu di noi altri chì ùn vidimu nunda, chjosi in i nostri penseri. Oghje a passata u face ride è dice ch'ellu ne sente sempre in gola a buccunata di vergogna.

 

 

Era stata una casa di sgiò, ma nimu si avvenia à u ghjustu nè i nomi, nè a casata di quelli chì ci eranu stati prima chì a famiglia ci si stabilì, à l'entre di u seculu, quandu qualchì urtulanu astutu di i cuntorni ebbe vindutu à bastanza è risparmiatu ancu di più da cumprassi un fondu di cantina à E Terrazze, è dopu u cumerciu da duv'ellu cuntava di vede i figliulini lampassi à l'assaltu di a cità, mentre i picculi sgiò paisani, accampati da i debiti è a scunfitta di l'agricultura tradiziunale si ritiravanu in i so casamentoni tralasciati è pacavanu, cù l'ultimi soldi firmati, i studii di figlioli chjamati à suminà casate nustrale in e sottuprefetture pinzute è pè l'armata è l'amministrazione di e culunie, è angosce da vene pè quelli chì, da i so scagni luntani o da piantazione americane, sunnieghjanu di un pezzacciu di terra isulana duv'ella colla a voce landana di u sangue è duve u ciocciu arghitu chjama, à l'ore veraninche.

Intantu, nimu mi hà mai sappiutu dì qual'ellu era statu issu duttore furtunatu chì intratenne dui piani di casa è fece appende u solu balcone di A Traversa. È mi sò figuratu centu volte a vendita precipitata di l'altru seculu chì hà permessu à u mo anticu, l'urtulanu assinnatu, di buscassi, à straccia mercatu a casa di i sgiò. L'urtulanu hè falatu à bonora da u paese cù u carrettu è hà fattu u giru di i so taccheri chì li devenu. Ùn si hè spicciatu per andà à l'appuntamentu è a si hà allungata torna, misurendu u passu: à l'arice di a visera, hà vistu, à u quartu pianu, u muvimentu biancu di a tendinetta di una finestra chjosa rapida. Ùn hà bisognu à sunà a campanella, chì l'omu l'aspetta daretu à l'usciu. Di fatti, ùn hà mancu u tempu à rifiatà -cullà piani è attippà pè e coste, ùn hè listessu affare- chì u medicu l'accoglie cù galateiu. U vecu chì entre è posa in u salottu luccicu, senza troppu parolle nè curtesia for di usu pè unu chì hà u bisognu à l'erze. Hà tenutu in bocca a pippa imburrata di erba tabacca. A cantina à E Terrazze è a casa nantu à A Traversa sò i pegni di una furtuna chì nasce è di un destinu in a cità. S'ellu hè astutu, Andria, u figliolu maiò, si cumprerà qualchì butteia di alimentazione fine chì a signuria di avà ùn guarda à a spesa.

 

 

Mi sò figuratu centu volte a prima affaccata di l'urtulanu in casa, ma nimu mi hà sappiutu infurmà nantu à qual'ellu era u duttore chì imbarcò dopu pocu è ùn si ne ammintò mancu più u nome. Di l'appartamenti signurili chì avianu tenutu i dui ultimi piani di u casale, ùn firmava più, quandu era zitellu eo, chè una guatrera di porta à u pede di a scalinata di u quartu pianu è, appesa à u legnu tarlatu è trinnichendu in punta à so corda inturchjata, a campanella di u ramu chì l'urtulanu astutu ùn volse micca sunà. Da pudella tuccà di ditu ci vulia à cullà trè scalini è saltà, stinzendusi di tutta a so persona à l'insù. È facia un scampanellime miseru, cum'è a voce debule di un lagnu fughjiticciu.

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 8

 

 

 

Innò, ùn hè mancu à pena "un giru in campagna", cum'è vo avete dettu. Sò divuzione di meiu, duve ùn vecu cuntradizzione trà ciò ch'o vi aghju dettu appressu a cluruffila chì mi distige è ch'è no siamu ghjunti, per un colpu di vittura, sin'à un locu duve a mo memoria avia cacciatu tutte l'erbette chì ci sò sempre, in a realità. S'o l'avia sappiuta, ùn vi avia micca statu à sente quand'è vo diciate di vulè stimà u mo parè persunale di pettu à un populu cunsideratu bighinu à l'anima. Ma state à sente è fighjate quant'ella hè roza a fede ch'elli ci anu lasciatu i nostri santi nativi.

 

 

Bench'ellu fussi u santu patrone è ch'ellu li si fessi tutti l'anni a so bella festa per unurallu in u paese, ne avia pochi, ghjente devoti, San Brancaziu. Cum'è Santu Isidoru, San Serbestianu, San Ghjuvanni è unepochi, San Brancaziu era un santu di legnu, vechju, un santu anticu, è di quessi, i santi, nisunu avia intesu ch'elli avessinu fattu miraculi. Soca l'averanu fatti, ma in i tempi più landani, quandu a ghjente era simpiiciotta è ogni fattu di nunda li paria un miraculu. Allora, ci era u suspettu. Èpo, puru santi, issi santi di legnu eranu brutti: tutti scurticati, vestiti è faccia, guerci o ochjibulliti, maniingruchjati è acuttumiti, nimu pudia crede chì issi santi, cusì vechji è malandati, fussinu capaci à fà miraculi è à cuncede grazie.

Senza cuntà chì issi santi di legnu eranu sempre stati in a chjesa patrunale, da seculi è seculi, ed oramai si pudianu cunsiderà santi paisani. Ed un santu paisanu chì face i miraculi hè una cosa chì face more di risa. Per fà miraculi ci volenu i santi furesteri, taliani o francesi o di altre nazione, santi di grande duttrina è di grande sapienza, micca santarelli di nunda, santarelli di paese.

 

 

Altra cosa era Santu Intone di Paduva o A Madonna di a Guardia chì era di Genuva. Eranu santi di cartapesta è micca di legnu, ben vestuti, alti, belli, cù a pelle di u visu è di e mani culor di rosa, liscia liscia, l'ochji celesti in gloria, li mancava solu a parolla. Quand'è vo i guardavate, paria ch'elli vi rimandessinu u sguardu, ch'elli vi lighjessinu in core e pene chì vi affligianu. Davanti à elli, vi truvavate indinuchjatu, prighendu senza mancu accorghjevine. Quessi sì chì ghjeranu santi da fà miraculi è da cuncede grazie, santi cunnisciuti pè u mondu sanu, sinu à in America. Bastava à leghje l'almanacchi è i giurnali spezializati ch'ellu ricevia u prete è ch'ellu lasciava à posta nantu à u tavulinu di l'entrata di u presbiteriu, casu chì una mamma ghjunta pè sentesi cun ellu in quantu à un battezimu di a figliola o una figliola per via di un interru di a mamma, avessi fattu una fidighjata nantu à e maghjine sante, crucifissi è statule ch'ellu avia suminatu custì. In issu decoru u giurnale chjesale avia doppia santità: quella di a ropa intelettuale -eranu in cuncurrenza cù u maestru di scola- è l'altra, di a religione.

Ma più sigura era a tradizione chì curria, è chì dicia quanti miraculi, in chì locu è di chì manera avianu fattu i santi, quanta ghjente avianu fattu vultà in casa sana è salva in tempu di guerra, quanti piscatori ricuverati in quante bunacce dopu à quante timpeste, quanti feriti è malati guariti, quante moglie è quanti mariti chì si eranu alluntanati da a casa è ch'elli avianu dinò stradati cum'è disidè.

È puru San Brancaziu, benchè santu di legnu, vechju, rozu, è pigliatu à a risa per via di un nome ch'omu li accunciava in "San Sbrancatu" dopu tastatu unepochi di bichjerini, qualchì divotu l'avia ancu ellu. Ma da veru, ùn si ne vantava chì eranu piuttostu scalzacani chè ghjente cunvenevule. San Brancaziu avia pocu nomina, pocu garbu è, per cunseguenza, pochi cari di mamma. Mi dumandu ancu s'ellu hè propiu ellu, issa statula chì ripresenta un suldatu rumanu cunvertitu, ma eo ùn sò tantu bighinu, è a verità storica di i santi, ùn ci ne simu mai primurati. Dunque avia pochi cari di mamma. Ma a vigilia di a so festa, u facianu falà da a nichja -u numaru di e falate si pudianu cuntà segondu e sgarbe è scurticature chì li avianu lasciatu issi muvimenti pocu accurati-. Ed era custì, cum'è tutti l'anni, scesu à volu cum'è un acellu verde è rossu è appullatu in pienu mezu di a navata, aspettendu ch'omu li dessi una spulvarata ad assestallu pè a prucessiò di u lindumane. Ùn eramu chè à principiu di ghjugnu, ma fora facia u caldu. In chjesa nò; era piuttostu fresca. Frescu è un odore di carofani chì cullava in capu. Cù a so mantelletta verde è rossa lampata nant'à e spalle, a tunica corta verde è u pugnale à fiancu, San Brancaziu aspettava calmu, è si gudia a friscura prufumata di issi carofani salvatichi.

 

 

À manu à manu a porta si spalanca ed entre una ragazza cù u spurtellu in manu. Vinti anni, forse, grande è fatta à u pinnellu, bruna, capellinera ed ochjinera. Cù un passu legeru ma decisu si avvicina da l'acquaghjolu -cume u chjamate voi, l'acquasantiera ?-, intinghje a punta di e dite, si segna è si inchjina. È po si avvicina: chì caldu! Ciotta in u spurtellu è caccia u pinnellu; si imbranca di fronte à u santu è mette à spurvarallu: u chjerchju di l'oru, a mantelletta verde è rossa, a palma di u martiriu. "Dicenu ch'ellu seria statu un centurione rumanu chì si era fattu battizà è per quessa, l'anu martirizatu. Peccatu, devia esse un bellu giovanu, cù sti capelli ad onde, issa barba bionda". Li spulvereghja i capelli, a faccia, a barba bionda. "Propiu bellu, cù sta mantelletta verde è rossa, u pugnale à fiancu. È puru vestutu, ùn hè vestutu micca tantu. Beatu, cù stu caldu". À l'impruvisu eccula chì si ferma à pinnellu in manu, cum'è una chì ùn ci hè più è seguita qual'hè chì sà cosa. À l'anguli di a bocca, li spunta un piegu di surrisu, è u so sguardu neru intensu cerca l'ochji di u santu, cum'è per dà vita à issi ochji di vetru. L'ochjata fissa, maliziosa a si allonga nantu à a petturiccia nuda, e bracce tonde, fala nantu à a tunica verde, e gambe nude, forte, tese -mi ne arricordu propiu: San Brancà era un zitellu di quatordeci anni, micca issu omu fattu- : "Chì caldu. Stu odore di carofani piglia in capu".

 

 

Si caccia u mandile da capu, si sface dui bottuli di a pilusa è tira un suspiru; ma a pilusa hè stretta, o forse troppu piena, l'altri bottuli si disfacenu è tuttu si apre. Ùn guardà, o Brancà, ùn guardà. Cù a pilusa aperta, cù issa ombra di surrisu chì gira à l'anguli di a bocca, avà pare, a giuvanotta, ch'ella si vogli ficcà di sguardu à traversu i panni di u santu è ùn lu cappia finchè Brancaziu, disturbatu, avessi avutu un trasaltu. Allora, caccia da u spurtellu a catena di argentu cù a medaglia, è cù a catena in manu, ferma, fissa torna u santu cù listessi ochji, listessu surrisu. È po stende i bracci, è cù mani legere legere, pianu pianu, li mette a catena di argentu ingiru à u collu è, ad ogni giru, a si allonga in una carezza longa è liscia. Per affibialla, li si stà ancu più vicinu, li si stringhje à dossu, è cù a pilusa aperta sgrisgia a petturiccia nuda di u Santu. Ma si ne scosta subitu è, cù e mani tepide, sudate, li accarezza torna u visu, u pettu, a tunica verde, e gambe forte è tese -quessu hè un omu fattu, micca un zitellu di quattordeci anni, puru finiti-. Cun accanimentu, cù focu, è spatanscia à pena. D'un trattu apre e bracce, e cum'è s'ella fussi ghjunta à truvassi di pettu micca à un santu di legnu, ma à un amante vivu è più chè vivu è ch'ella avia bramatu da un pezzu, abbraccia u santu cù forza, cù passione, persa, impazzita.

 

 

San Brancaziu sente cum'è una scuzzulata. Serà pussibule chì e mani tepide, u fiatu di una zitella di vinti anni cù u vestitu apertu sin'à a vita appiinu rimessu in muvimentu u so sangue dentru à e so vene di legnu ? O serà u muscu di issi carofani salvatichi chì li hà ripurtatu u ricordu di altri prufumi, di altre mane tepide, di altre carezze date è ricevute tantu tempu fà, quand'ellu era sempre un suldatu, un cummandante -micca un zitellu, innò !-, giovanu, bellu, amante di a guerra è di a vita, è micca un santu di legnu, benchè patrone stimatu è veneratu di issu paese devotu? "O Brancà !" Hè a voce di Santa Lucia, chì hà l'ochju à tuttu. Santa Lucia, in a nichja vicina, cun dui ochji in e mani à coppulu nantu à un tuvagliolu biancu, è l'altri dui girati ver di u celu, hè in zerga. Lucia hà cunnisciutu à Brancaziu in altri tempi, quandu u santu ùn era tantu santu. Brancaziu torna rossu cum'è u focu: "Aiò chì avà sò di legnu!" In e nichje un po di latu, Santu Antone di u Focu cuntinua ad ascaldarsi à u so fucarellu, è Santu Sidoru, cù a clena in manu, seguita passu passu i so picculi boi bianchi: ùn si sò accorti di nunda. Ancu di grazia, chì quessi, ùn stanu tantu à palisà.

 

 

Vecu ch'è vo avete risu di core, mentre ch'o vi dicia issa passata di l'albasgiu di Brancaziu u Rozu. A vostra reazzione, cara signora, à tempu mi ralegra è à tempu mi cuntrista. Hè segnu chì, pianu pianu, site entrata ind'è l'allusingu particulare di una ragiunata folta cum'è i chjassi insepaliti di e nostre machje, è ùn vi piattu ch'ella mi face propiu piacè. Mi dà curagiu à cuntinuà à sbucinavvi un filu chì più và è più mi porta à traparlà. Ùn sò praticu, eo, per isse strade scunnisciute chì danu sensu à dispettu di ciò ch'omu intende di dì, è mi mette qualchì timore, issa parolla à briglia sciolta.

Vistu u rispettu ch'è no avemu pè i santi è, in generale, pè tuttu ciò chì interessa a religione, aghju a paura ch'ellu mi si accusi di esse scrianzatu è spietatu. Micca ch'è no siamu religiosi in vera, è dati à seguità in manera stretta è umile l'insignamenti è i precetti di quella ch'è no chjamemu a Santa Mamma, a Chjesa. Ci sò ancu l'occasione chì e nostre attitudine vi ferianu mughjà. Videte chì, s'ella casca, ùn trimemu micca à imbulighjà un santu cù l'altru è à cunfonde e santità. Basta dinò à affaccavvi per un interru, per un dettu: fora, in piazza à a chjesa, a ghjente adunita face un schjamazzu di l'altru mondu: à chì ride, à chì mughja, à chì liteca ancu. À tal puntu chì, spessu spessu, u prete hè obligatu à fà chjode e porte s'ellu vole ch'ella sia rispettata a quantità minima di silenziu chì permette di racoglie a poca ghjente indinuchjata in giru à una prighera cristianina. Innò, ùn simu ghjente nè pretina, nè propiu benedetta. Ma da custì à scrive a passata di Brancaziu u Rozu, hè un antru par di manighe. Ùn truverete un scrittore di nostru capace di una scrianzatezza simule ! Nè mancu l'aghju inventata eo ! Hè una cosa ch'aghju lettu anni fà, in un rumanzu sardu, ma ùn sò più nè u titulu, nè l'autore. Mi hè firmatu impressu u passu è l'aghju tenutu à mente. Hè bastatu à traducelu in lingua nustrale, fenduci qualchì acconciu, necessariu per via di a differenza di e culture è di e lingue. Ma poca ropa, criditela puru !

Ed hè per quessa ch'ella mi ralegra è ch'ella mi face pena. Pensate ! vi interessate più pocu à ciò chì vene sputicu meiu, hè una cosa difficiule à ingolle, puru s'o ùn aghju, da u principiu di sta ragiunata, nisuna illusione nantu à ciò ch'è no pudiamu sparte tremindui, vistu l'artifizialità di u nostru scontru è u versu utilitaristicu di a nostra intimità.

 

 

A palesu in piena umilità, cara signora, a vanità ch'è vo ùn site stata tantu à vede in mè, hè quella chì sempre mi hà tombu. Ma hè dinò quella chì mi hà fattu campà. Ùn sò s'è vo avete rimarcatu issu mendu, propiu meiu, ch'aghju di privilegià a spressione cù a prima persona. Un antru dicerebbe ch'ella li cummanda a regula scelta pè u nostru scambiu, ma à chì ci riflette si avvede subitu ch'o accunsentu à parlà di mè senza fammi pricurà. Si puderia intelpetrà cum'è una fame di dissi, è u sociologu astutu ci lighjeria - cuntatela puru- a carattaristica di una cumunutà priva di spressione è di parolla soia. Disgraziatu à chì ci accosta: ùn si puderà più spiccicà. Li imburremu u capu, u ci purtemu a cullaziò, li preparemu un pranzu è u strascinemu à cena. L'accumpagnemu à a camera ch'è no li avemu sceltu ind'è l'albergu più rinumatu -ùn hè tantu, a ghjente, a ci teniamu in casa à dorme è à manghjà, ma issa pussibilità di inghjotteci u furesteru, a ci anu cacciata, da una banda una suciabilità nova è, da l'altra, a dimensione di l'appartamenti in i casali di oghje-. S'ella ùn fussi a ritenuta nurmale ch'ella impone a vita in e nostre sucetà cumplesse, per compie l'opera, sò siguru ch'è no cullerebbemu ancu cù ellu è avvicinacci da u lettu, à pudè prulungà u discorsu ch'è no femu nantu à noi, i nostri prublemmi è e nostre frustrazione, sin'à chì techju di arigostia, di liccature è briacu di vinu è di parolla, l'invitatu cerca u rincheru è l'agrottu di u sonnu.

In a mo attitudine ci serà qualcusella di issu vezzu cullettivu chì definisce, trà altre cause identitarie, a nostra natura o a nostra cultura -sciglite voi a definizione teorica chì à mè mi impreme di più u fattu-.

Ma u più mi pare u mo carattaru propiu meiu, issa fiertà chì a circustanza maladetta di a scuperta sulenne ch'o vi dicia eri -l'isule, è e brame ch'è no sentimu mosse à daretu- mi fece stimà à ciò ch'ella vale: di siguru hè vanità, è ci hè vulsutu ch'o mi ci accuncessi a vita senza sentene nè amarezza nè gattivezza di fronte à quelli, più furtunati chè mè, chì pussedenu, di nascita, una vista più chjara di ciò ch'elli sò propiu è, per cunseguenza, si ponu inurguglì di issu naturale senza andà al di là è barcà in a superbia vana chì mi hà purtatu sempre in i cuntatti cù l'altri. Ci vole ch'è vo sappiite u veru ghjustu. Sin'à ch'o aprissi l'ochji avia pensatu -è u suspettu ùn mi ne scrisgiava mai a mente- ch'o era liberu, astutu, cultivatu, spurtivu è pudente più chè l'altri è, s'ella capitava ch'o mi accurghjessi di qualchì inferiurità, l'andà naturale di u mo spiritu era di pensà chì issu statu era cunghjunturale è in fatti pruvisoriu. Mi bastava à vulella è à prugrammalla in a gestione di u mo tempu è di e mo attività: tandu seria più filosofu, più magru è più manescu à bocce, à carte o à caccia: u studiu, u regime, è l'eserciziu fisicu sò attività chì si pò decide di fà.

 

 

U suspettu ch'o pudia ancu esse vanu mi hà dinò purtatu un prufittu chì ùn averia mancu pensatu: aghju riacquistatu a memoria. Innò, ùn parlu micca di a memoria cullettiva, bench'è noi altri, ùn voglimu cunnosce chè quessa. Vogliu dì l'altra, quella individuale, a meia, a memoria. Mi dispiace ch'è vo appiite torna in faccia u versu disprezzante di prima, ma ùn face nunda, a vogliu ammintà quantunque. Da una banda, mi face prò, è da l'altra, vi ricordu chì m'avete cercu voi.

Cù issa memoria ritrova, mi sò accortu ch'elle ricullavanu pianu pianu, o allora di un colpu cum'è un' accendita, centu cusarelle, tutte mischine chì ùn si pò dì è ch'o mi penteraghju, subitu dettevi, di ammintà in una circustanza cusì impurtante cum'è quella di a nostra ragiunata di avà è duve sentu ch'o devia fà ghjunghje à gallu di u discorsu affari più di primura pè a nostra figura mediatica.

Ma hè cusì: a memoria ch'o movu hè quella di e cusarelle aghjumellate à a vita di unu solu, ed eo ci scopru- cumu dì ? - a dimensione di u mo tempu. Innò, ùn appiate penseru, cara signora, ùn vi aghju micca da rifà a fisica di quellu capizzone chì è intinghje è intinghje biscuttelli tunduliuti, a ci hà puru fatta à sculinà e so stonde passate è chì ne hà mossu una meditazione nantu à u tempu à caccia è metti, chì à le prime, si affacca à pezzi è à bucconi è, à l'ultimu, vene di un colpu rapidu ma lindu è dolce, cum'è a maraviglia di un partu riesciutu. Per mè, ùn si pò dà: cù u tè ci l'aghju poca, è e tazzine ancu di menu ! Nanzu una cuppetta di caffè cù u latte, bella larga da intinghjeci pane duru, o puru i canistrelli.

 

 

Tandu, aghju capitu l'interessu chì mi move à circà a parolla di Niculaiu, bench'ellu mi distigi sempre à pena a tematica urdinaria di ciò ch'ellu hè avvezzu à dì è à cuntà. Ci possu ritruvà tuttu u mo passatu chì mi impreme, ma senza e ferite ch'ellu lascia, di solitu, issu modu di cerca. S'ellu ci hè da ride, ridu, è ancu à scaccanate s'ellu mi afface di alluntanammi di u ritrattu ch'ellu mi porghje di mè stessu, rammintendu e stonde chì a mo mente si era attalentata à squassà. È quandu ùn si pò ride, a mi cacciu cù l'amicu Niculaiu è ghjistemu in silenziu a voce chì e lenta è a mente chì và à scandaglià una memoria letargica è di regula selettiva. Di fatti, aghju sempre sempre a libertà di desulidarizammi da e so parolle, è ùn mi ne privu. Cusì, u pagarellu hè sempre ellu, è ùn si ne lagna. Eo, mi sò messu à issu postu altagnu da induve omu vede tuttu ciò chì và pè i so tornaconti, è pè u restu, à chì si ne hà avutu si ne hà avutu. Vecu ch'ella ùn vi garba tantu issa riflessione, è ci videte, a ghjurerebbe, un segnu di una persunalità pocu atta à tene contu di l'altri, di i so penseri, di i so malanni o di e so disgrazie -s'ellu hè sempre pussibile ch'ella vi caschi à dossu una disgrazia in un mondu chì hà persu u sensu di u tragicu è chì ùn l'hà più chè ind'è qualchì spressione antichissima ch'ellu adopra à l'allera- ùn sapemu mancu più chì "fatatu" è "distinatu", benchè sinonimi, anu pocu à chì sparte unu cù l'altru.

Ma in fatti, vi sbagliate nantu à u mio contu, è s'ella ùn era a paura di passà pè unu pedante chì sà tuttu ellu, vi facia subitu accennu à qualchì maestru anticu di u primu epicurisimu chì ci hà lasciatu, per mezu di u patrimoniu latinu, e lezziò più alte di l'Oriente grecu. Vecu a smorfia chì vi rivene nantu à e labre è ùn entreraghju in issi particulari chì sentenu -a cunfessu- a cultura di i libri, ma patti è cundizione ch'è vo accettite a metafora di u postu altagnu da definizione di un' attitudine filusofica bella luntana da l'eguisimu rozu ch'è vo pensate, ne sò più chè siguru.

 

 

Dunque, stò à sente à Niculaiu è sia u seguitu in l'andati di u nostru memuratoghju cumunu, sia u lasciu chì si infocia à u risicu di cumprumette i patti ch'è no accunsentimu ad ogni stonda per pudè cuntinuà à campà. Cum'è quandu ellu rammenta a visita à a tomba. Hè una passata chì mi rivene ogni tantu, ancu senza ch'ellu a conti. Pocu pocu, mi rivene, à dilla franca. Aghju passatu omancu vinti anni senza pensacci più. Magaru cridia di ùn avecci più pensatu chì, s'o frughignessi propiu bè sin'à move i ricordi più prufondi, sò siguru di scopreci ch'avia chjappu u versu sistematicu di cacciammila da l'idea subitu chè affaccatasici. A colpa hè di Niculaiu, è colpa risigundata: oghje di rammintammila senza trascorre nisun detagliu, eri di avemmici purtatu, à a tomba.

Ci vole à divvi chì, zitellu, aghju sempre avutu ammirazione assai pè i zitelli più maiò è chì mi parianu di avè digià accustatu à issa sponda di l'età duve sò l'omi fatti. Niculaiu mi purtava unu annu o dui, à u ghjustu ùn sò più. Ma l'età impreme pocu. A causa hè di più u rispettu ch'avia per quelli ch'o cunsiderava i nostri capi. Vi aghju contu digià quella di u sgaiuffu turnatu impiegatu giardinaru à a merria è prumessu, in a mo giuventù, à a carriera di un capitanu di guerra. È bè, à Niculaiu u tenia cum'è à quessu, è credu ch'o u temia ancu una cria. Siasi chì siasi, mai ùn mi serebbe ghjuntu in capu di ùn stallu à sente. Vene un ghjornu è mi dice: "Oghje andemu à piglià qualcosa pè A Casa Falata. U metteremu in a sala di bozza. Ci sterà propiu bè". È mi disse di truvammi ver di duie ore, à u pede di a scalinata chì colla in direzzione di Santu Antò.

 

 

Prima di ghjunghje à u cunventu, sopra à e girate di a strada, ci eranu i giardini di i frati, quelli chì, di estate cum'è di invernu, viaghjavanu pè i carrughji è u mercà, cù i pedi bulliti da u calore o da a cutrura. Ci eranu dinò unepoche di piane piantate à urtaglia trà mezu à l'aliveti. Tempi passatoni, i sgiò ci facianu e so villegiature è i so tumbini. Conta Niculaiu ch'è no simu di estate è ch'è no simu per istrada. Cullemu sempre è, di un colpu, pianta è mi face cennu di seguitallu. Trinchemu à dritta, pè l'accurtatoghju di u pughjale cupertu à cianfene è à suleoni. À u sguardu di u mo cumpagnu, aghju capitu ch'è no simu ghjunti à locu: a ripa hè alta è mi scurtecu i dinochji nantu à i petronculi chì chjodenu a piana, tacca di ombra fresca è verde ind'è l'abbagliulime di a campagna rosa da u lume di agostu. In fondu, u muru di matticciu frustu hè mezu chè falatu chì e fiche salvatiche anu scundizatu l'assestu di e petre maestre. À u centru di u recintulu chjosu da a ringhera rughjinosa manghjata da i pruni è l'urticule, ci hè a tomba. Corta è massiccia, supranata da un tetu à cuppulata à l'usu murescu.

A porta hè spalancata è a tighjata di u tettu hè spari-a un ghjornu ch'è no ghjucavamu pè i casarelli abandunati di u lucale, aghju intesu un tettu chì si affundava, daretu à mè. Hè statu un sussurru cortu mentre chì a filicaghja si ingullia tutte e teghje: mi sò rigiratu è ùn ci era più chè a crepa di u tettu sparitu, è u celu turchinu chì accecava-. Entrimu: custì indrentu, u riverbaru di i muri firmati bianchicci brusgia l'ochji. Mezu accecatu, sentu u cummandu di Niculaiu: "Piglialu tù!" Seraghju statu à trigà, prima di falla ? A cascia, ùn possu micca dì ch'o a vidia: era una forma à pena più grisgia aghjumpata nantu à una spezia di scalinu di marmaru runzigatu, ma ci era tanti rivocchi di lume biancu chì aspettavanu, minacciosi, à l'arice di e vistiche di u tettu sdenticatu.

È Niculaiu chì dicia, fermu, ma dolce di voce: "Piglialu tù, piglialu!" Aghju ciuttatu a manu trà mezu à e tavule camulate è u pulverizzu chì si hè pisatu è chì ci hà chjappu in gola: e mo dite si sò ficcate in i dui caravoni tamanti. Spaventosi. Niculaiu mi hà portu u canavacciu ch'ellu avia arricatu imbucinatu, sottu à l'ascella è, senza tuccallu, ci hà ingutuppatu drentu l'affare chì mi hè parsu ch'ellu pisava cum'è un tribbiu. È po avemu pigliatu à l'inghjò, à passi lesti è senza anscià. A scalinata era viota è ùn si sentia un zittu. Ùn avemu scontru à nimu. Solu un vechju frate chì si ne cullava, cù un fangottu di stracci à collu chì li piattava capu è faccia.

 

 

Sò ghjuntu sudatu intintu, ma i sensi, l'avia cutrati cum'è di invernu, quandu a libecciata vi murseca a faccia. Niculaiu hà compiu di cuntalla. Niculaiu face tintinnà u cuchjerinu in u bichjere; à buccunate piane è accurate chì li facenu riminà u ficu, u mo amicu beie u so caffè ghjalatu, è guarda, pè a finestra spalancata, u celu porgu, turchinu, immensu duv'ella spunta a cima pinzia di u vechju platanu. Ùn l'aghju mai cuntatu, à Niculaiu, u dettu chì rammenta l'affare accadutu tanti anni fà à Tumasgiu u cantuneru segondu quale chì, quand'elli rifecenu u cimitò in paese, Tumasgiu ficcò trè dite in una chjocca ch'ellu pisò in l'aria. Hè statu qualchì segonda u bracciu tesu, è arrimbatu à u riverbaru di u celu è di e tombe immaculate, lampò à l'altri operai chì si eranu arretti, mezi ghjimbi è à piccu in manu: "Avianu a ragiò di chjamallu Capuchjone !" Dicenu chì, dopu à pocu, Tumasgiu firmò aggrancatu di mani è di lingua, è, per via di issu accidente, tuccò a pensione chì li pagò l'appartamentu.

 

 

Centu volte mi sò trovu à l'orlu di cuntalli u stalvatoghju, ùn fussi chè per fallu stà zittu quand'ellu mette à ritrae l'inseme di una passata ch'o mi avia cacciatu da a memoria dopu anni è anni di prove, di allusingu è di fisiche cù mè stessu: una telefunata primurosa da fassi, un pezzu di tappizzeria da rifà è chì aspettava da mesi è mesi, una visita ind'è u duttore o, medicina suprema, a scrittura di un' elegia chì maturava da tantu tempu, inghjumillata à una rima è chì a penna sbucinava à filu à filu mentre ellu si ritirava in l'agnone di a memoria issu ricordu di un canavacciu chì mi pesa cum'è un tribbiu. Ma Niculaiu face tintinnulà u cuchjerinu in u bichjere è l'ambada azzeca a punta pinzia di u vechju platanu, è mi pare ch'ellu ùn mi possi sente. È u caffè ghjala pianu pianu.

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 9

 

 

 

Femuci dui passi, per piacè, chì osinnò ci hà da piglià l'agrancu...Innò, pigliemu pè a piazza, s'ella ùn vi face nunda, chì A Traversa hè diventata cum'è tutte e traverse, un locu da francà, è po basta. À l'epica di i platani, era un antru affare: ci era u tighjale di i sgiò, chì a si passighjavanu, è u tighjale di l'altri, chì francavanu, è guardavanu i sgiò da a so sponda. È cusì, pigliavanu a figura di i sgiò, per quand'elli sunniavanu di diventà ancu elli sgiò. Ma oghje, si hè ammascatu u dissegnu di i limiti, è tandu, passighjà quì o passighjà culà, vogliu crede...Allora, eo scegliu a piazza, chì mi sulleva e brame. Ci ne aghju frustu sole di scarpi, nantu à sta piazza: ùn vi la pudete figurà. Ci sò ghjuntu solu è accumpagnatu, zitellu è zitellone è dopu, omu attempatu, di ghjornu è di notte tempu, sempre in brama di qualcosa chì ùn hè mai ghjuntu è chì ùn pensu micca di pudè truvà un ghjornu. Eccu l'effettu ch'elle mi facenu e piazze. A nostra sopra à tuttu. Micca tutte. Ùn parlu micca di e piazze in i paesi. Quesse, puru in i paesi viutati, dicenu l'intimità, i penseri, e fole è l'alegrie scumpartute. Sò piazze cummune sò. Piazze à l'olmi, o piazze à i castagni. Piazze beate è serene, sguardi nucenti o rassegnati, ma senza brama.

Mancu a superbia signurile ùn ci pò insità brame. Parlu è mi intendu, cara amica: ne averete vistu di isse panche di petra, lascita publica di un tale, benifattore cummunale. In lettere alte portanu scritti u nome, a casata è e qualità di u dunatore chì, dopu giratu u mondu sanu è à l'ora di andassine, pensa à lascià qualchì munimentu di qual'ellu hè statu à e generazione future. Piglia è laca tantu da fà e panche di petra, à dispettu di u musu di l'eredi chì ùn anu piacè à vede perde una parte impurtante di ciò chì li vene, è, stimendusi i pacarelli di un fumu spendiosu, attaccanu in tribunale i testamenti traditori. Serà per rispettu o per paura ? U paisanu ùn ci posa. Pusereste voi, nantu à a lastra di a tomba ? Fattu si stà chì ci si gode o ci si pienghje nantu à isse piazze, è po basta. Custì, ùn ci hè piazza pè e brame. Invece ind'è l'altre, quelle di e cità è di i platani, ùn ci hè chè brama. Hè per quessa chì a ghjente ùn ci pò stà ferma una stonda è ci face u colla è fala è u passa è veni, figure chì certi antrupolughi anu presentatu cum'è a metafora stessa di un' attività semiotica sputica nostra chì ci dà un postu speziale in e civiltà di u Mediterraniu. U muralisimu niscentrone di u ghjudiziu europeu ordinariu ùn ci hà capitu nunda è ùn hà vistu chè curciaghjine in l' attività di isse piazze propiu nustrale chì hè, per dì u veru, di cerca filosofica. Di fatti, nantu à e nostre piazze di i platani, ùn ci hè chè brame. U restu, l'ogettu ricircatu, u fine duv'ella si inghjenna a brama, hè una cosa propiu indiferente, o allora conta pocu, cum'è u puntu duve omu piglia à falà dopu cullati, o à passà dopu venuti. Solu conta u muvimentu chì vi impunta è vi face assigurà ogni passu ch'è vo site chjamatu à fà, vistu ch'è vo pediate un andatu filusoficu. Hè per quella ch'elli sò differenti i passa è veni di un giovanu è quelli di a ghjente attempata.

Vistu a vostra età, u vostru mistiere, u cuntegnu generale di a vostra persona è di e vostre manere, scummettu ch'è vo ùn praticate micca i vechji, è vi ne facciu cumplimentu d'entrata.

 

 

Ùn dicu micca questi, chì a si spasseghjanu cum'è tanti capitani, à belli sei o sette di fronte: quellu chì vene di piantà è parla cù gesti secchi, ùn mi stupisceria mancu stampa di amparà ch'ellu hà fattu aghjunghje nantu à u so testamentu, una dispusizione speziale da lascià una fundazione pè e panche di u so paese nativu, è ch'ellu hà tiratu u prezzu, stamane, cù u marmeristu, pè a legione di onore ch'ellu vole vede sculpita nantu à a panca, à u centru di u scudu di l'appoghjacapu. Capaci à pudè sculinà u tichju paisanu sottu à a vestura è e manere di un citadinu, ùn simu tanti, cara amica, è per questu quì, sò siguru di ùn sbagliammi. Nè mancu parlu di isse donne chì anu zimbinatu una vita sana è scoprenu, cù u batticore ch'ellu dà sempre un peccatu deliziosu, u piacè di chjachjarà trà di elle, è di infurmassi di i puttachji di e so famiglie in generale pocu atte à rendeli i sacrifizii chì li anu impastatu a vita, è ch'elle ùn riferebbenu, à sentele dì, s'ella fussi da rifà. Quesse anu decisu di cunfinà e maledizzione ch'elle ponu lampà à e sociare morte da anni è anni, ma chì li ne anu fattu passà quant'è i cani, o à e poche di bonu di u "Magnolia" chì li si arruinonu i mariti è fecenu a disgrazia di famiglie sane.

Dunque, ùn sò micca quessi, i vechji ! Vogliu dì l'altri, i veri, quelli di e case duv'è no i mettimu un ghjornu, per commudu occasiunale, è duv'è no i tenimu, dopu, per sigurezza ch'elli ùn veneranu micca cusì à intrinstisce, cù l'ochji imbambuliti è e mani mute chì vi stringhjenu à u licenziu, a stonda mischinella ch'ella ripresenta ogni vita di omu di pettu à a presenza eterna di u celu chì luce è di l'acqua chì corre. Chì s'è no lascemu fà, tempu, ùn ne avemu micca, cara amica.

Ed hè perciò ch'o vi cumplimentu di ùn praticà micca e case di i vechji, bench'è vo ci appiate, ancu senza sapella, qualchidunu chì prova à scrivevi, ogni ghjornu, una lettera ch'è vo ùn riceverete mai, è duv'ellu vi dice di ùn purtà penseru per ellu, ch'ellu ùn manca di nunda è ch'ellu sà benissimu chì e vostre faccende vi impediscenu di visitallu quant'è vo vuleriate. Eiu, sò dui anni ch'o mi ci sò decisu, è ùn mi ne pentu chì da tandu credu di esse rinvinvitu. Quallà, ci aghju una vechja zia, surella di mamma. Possu dì ch'ella mi hà allevatu è ch'ella mi hà fattu da mamma, postu chì quella chì mi hà datu a vita, morta quandu avia dece anni, ùn mi hà pussutu lascià chè l'impressione di una pace prufonda chì si hè sempre cunfusa, in u mo core attente, cù a dulcezza amara di e cose chì stantareghjanu un pocu, è po barcanu al di là, in i righjoni scunnisciuti, accertendu puru a so presenza in a parolla di l'altri firmati vivi, chì si ne portanu testimoni è vi mischjanu à l'avvenimenti è i stalvatoghji cuntati cum'è s'è vo l'avessite vissuti voi.

Ind'è noi, accade spessu chì u cummunu essendu, pè sente dì, a più gran parte di l'identità individuale di ogni persona, hè nurmale ch'omu vi frametti ind'è cose, gesti, detti è fatti duv'è vo ùn site micca statu participante in persona. A prova si ne hè chì ùn dumanderete micca à unu u so nome è a so casata -voi, cume dite ? u nome è u cugnome ? Beh ! l'aghju sappiuta, ma avà cunfondu tuttu-, nò, quì, per sapè qual'ellu hè unu, si dumanda: "Di quale ne site ?" Ùn dice tuttu, issa manera speziale ? Allora, Mamma essendu morta giovana senza drama nè scandalu, hè stata issa zia ch'o vi parlu ad allevammi cume s'e fussi statu u figliolu. Ed hè per quessa chì ùn l'aghju micca messa faciule à l'uspiziu, via in una di isse case di vechji ch'o vi parlu. A ricunniscenza è l'amore ch'o li portu eo, ùn sò s'elli anu u so paru, ma sò statu obligatu à mettela in issa casa. Ùn manca di nunda; prima, andava à vedela tutte e settimane è li purtava a ropa ch'ella mi avia chersu l'altra volta da nanzu quandu ci era andatu. Sò dui anni ch'aghju alluntanatu una è l'altra visita. L'affare hè cuminciatu un ghjornu ch'ella si arricumandava ch'o a caccessi da custì è purtammila dinò in casa. Aghju vistu u duttore chì dirige a casa è l'aghju dettu ch'o era prontu à ripigliammila di siguru, ma ch'ella ùn era micca in salute è ch'o era più tranquillu di sapella curata ind'è ellu. Li aghju dumandatu u so parè è mi hà rispostu ch'ellu tuccava à mè à decide, ma vistu cum'ellu mi guardava, aghju capitu ch'ellu era megliu à lasciallila. È da tandu, ùn ci hè più statu prublemmu. Vò à vedella quand'o possu è hà l'ochji alegri di un zitellu. Tuttu ciò ch'o li portu l'empie di gioia è di stupore nucente. Un affare ch'o ùn mi scordu mai, sò i millefeuilles: ùn sò cum'è vo i chjamate ind'è voi. Vò à circallili ind'è a pastizzeria duv'ella si hè sempre servuta, duv'elli anu una manera di fà i pacchetti chì ùn si vede più inlocu: una scatula bianca bianca, un pezzu di ligagliula sempiice, a tichetta inaurata di u pastizzè è basta. Tuttu u valore hè in a facitura è u sapore speziale di u dulciume. Entru cù u mio pacchettu in manu è mi accoglie à boccarisa, cù un' alegria ingorda sempre listessa. Mi conta ridendu a storia di quand'ella i cumprava, a dumenica, i millefeuilles. Manghjatu u soiu, unu di noi li dicia: "O zì, mi dai u sopra, per piacè ?" È ella staccava a manu di zuccheru adurnatu di cicculata pettinata è a purghjia. È si liccava e dite chì u zuccheru appiccica. Dopu un antru: "O zì, vogliu u sottu, per piacè". Facia nice di rimpruverallu è li dava u fondu tigliutu di u biscottu. Prima chì un antru cuntinuessi, ci dicia ch'è no eramu sfacciatoni è ci spartia u mezu di u bombò, cù a voce severa di una chì rimpruvereghja, è cù a fronte serena di a ghjente chì sanu dà tuttu per l'altri. Oghje manghja u so bombò pianu pianu, stupita è una cria inchieta di issa libertà nova. Tuttu manghjendu, mi conta l'affare è si campa è ride cù una voce chì trimuleghja cum'è l'ansciu di u ventulellu di estate, à l'attrachju passatu. Ridu ancu eiu. Un ghjornu ch'o era pressatu aghju cambiatu pastizzeria, è bè ! ùn si ne hè accorta ch'elli ùn venianu micca da u solitu locu ! è ridendu mi hà accertatu ch'ella avia ochju è nasu è chì ella ùn si lasciava micca burlà cusì à bon pattu da i pastizzeri è i nipoti. È hà risu, di core, di a mo niscentria palisata. È si gudia issu mumentu, ripetendu "Voli u sottu o u sopra ?", cù una voce di più in più forte è stridulia. À chì più ardita, à chì più timica, sei o sette vechje si eranu avvicinate è ci facianu chjerchju. Ùn sò statu tantu à sente ch'elle a ci avianu pocu cù mè. Micca ch'elle mi avessinu fattu qualunque inghjulia à palesu, ma e circustanze, u postu ch'elle tenianu in giru à mè, a lungura è l'intensità di u scaccanime intestardu chì mi accampava, tuttu dicia un' ostilità chì mi misse qualcosa à dossu, cum'è un timore mischjatu è una cumpassione à pena ridicula vistu chì, riflettenduci dopu, aghju trovu chì l'ambiente ùn era senza issa minaccia cunfusa chì si face chjassu in a mo mente quandu ci hè à cantu à mè qualchì muvimentu indecisu in un gruppu di ghjente accolta. A risa longa di a zia accuglia tutti i pensiunarii chì stavanu in issa parte di u casale. In pocu tempu, a stanza fù piena à tappu di capi grisgi è di forme malandate, appughjate nantu à crochje è bastoni.

U sussurru avia pigliatu forza. Era un stridu ripigliatu è ritimatu da tutte e bocche chì spatansciavanu. Siasi l'odore di medicina è di rinchjusu, siasi u calore ind'una stanza turnata troppu chjuca o u lume chì accecava è u riverbaru crudu, u mughju di e vechje hè turnatu melupea strana...Hè bughju. Pè a porta spalancata, u sguardu sculineghja, in a stanza vicina, e facce tetre di l'omi manghjate da a barba è da l'ombra. Qualchissia hà ammantatu i spechji. Un martillime sordu corre nantu à u sulaghju, cum'è una banda di operai chì pichjanu unu à pressu à l'altru, o una tunizata luntana chì parte pè i nuli bughjicosi è và à l'incontru di a timpesta. È rimbomba senza fine. U coru di e donne ammantate si lagna in e faldette chì si surpanu in u bughju ogni forma di persona, è u lume di u cirone sbiaditu li strappa, ogni tantu, u gestu di una manu chì storce pannu, o l'accendita di un ochju chì rimbecca. È seccu, schjatta u scucculu.

 

 

Chì vi ne pare, di issa cosa accaduta in vera ? Ùn dite nunda, chì ci hè malintesa: ùn pratendu micca à a materialità di u fattu, ma a materialità di ciò chì vi parerà à voi un' allucinazione forse nata da qualchì sintimu di culpabilità. Ùn sò s'o mi possu fà capì. Noi, quì, avemu una memoria speziale. Magaru duie, una sempiice è l'altra etnica. U minimu fattu, u più rozu, ci porta di siguru, cum'è tutti l'altri, in i lochi è in i tempi di a nostra memoria individuale. Sin'à custì, simu cum'è voi. Hè dopu ch'è no scruchjemu ver di u sputicu nostru. Temu ch'è vo ùn la pudessite mancu pensà.

Una parolla, un fattu piglia l'altru, a memoria stinza, stinza è a mente ricolla à u tempu più landanu, ancu di cose ch'è no ùn emu vissutu noi stessi. Dicerete ch'ellu hè un fattu di cultura, di fatti è di detti tramandati à bocca. A vi possu cuncede sapendu cos'ellu pò prucaccià u rispettu di l'usu: l'usi, i nostri veri santi, sò custì. Dicia unu di Cardu -u paese ch'è vo videte quallà, à umbria- è chì ùn serebbe statu senza accende i masculi, i ghjorni chì ci tuccava à festighjà qualcosa cù sparate di fucile, polvera è pistulettate, dicia, aspettendu u schjoppu, ch'ellu era megliu un omu tombu chè un usu persu. Accendia a bambace è si mettia à l'agrottu pianu pianu. I masculi ? Pocu impreme; l'aghju detta per via di a formula: ci hè drentu u cultu di l'usi sanu sanu. Dopu, cumu l'usi correnu è ciò ch'elli si portanu in senu di memuratoghju cumunu, sin'à dà à ogni persona neuroni spezializati è funziunalizati pè a cunservazione di u patrimoniu mentale di u nostru populu, hè un campu scentificu chì nimu ci hà ancu à fruchignà. S'è vo entrite in issa manera di vede, capiscerete chì issa scena di voceru è di rimbeccu, sò prontu à ghjurà ch'o l'aghju vista.

 

 

In quantu à a formula di l'usu persu è di l'omu tombu, scurdatevine puru, chì hè bugiarda, cum'è tutti l'altri detti. Basta à fighjà, da una banda, quanti usi persi, è da l'altra, tamanta folla di omi chì sò stati tombi.

 

 

Vi facciu cumplimentu di ùn praticà e case di i vechji. Ùn circate à capì chì serà sempre tempu: ognunu di noi ci hà a so stanza riservata.

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 10

 

 

 

S'ellu ùn vi face nunda, ci avemu da aisà pianu pianu, senza precipitazione -e cunsumazione sò pagate..; innò, hè nurmale..vogliu vede chì unu di noi ch'ellu lasci pagà una donna ! Sò affari chì ùn si discutenu, bench'è vo pensite ch'è no avemu una relazione pocu chjara cù u dinaru. Avete a ragiò, ma ci hè un dettu chì dice tuttu, ind'è noi: "À chì ùn hà dinaru, ùn appii soldi" hè una parte impurtante di a nostra filusufia, volesi dì di a nostra attitudine sputica maschile. Vi aghju dettu di e brame chì sò scarse, ma voglie, ùn ci ne manca !- Allora, ci avemu da aisà senza precipitacci è schiseremu u tavulinu duv'elli si sò calati issu gruppu di omi incustumati è incruvattati. S'è no ci passemu à cantu, aghju da esse obligatu à falli mottu, è ùn ci tengu tantu. Sò tutti eletti, o cum'ellu si dice in altrò, omi pulitichi. Ma ind'è noi, hè più ghjustu di parlà d'eletti. Và bè, omi pulitichi, s'è vo vulete, bench'ella ùn fussi micca listessa cosa. Ùn la sentite propiu micca, a differenza ? Ma, in bona semantica, "puliticu" hè una nuzione universale è deverebbe significà, ind'è voi cum'è ind'è mè, ch'ellu ci hè un prugettu, una vuluntà tesa ver di un scopu particulare di rinfurzà o di cambià e cose di a cità di l'Omi, ùn la sò po eo...Invece un elettu hè una curiusità lucale, cum'è u casgiu, u brocciu, i carrughji, e piazze o e stantare immobile nantu à e sponde di a nostra storia. A parolla caratterizeghja un statu, una manera di esse chì ùn ci hè micca ragiò di stuzzicà o di mudificà. Dite ch'è vo ùn capite micca ! avà sì chì mi avvecu chì ùn parlemu micca listessa lingua. Dunque, dimu omi pulitichi è lascemu corre u pesciu.

 

 

Ghjustu à puntu perchè sò omi pulitichi: hè per quessa. Perchè ? Sentite: quì, s'ellu si vene per casu à parlà pulitica, ci ne hè sempre unu chì dumanda quantu ci ne era piaghe in l'Egittu anticu. Alò, quantu ci ne era ? Ditela voi chì eiu cunfondu sempre cù u numeru di i denti, quellu di e custigliole -ferme o ballarine ch'elle sianu-, è l'altru, di e maraviglie ch'omu hà vistu pè issu mondu. Figuratevi chì s'elli avessinu avutu ancu i nostri puliticanti, disgraziati à elli. Apertu u Mare Foscu da Musè, ci si serebbenu lampati à capavanti, nanzu chè di suppurtà i nostri eletti. Hè una razza maladetta di burlamondu è di spolpaghjente.

Per contu meiu, ci entru pocu in issi abusi sprupusitati di a nostra voce, ma eccu a nomina ch'è no li avemu fattu. Pare ch'elli appiinu l'ingeniu di l'ingannu è u si tramandanu da erede in purede. Da bapu à figliolu, per dì megliu. Da a minima sedia municipale sin'à u sedione di deputatu o di presidente di u Cunsigliu generale, facenu u pigliapiglia. Sò seculi è seculi ch'ella dura è ùn vidimu speranza di cambiacci nunda. Hè per quessa ch'o schisu i tavulini di l'omi pulitichi. Pè sulidarità cù a voce di a ghjente. Mi scuserete, cara amica, ma vi sbagliate una volta di più. À mè, ùn mi anu fattu nunda, è mi accade ancu di attavulinammi cù unu o l'altru, di cuntà è di pagà a meia. Ma s'o possu, i schisu. S'ellu si và à circà, si pò ancu ghjudicà chì, vistu a disfidenza ch'o aghju di pettu à elli, a mo attitudine hè esagerata. Cù unepochi di i mo anni, si pò dì chì ci simu allevati inseme è ch'è no avemu issu pocu è tantu di ricordi cumuni chì cumprumette l'ostilità ideulogica indispensevule s'omu vole cambià qualcusella, è riduce assai e capacità di lotta contr'à un dannu chì serebbe cusì periculosu pè u nostru populu. Cù certi ci aghju ancu a parentia è tandu sò impedimenti chì ùn aghju micca bisognu di precisà. Ed hè per quessa chì s'o possu schisu...

 

 

Ùn aghju pussutu schisà u mottu è sò siguru ch'è vo pensate ch'è no simu falsi, sapendu ciò ch'è vo sapete di u nostru antagunisimu teoricu è videndu tanti saluti chì, guasi guasi, si puderianu chjamà amicizia. Serà difficiule à cuncepì issu matrimoniu intimu di distanza intelettuale è di affettiva cumplicità ? S'ellu si accunsente à fà un picculu sforzu, in quantu à mè, a dualità di a mo attitudine mi pare capiscitoghja. Ma aghju rimarcatu cum'è vo guardavate, quandu ci salutavamu, è aghju capitu u sprupositu di a situazione, s'è l'osservatore deve scantà a spiicazione ch'ella ci sia a falsità trà ghjente cusì sfarente. Quellu smilzu è cusì curtese hè un omu à a manu. Hè u merre. Hè di i Vuciali. Vi dà sempre l'impressione ch'ellu hè prontu à salutà. Issu mendu, l'hà chjappu durante e so campagne è ùn l'hà più cappiatu: ùn si sà mai. Ùn escimu micca da listessu carrughju, ma ci cunniscimu da sempre. Zitelli ci pigliavamu à petrate piazza San Niculà, ma ci hè ancu accaduta di ghjucà inseme.

 

 

Avete mai ghjucatu à ciccia ?...Scusate; a dumanda, ùn vi la devia micca fà à voi chì ùn hè ghjocu da femine. È bè, sappiate chì, cù i più giovani di quessi ch'è vo avete vistu è eo, avemu francatu l'età dulcissima di a zitellina tichjenduci di colpi, di cazzotti, di spunse è di pattoni di amicizia, francu e stonde di calmana date à ghjucà à ciccia.

 

 

Si ferà ancu ind'è voi, si ferà...Unu di i zitelloni si arremba fermu à una muraglia: i dui palmi di e mani ci vole ch'elli sianu propiu appiccicati à a calcina, e bracce meze tese, è ùn devenu trimà quandu ellu vene u colpu. Quessu u zitellone, sciglitelu puru atterzatu è furzacutu chì hà da esse u pilastru. S'ellu scrochja ellu, si ne fala tutta a banda à cochje insù, è vincenu l'altri. Di regula, si sceglie u più turzottu è intrepidu. Àmè, ùn mi hè mai tocca, malgradu sullecitazione ripetute è accumpagnate, di quandu in quandu, di un' offerta di varii servizii, minuti pè l'omu fattu, ma chì piglianu, in u chjerchju di i valori zitelleschi, un' impurtanza chì i sociologhi è psicologhi, puru capaci è di ghjudiziu, ùn anu mai sappiutu intelpetrà cum'ellu si deve, postu chì, pè definizione, ùn si pò entre ind'è stu mondu assiologicu barcatu una certa età, chì tandu e primure venenu altre. Un antru si ghjimba, da daretu li ficca u capu trà mezu à e gambe, è li si accinghje di mani à e cosce, tenendu fermu, i musculi di petra è à fiatu ritenutu. Un antru si accoda à u segondu, è po un antru s'ella garba, ma di regula bastanu trè o quattru à u più. Quelli di l'altra banda si lampanu à dossu, à fiatu persu. È devenu stà à cavallò quantu elli puderanu. Si lampanu à botte, si lampanu. I più viziosi à dinochje indavanti, chì vi crepanu ind'a lisca quand'è vo ricevite u pesu frumbatu: ci hè modu à aspettassila, u colpu vi piglia sempre à l'assumbretta. L'altri, più prudenti, saltanu menu feroci è à gambe aperte -face menu male è a pena ùn vi toglie u rispiru-: sanu chì o più prestu o più tardi, li hà da tuccà à elli, è i so salti muderati dumandanu, di anticipu, un cumpurtamentu misuratu di avversariu rispettosu di una certa cunsiderazione ch'omu deve osservà trà ghjente chì capiscenu ch'omu ùn pò pretende di esse sempre sopra è ti anu à bastanza imaginazione da figurassi ciò ch'elli anu da pate, ghjunta l'ora di esse sottu. Hè per quessa chì tutti i nostri eletti, puru i più secchi è magrantini, anu ghjucatu à ciccia. Or pensu chì issa prudenza, ùn ci hè altru chè di chjamalla rispettu suciale, s'è u ghjocu si svolge trà ghjente chì di nascita ùn sò nè di listessa furtuna nè di listessa classa, ma chì e circustanze anu mischjatu, per una stonda, in una pratica ludica per forza egualitaria.

 

 

À ciccia, cù l'eletti più giovani, ci aghju ghjucatu guasi cù tutti è ùn mi stupiscerebbe di amparà, s'ella fussi pussibule, chì i nostri raporti attuali in generale si contranu cù una manera di esse chì una volta hà unitu figlioli di A Traversa o di A Piazza è sgaiuffi da carrughju. Vi aghju dettu ùn sò quante volte chì cù isse cagnette era destinatu à aveccila pocu, ma essendu eo stessu mezu chè di i soi -a vi aghju detta ch'è no stavamu nantu à A Traversa è chì issu appartamentu mi avia messu à dossu un mischju identitariu pocu cummunu- a strada pigliata avendumi assumigliatu sempre di più à a sesta suciale è cumpurtamentale chì definisce issa classa favurizata in u nostru populu, ùn mi ferma più chè à circà, in e zirme ideulogiche chì ci separanu oghje ghjornu, a vistica di un' opposizione anziana scritta ancu in i nostri ghjochi maschili pè isse corte è isse piazze ch'è no praticavamu inseme à le volte. Ùn stò mai senza pensacci à issa leia ambigua ch'è no ci avemu inseme. Spessu u ricordu mi spunta in manera strana. Cum'è à l'ultime municipale, quandu, eo è i mo amichi, avemu fattu una lista contr'à u merre, chì hè statu unu di isse cagnette distinate à piglià, in u vostru resucontu, un rilievu particulare, s'è vo accunsentite à dalli u postu ch'elli anu in u mo discorsu. A sera di u scrutinu, inghjuliatu da a vittoria più chè prevista di u mo avversariu -era in pianu è ci funu ancu per fammi accetta accetta dicendumi ch'o a mi avia cerca cù i mio soldi-, ma rimarcatu ch'ellu ùn circava propiu micca à calpighjammi è à insummammi cù a scunfitta di a nostra lista, ùn mi sò pussutu ritene di pensà à a vindetta ch'o avia pigliatu di anticipu un ghjornu, quandu l'azardu di u ghjocu u mi avia messu daretu, à capughjimbu tramezu à e mo gambe, è ch'o li strufinava l'arechje riminendu e cosce, scusa di assicuracci a pusizione di l'anche è di i pedi, in previsione di l'assaltu di l'altri. Incuragitu da una situazione chì mi dava una superiurità suciale mai bramata da tantu ella era imprubabile, mi lasciai andà à scuzzulà l'inghjustizia ch'o sentia da sempre di pettu à e cagnette, siguru chì u ghjocu auturizava una fisica di corpu chì valia tutti i scherzi, è tantu più fattiva chì a vittima, s'ellu a palisava, avia da esse ghjucatu à a risa da tuttu u zitellame. Dunque si ingullì l'insultu è ùn ansciò: l'affare hè sempre firmatu trà mè è ellu. A ruzezza di issa attitudine di meiu, mai ùn mi l'aghju pussuta caccià da mente è mi hà sempre intrattenutu una certa inchietudine di pettu à unu chì hà avutu centu occasione di nucemi dapoi issa passata. S'è ùn ne risentu nisun pentimentu oghje, ùn possu mancu purtà ricunniscenza à una discrezione duv'ellu ci entre, à contu meiu, più paura di u scherzu è di u scandalu chè a generusità di animu chì cagiuneghja u veru scordu di l'inghjulia. È cusì, trà respettabilità è silenziu, e nostre relazione giranu in cartabona, sottu à u sguardu altrui è l'incumprensione ch'o leghju in i vostri ochji pè tamantu sprupositu di cuntavvila avà.

 

 

Cù l'altru più anzianu, averete rimarcatu ch'ellu ci hè statu di menu calore in i saluti ch'è no ci simu dati unu è l'altru. Si chjama Fuciali. Cun ellu ci l'aghju ancu più pocu. Hè per via di u so carattaru umile è bassu. Isse nature mi piacenu pocu è micca s'o e scontru ind'è ghjente chì ripresentanu, à vulè o à ùn vulè, e figure di u successu è di u pudere in a nostra sucetà. Parlatemi di un omu -o di una donna, di siguru- bellu fermu è arradicatu in a vita suciale duv'ellu hè natu è ingrandatu, trà mezu à u rispettu è l'inviglia di l'altri chì li scrignanu a risa è, à l'appiattu, u maladiscenu di esse beatu è felice, è di ùn mancà di nunda, pruvistu da sempre da isse lascite burghese chì, s'elle ùn facenu nè tazzu nè sbaccata, assiguranu una via diviziosa à chì e tocca. Quessi, eo mi sò sempre maravigliatu di vedeli entre in u so caffè predilettu duv'elli ùn contanu, per sente dì, chè amichi fidati. È di fatti, subitu spuntati elli, li si face chjerchju in giru, è ùn li tocca più, per accertà quant'elli sò riveriti, chè à chjachjarà da un gruppu à l'altru, à cappià a ragiunata principiata è lampassi in un' antra, di garbu quant'è a prima è duv'elli puderanu stimà, una volta di più, u benefiziu di l'onore ch'omu li sparghje à tempu à carezze è cumplimenti chì li venenu naturali, causa di u successu gosu da sempre. Micca ch'elli fussinu ignuranti di i diciulimi chì si intrischjanu sottu voce, quandu quelli chì li anu ghjustu fattu festa voltanu à pusà nantu à a sedia una stonda lacata per i soliti saluti, è chì rammentanu l'avarizia è u ficcaficca di u bapu è di u caccaru chì, senza issa vuluntà intestarda di accatamansà soldi è beni à sudore di sangue è à rombu di indispensevuli tradimenti, si truverianu oghje cum'è l'altri disgraziati, à culu in manu o pocu ci manca. Ma ciò ch'elli sanu di issi discorsi altrui ùn pò tene contra à ciò ch'elli sò in i gesti manerosi chì l'accoglienu è i seguitanu.

 

 

Prima, u sgiò Fuciali era fieru ancu ellu cum'è l'altri è ci vulia à vedelu entre in i caffè ! Oghje, invece, ùn pare mancu più quellu: ci hè passata l'età, ma ancu di più a cumbriccula di u so cuncurrente naturale, u sgiò Vuciali. I Vuciali è i Fuciali sò sempre stati nemichi. Dice chì in più di a cuncurrenza cumerciale è eletturale attuale, ci seria statu in i tempi u sangue è a carne, pratica barbara turnata inutile da chì u Statu hà datu altre pussibilità, più legale, à e famiglie di serve i so tornaconti contra à l'interessi è i diritti di l'altre è di fà a vindetta, quand'ella casca. I so vechji si eranu sempre luttati, pè e terre di prima, è dopu pè e piazze è l'onori. Tempi passatoni, e duie famiglie eranu ghjunte à una spezia di pattu chì quandu un Vuciali era merre, un Fuciali turnava ghjudice di pace, è viciversa sin'à quandu si ne perde a memoria scritta postu chì sò stati brusgiati in u focu di u 36 l'archivii più vechji di u cantone, a mancanza di issi ducumenti permettendu d'altronde à treminduie e famiglie di almanaccassi singhjune genealugie più di prestigiu chè ciò ch'ella porta a vuciata pupulare. Dice chì u primu Vuciali seria statu un fughjiticciu scalatu, è u primu Fuciali l'accumpagnava, tradizione cunfermata da u dettu chì corre sempre oghje: "Fuciali è Vuciali, avanzi di galera", ma chì ùn ci vole micca à cunsiderà più veru chè u restu di u patrimoniu urale.

 

 

Fattu si stà chì i Fuciali ùn pudianu sapè chì tuttu era prontu da chì e duie famiglie si ne eranu falate in cità à fà i so negozii. Oramai vutavanu ind'è listessu cantone -u meiu, ed hè perciò ch'o vi possu dà l'infurmazione sigure-, quellu chì prumettia u postu à u Cunsigliu Generale è, al di là, a situazione suprana di Merre di a Cità. Or dunque i Vuciali aspettavanu solu l'occasione è a scusa, è l'altri si devianu malfidà chì ci eranu i segni. I Vuciali ùn si avianu compru u palazzu genuvese di una famiglia pudente è scaduta cù l'arrivu di i Francesi, casamentu accimatu, sopra u purtone maiò, cù sta divisa fiera: "Col tempo", sfida incalcata cù un paghju di corne chì ùn lascia dubitu nisunu nè in quantu à l'ambizione di quelli chì ci stanu, nè nantu à a pretesa generusità di u vincitore di pettu à e so vittime ? Pè contu meiu, credu chì quandu si vince, si vince è po basta. A magnanimità si trova sì, ma ne sò più pieni i libri chè a vita vera, squilibriu chì, à u fondu, definisce una certa funzione cumpensatoria di a literatura è laca liberu u reale pè vugà duv'ellu hà da andà. Per essendu i mo sciali di fà l'amore cù e signore, ùn mi dispiace, s'ella casca, di circà a figura di Altea in i bari di notte duve ùn si suspira tantu, ancu di grazia. Dunque miravanu l'occasione cù una pazienza chjuccuta durata un seculu è più. Da un cantu è da l'altru, si facianu a spia da sculinà a minichichja atta à scatenà l'assalti. Sapendu di esse survegliati, curavanu ch'ellu ùn si pudessi truvà à dì, fora di e fisiche fatte lecite per via di u soldu è l'ambizione è chì, praticate da tremindui i partiti, ùn li si serianu pussute rimpruverà chè da un puntu di vista di murale astratta, circustanza chì valia pochi fichi pè i cuncurrenti è quelli chì, in giru à elli, li paria mille anni di vede a scunfitta di unu o l'altra casata. Issa virtù prudente è selettiva hè stata causa di i belli studii fatti da i figlioli è di l'educazione di lussu data à e femine sopra à tuttu, spese chì facianu chirchinnà i capifamiglia postu ch'elle purtavanu pocu fruttu, s'ellu ùn fussi statu a necessità di curà a respettabilità è a figura di ogni membru di a famiglia. I matrimonii dinò sò sempre stati belli accurati; ùn imprimianu nè a furtuna nè e qualità persunale vere di e donne chì entrianu in e famiglie. Quessa vale pè i signori in generale, è ind'è l'altri sopra à tuttu. Ma ind'è noi, hè una cosa segundaria, mia cara. U solu fattu cunsideratu era s'ellu ci era qualcosa, di soiu sputicu o di l'imparentatu, chì avia da pudè ghjuvà à l'interessi cuntrarii pronti à entre in guerra à u minimu sbagliu di strategia. Durò un seculu o pocu ci manca. In u frattempu, era passatu l'epica chì Marta avia filatu è chì e famiglie si pudianu offre un battaglione di serve lucchese o paisane. I capifamiglia ùn avianu avutu bisognu à dì duve risparmià. E moglie truvonu da per elle e scuse ghjuste da licenzià a so servitù è si achjicconu à e faccende di casa è i travagli di l'acu, intantu chì i sgiò, di prima attuniti da a scunfitta ecunomica di l'isula, si pudessinu cunvertisce à pratiche è attività più di raportu è chì prumettianu u riacquistu di u splendore ammattatu, cundizione necessaria pè pudè mantene torna ghjente di serviziu. Ùn era stanciata a cumpetizione malgradu e dificultà, u cambià di l'epiche è sopra à tuttu u fattu ch'elli eranu entruti tremindui ind'è listessa famiglia pulitica, alleanza chì ùn hà mai trapassatu, ind'è noi, u livellu di a cumunutà di interessu, è di ideulugia ùn ne vole sente puzza. Cusì, ghjunsenu tremindui à tempu à ritruvà u benestà bramatu. Ma u dannu era accadutu è i Fuciali fermonu sottu à i Vuciali. Quandu u figliolu maiò di i Fuciali - quellu ch'è no avemu vistu prima è chì ùn era ancu issa forma loscia è acuttumita- si era maritatu cù una giovana di Marseglia, i Vuciali ebbenu modu à circà...ùn ci era statu nunda à dì. A Signora Leonora, incaricata di issa parte di l'interessi Vucialaschi, ebbe ancu u penseru chì a giovana facia vede tutti i talenti di una futura merressa. Ma l'affare stalvò in furia, un affare di nunda chì s'ella ùn ci fussi statu u sguardu attente di issa vechja zia -benchè inferma è vechja di ottantaquattru anni finiti, tutti i Vuciali a cunsultavanu pè e cose più minute di a famiglia- serebbe cuntinuata cum'è di nanzu per altri centu anni. Pensate..si era accorsa chì u giovanu sposu, quand'ellu affaccava cù qualchì pannu novu -curretta, camisgia o camisgiola ch'ellu fussi- dopu à un' oretta li pendicava qualchì bottulu. Ne avia cunclusu chì a marsegliese ùn si primurava mancu di assigurà i bottuli di u maritu prima ch'ellu vestissi a vestitoghja nova. U fattu fù piattu à l'interessatu, ma i Vuciali ne fecenu corre a vuciata per a cità sana è quand'ella fù bella sigura a cosa -dicianu questu è quellu ch'elli avianu vistu ùn sò quante volte un bottulu pendiconi strappassi è cincinà sottu à qualchì mobulu in casa à i Fuciali un ghjornu ch'elli eranu stati invitati à u caffè-, tandu adupronu e meccaniche più serie. U dubitu si sparse chì si cuntavanu certi affari à voce bassa, è po turnò suspettu largu trattendusi di ogni passata di u coppiu Fuciali. Scusa di andà à vede i genitori vechji, a moglia facia un viaghju in Marseglia tutti i sei mesi, è un annu ci passò guasi da agostu sin'à Natale: dicia chì a vechja si era ammalata, è a ghjente ammintavanu issa beata malatia ridichjuloni. Dopu si sentì altre cose chì ùn ci era più asgiu nè laziu à ingutuppà cù l'irunia prudente è un pocu frizzula di a vera maldicenza. À l'ultimu, u maritu si fece trattà di curnutu da i fratelli più giovani, una sera ch'elli liticavanu à pressu à i spartimenti chì a si allungavanu. In issu mentre, a sociara era propiu morta di un gattivu male, ma ùn bastò à fà stancià ciò chì si dicia è ancu menu à mette in dubitu ciò chì si era dettu. A marsegliese era diventata una poca di bonu è millaie di bottuli scherzosi saltichjavanu in tutte e bocche di i carrughji è cincinavanu sin'à in piazza San Niculà, à l'ora chì l'omi si godenu un Mattei è e donne intinghjenu e labre in duie dite di Ambassadeur, scuzzulendu e banderette di l'ivoriu nantu à e so gance latte è sangue. Quand'elle turnonu l'elezzione di u Cunsigliu Generale, u sgiò Fuciali a si aspettava. A vigilia di l'investitura officiale pè u cantone, ricevì in casa u scagnu di u partitu chì ùn ebbe tantu da scumbatte: ellu ritirò una candidatura turnata periculosa vistu chì e gattive lingue si ne eranu tichjate. Dunque era megliu ch'ellu rinuncessi à presentassi. Ùn si fece pricurà è si ritirò prima di esse cacciatu. Cusì u sgiò Vuciali si assigurò di prima a piazza è dopu a Merria. Dopu anni è anni di riserva, u partitu pensò di ricunnosce l'attitudine disciplinata di u sgiò Fuciali. Li tuccò quantunque un postu di cunsigliere regiunale, ma u seppe cunsiderà à ciò ch'ellu valia, l'istituzione essendu troppu nova è debule pè guarantisce à quellu chì ci participeghja un veru prufittu è un' auturità ricunnisciuta. Vecu ch'ellu vi pare un sprupositu, ma averete capitu ch'ellu si stia bassu è ch'è no faccimu assigurà i bottuli di e nostre mutende nove.

 

 

Ùn vi inchietate, cara signora, chì ùn aghju cicca à ritrattavvi e mancanze, e sciagure è i difetti di tutti quelli ch'o vi aghju presentatu è chì vi fecenu issi cumplimenti manerosi chì vi anu toccu è ammasgiulatu -ùn prutestate micca, l'aghju vista-. Dopu issi dui accenni mi pare ch'è vo appiite capitu cum'ellu ci vole à situà, in u ritrattu suciale è mentale di u nostru paese, issa ghjente trà a quale i capimachja pulitichi attuali si sò sudisfatti di truvassi, un bellu ghjornu, figlioli di bapi chì funu di viziu è di rigiru, a so originalità sputica soia essendu stata, quand'è no eramu liceani inseme, di spilassi i fili di a so prima barba in scambiu di qualchì pezzetta prumessa pè sfida da i cumpagni chì si campavanu videnduli tamantu curagiu è un disprezzu cusì nobile pè studii chì, in qualsiasi manera ùn li pudianu purtà chè pocu fruttu in un avvene digià siguru è pruvistu di dinaru è di pudere. Ùn mi dispiace micca di pudè truvà à dì nantu à issi mendi è issi vezzi chì di i nostri eletti ne facenu più gnoccari chè ghjente malefica. Cusì mi possu sfucà di una rantana chì mi purteria, s'ella ùn ci era issa risolsa, à insignà attività è pratiche finanziarie menu ridicule è chì a pruspettiva di publicazione in un grande giurnale cum'è u vostru cumanda di piattà o di alligerisce s'è l'infurmatore ùn si vole micca truvà sottupostu à u rimbeccu è tuttu ciò chì li vene appressu. Ùn mi rimpruverate, per piacè, un silenziu chì hè quellu di tutti noi è ch'o vi dumandu di cunsiderà spressione di una cumplicità culturale più chè di una prudenza à pena vigliacca chì, appressu tuttu, forse ùn si ghjustificheghja micca, vistu chì a colpa in a situazione ch'è no patimu ùn ci hè micca ragiò di pensà ch'ella fussi tutta lucale. À mè, mi piace assai Candidu, è à voi ?...innò, micca u nostru. Quessu hè un candidu di u cuntinente, un candidu pinzutu, cum'è no dimu. Per mè, quessu ùn sente di nunda, postu chì l'indignazione ch'ellu move ad ogni passu scuprendu i malanni cagiunati da a tuntia è a cupidità umana, li mette in chjocca è in bocca un discorsu à pena troppu astrattu pè una civilizazione cuncreta cum'è a nostra. Innò, parlu di quellu sicilianu, u vostru, quand'ellu riceve à Zucco, persona di indefinibile attività, trà il mediatore di immobili e il procacciatore di voti. Sentendu à Zucco farli complimento di essersi sistemato con Paola e di aver sistemato le sue terre, capisce puru chì l'omu u scunsiglia di piantà à vigna a terra situata alle porte del paese è induve ci hè in prugettu, per la città, la costruzzione di un grande ospedale. Alle prime Candido non comprende il discorso del suo interlocutore, è Zucco hè ubligatu à precisà che postu chì a terra espropriata sarà pagata a peso d'oro, è chiaro che chi decide quale sarà il posto in cui sorgerà l'ospedale viene a fare un grosso favore, un rigalu tamantu à u prupietariu di a terra. Dunque, a missione di Zucco hè più chè chjara: e il propietario che fa, non ringrazia ? che fa, non ricambia ? Ringrazieghja, di siguru, è offre un percentuale nantu à u prezzu chì li hà da esse pagatu. U vostru Candido mi hà fattu campà di rise perchè chì si hè ingrillitu quandu Zucco, burlatu da u silenziu di Candido, lentò ciò ch'elli riclamavanu quelli chì l'avianu mandatu. Ùn ci hà capitu nunda è hà annunziatu ch'ellu dava issa terra di rigalu, vistu chì a merria ci avia da fà un ospidale.

 

 

Mancu à pena: ùn aghju dettu nunda, ùn aghju dettu. L'aghju letta, mi sò divertutu è basta, chì u nome Zucco, in a nostra l'isula, ùn usa micca.

 

 

E cose, quì, sò di un' antra dimensione. Hè tuttu più chjucu, merà, cum'è a terra, è cum'è a taglia di l'omi. I nostri sogni in u male è in u bè, ùn trapassanu micca e cunfine di l'individualisimu chì serà, à contu meiu, a marca maiò di e nostre ambizione è di e primure nustrale. Ed hè perciò chì ùn ci vole à mette i nostri eletti à paru di e piaghe di l'Egittu. Ci hè o troppu onore da noi, o troppu indignità per u gruppu di l'omi incruvattati è incustumati ch'è no ùn emu pussutu schisà.

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 11

 

 

 

Sò cuntentu di vedevi. Spergu ch'elli ùn vi anu micca svegliatu troppu à bonora. I spazzini municipali sò i veri per mantene a tradizione di un' oralità speziale illustrata da un pueta di nostru in u so bellu puema "i gridi di a nostra cità". Fatemici pensà quand'è no passeremu à l'albergu chì vi ferà una bella illustrazione pè l'articulu.

 

 

Peccatu ch'è vo partite cusì prestu. Aghju tanti altri affari da cuntavvi, è mi pare ch'o puderia risponde megliu à ciò ch'è vo aspettavate, avà ch'è no ci cunniscimu... Vi vulia dumandà una cosa: d'induve site voi ? Hè stranu: e nostre relazione sò di quelle chì ùn prumettenu tantu calore, nè mancu stima vera trà quelli chì si parlanu, postu ch'è no simu unu è l'altru accapati à u scopu chì ci hà mantenutu trè ghjorni à discorre cusì à cicchiciambera. È puru aghju una cunfidenza in voi chì mi sentu capace à dì affari ch'aghju sempre scartatu subitu chè pensati. Hè a prima volta ch'ella mi accade.

 

 

U nostru scontru mi hà fattu rivene in capu un vechju prugettu: si tratteria di assestà per iscrittu osservazione principiate hè una stonda. Ùn ci hè materia da scrivene una somma, un librone definitivu, ma qualchì libracciolu nantu à a manera ch'è no ci parlemu è ch'è no barattemu parolle è idee. A sò chì l'argumentu ùn hè novu, ma ùn face nunda. À chì ùn vole ammintà chè affari novi, hè megliu ch'ellu si stessi zittu. Chì face l'omu -o a donna, di siguru- da ch'ellu hè omu ? À contu meiu, face sempre listessu affare, face. Dice sempre listessu affare. A nuvità, per cunseguenza, ci vole à fà pianu cù a nuvità: hè in a manera di dì, è basta. Allora, cuntentemuci di ripete ciò chì l'altri anu dettu, è femu sforzu pè dilla megliu, s'è no pudemu. Parlate, dite, scrivite, è po, un bellu ghjornu, senza sapenne nunda, pigliate è lentate un' idea originale, quella chì allarga, in giru à voi, u chjerchju di i ghjelosi è maldicenti.

 

 

À chì vole fà u novu à tutti i patti, face u vechju, è à chì face u vechju face à sè. Dunque, pianu pianu cù u novu: idee originale, quì, s'ellu ne hè natu una -alè, mettimu duie, serà bon pesu- hè u più ch'ellu si possi cuntà. Simu una mansa chì circhemu a terza, ma pè truvalla, ci vulerebbe à ùn manghjà micca di capu in a sacchetta. Capite chì a cerca cum'è no a femu sia un affannu di ogni minutu. Custì ci hè tamanta diferenza trà à chì cerca l'idea nova è à chì face un capidopera. Unu hà l'angoscia, l'altru micca. Vi figurate à Leonardo da Vinci a mane ch'ellu sgrignò, di pinnellu, a risa à Mona Lisa ? Forse avia passatu una nuttata di i cani è ti avia a capaccia: li sentia un dente caravunutu, quellu di l'ochju, è ci avia inzurratu meza libra di noce muscata grattulata. O forse micca: era cuntentu cum'è un pichju chì u segretariu l'avia annunziatu chì era ghjunta a cumanda di qualchì affresca munumentale duve ellu avia da tuccà assai. Piglia è si aisa, tira dui salti di cuntentezza, si avvicina da u cavallettu, è cù una pinnellatella scherzitosa, li stinza e labre in u surrisu chì ferma eternu.

 

 

Diciamu di u nostru dialogu. Ci hè un affare ch'o possu ammintà avà ch'è no ci cunniscimu megliu. Sò isse smorfie ch'è vo fate ogni tantu, issi silenzii disprezzosi quandu a mi allongu à cuntavvi affari chì ùn vi interessanu, o puru issi mumenti rari è scarsi ch'è vo sculinate in i mo detti, qualcosa chì vi pare utile pè u vostru articulu. Tuttu hè per via di ciò ch'o chjamu, s'è vo acceterete a spressione, u paradossu di u giurnalistu. Site tutti listessi, cara signora. Ghjunghjite voi è pare subitu ch'ellu si appia da sculinà a verità vera per via ch'è vo site, di natura è di mistiere, neutri neutri. È dopu, mentre ch'è vo ci fate parlà, purtate in faccia ciò ch'è vo pensate. È à l'ultimu, quand'è no lighjimu, avete tagliatu, cusgitu è impezzatu à versu vostru. Campate di neutralità è crepate di sughjettività.

Ma ancu più bellu u paradossu di l'intervistatu. Sapendu ciò ch'è no sapemu di voi è di u cuntestu di e nostre parolle, ci appruntemu, cusgimu è assestemu prima di principià. Tuttu hà da andà di incanti è parleremu à prò di u nostru prugetu. L'interlucutore pò puru fisicà quantu ellu vole: vai, o cumpagnò, chì ci avemu da infattà. Tandu, li diciremu ciò ch'è no avemu decisu. Mancu una parolla in più. Tuttu ligatu, tuttu articulatu, tuttu logicu in funzione di u nostru scopu: ùn paliseremu chè ciò chì ghjuverà à u messagiu -cacciatu, di siguru, a prutensione di a parolla "messagiu"-. Vai è piglia chì issu pianu bellu almanaccatu, sempre sempre u manda in pisticciuli, cum'ellu disse unu, a tragedia di l'esecuzione. Or senterete voi cum'ellu si imbroglia u discorsu: corse precipitate à capavanti, sprupositi lentati senza mancu avvedesine, a stizza contr'à quelli ch'è no pratichemu di amicizia o di obligu -chì ci vene à fà a stizza custì, ditemila voi !-, a natura vera chì schjoppa da tutte e bande, certi passi reali cunditi cù l'elementi di una fizzione misera chì passa è vene, cummenti azezi o mischinelli, u sfocu chì rode ogni certezza è face vene à gallu cose vergugnose piattate da anni è anni, via un merlingheghju parullaghju chì ùn ci hè mai da vantassine è duv'è vo ciutterete senza pietà pè i vostri tornaconti giurnalistichi.

Noi, crepemu di a nostra parolla sfrenata.

 

 

Di induve site voi ? Micca quessu ! Vi dumandu u locu veru, u paese vi dumandu. L'altru, quellu di u veru. Di a nustalgia via. Anh ! Pistoia ! Zitta ! Lasciatemi figurammi à Pistoia, chì osinnò l'infurmazione ùn vale nunda. Sapete chì ciò ch'o cercu ùn hè micca u Pistoia reale, ma quellu veru. È prima di tuttu, serà maschju o femina, Pistoia ? Mettimula maschile per mè, è feminile per voi. Averete cusì di più pussibilità à cuntrastà s'o mi sbagliu, o à lavavvine e mani s'o toccu u segnu. Per contu meiu, Pistoia serà una piccula cità senza storia -volesi dì una cità chì a so storia, l'abitanti l'anu mezu chè smenticata postu chì, dati à zimbinà à sudore di sangue pè un stantapane miseru in e fabriche di a metrupoli, di a metrupoli li dispiace di spechjanne e miserie è anu più voglia di cuntemplane e magnificenze-. Ed hè perciò ch'elli stanu in Pistoia, ma travaglianu in a metrupoli vicina.

Ghjunti à a segonda generazione, si feranu a so casa custindi, ma in tantu dormenu in Pistoia è stanu in a metrupoli vicina. Ci ghjunghjenu a matina, stanchi morti di essesi svegliati di notte tempu. Anu francatu a campagna ridente cum'è gnoccari, techji di sonnu è trinniconi. T'anu isse facce tetre di i treni, ma si sò avvezzi à u viaghju matuttinu, à u ghjornu sbiaditu ch'elli trovanu à u barcà di i treni incatariti è fumacciuloni. È puru dice chì ci calanu un certu piacè, à rombu di veneci à ore fisse. Ci anu fattu u so veru locu è a più parte penserianu à spustà da issu Pistoia sempre paese è nancu cità duv'elli sò nati. È puru, s'elli vulessinu vede...Da una parte è da l'altra di e strade traverse, l'infilarata di l'usine sempre chjose à issa ora sbunurata ch'elli sbarcanu da u trenu. Non un negozio in vista. Mancu un omu. La luce diurna. Il cielo alto, il sole; le nuvole marine è l'odore di u portu vicino ùn mitigano, ma incrudeliscenu, straniscenu, deformano la realtà à incubo fragoroso, a inferno chiaro. S'elli vulessinu...

 

 

Pistoia hè una piccula cità chì a so storia si assumiglia da sempre à a crescita piana di l'alivetu chì l'accinghje da luntanu, è u grembiu di l'orte verdicente, scrittu à stonde da i paisani, tramanda i so gesti astuti è mudesti di a vita purtata à sennu è à ghjudiziu. Nunda ci puderebbe ghjustificà chì Pistoia fussi statu chjamatu una cità s'ellu ùn era a so situazione di crucivia trà quattru pieve placide è travagliatore chì per seculi è seculi, anu cunfinatu u campu sanu di tutte e primure pussibule, è rinculatu à e serre viulette è luntane u paese di l'orchi, di i maghi è di i lagramanti incurunati di nebbia lebbia. Quesse e pieve, anu tenutu oghje una pupulazione attiva di pastori è di buaghji chì butuleghjanu à pressu à a preputenza di u paese- cità-crucivia chì li scruccuneria, à senteli dì è diciulà, ciò chì li vene di drittu à a ripartizione di u dinaru regiunale. Ma, in Pistoia, ci hè dinò u ricordu di a superbia di l'antica fiera paisana duve si adunisce sempre oghje, tutti l'ottu di settembre, un certu affollu di ghjente mantenuta à l'usi di u lucale è chì portanu à dossu l'agrancu rassegnatu di l'ore chì vanu linde, sempre pare è listesse, quandu chì a storia di u mondu intuppa à l'arice di u stradone o in e margine giallicce di u giurnale lucale stampatu nant'à una carta chì ùn si ne trova più di quesse. Vi ne ferete un' idea s'è vo pensate, cara amica, à a picondria nobile di issi amichi di vostru chì frequentanu i ciuttà di sole daretu à monti amaraschi è l'albe rusulicce nantu à piaghje lacrimose.

 

 

A fiera dura dui ghjorni, u tempu chì a ghjente ritrovi u ricordu di l'ambiu fierulanu di i tempi oghje scorsi. Passanu trà mezu à i banchi carchi à paccuttiglia, intuppanu nantu à cavalletti abandunati, cum'è à circà a vistica di a vita chì li pare di avè vistu, à rombu di avecci pensatu è sunniatu, o di avè intesu i vechji prima ch'elli fussinu stati messi in e case. L'aiuta assai a religiusità roza di u miraculu ligatu à a Madonna di u Locu. In i tempi, issa manifestazione di pietà rustica hà inchietatu, è ancu infieritu l'auturità vescuvile chì aspettonu u mumentu favurevule per pruibisce a celebrazione di un fattu festighjatu da seculi, ma ch'omu ùn pudia più ricunnosce canonicu vistu chì trè cantoni rivendicavanu di essene stati u teatru, i trè cunsiglieri cuncurrenti di Pistoia prufittendu di a scusa di u miraculu pè riclamà, à tempu à a sede santa è a fiera ligataci, l'attribuzione di crediti supplementarii da u Cunsigliu generale. L'impurtanza di a fiera caliò pianu pianu in l'ultimu quarantenniu: era ora, chì a decisione di u vescu era pronta è lesta, scritta in carta bullata cum'è disidè. Cum'è primurosu ùn era più l'affare, u novu vescu capighjò quandu, pigliendu pusessu di u viscuvatu, scuprì u mandamentu di u so predecessore. Pigliò è stracciò u ducumentu, u segretariu li vultò u spinu ed alluchete scartafacci, è po tuttu si accunciò cusì. Non solu a festa religiosa fù praticata officialamente da u vescu in persona chì benedì u campu di a fiera dopu dettu messa, ma i discorsi ecclesiastichi fecenu risorte l'unità di a chjesa apustolica, catolica è rumana, generosa chì si pigliava in senu e manifestazione plurale di a religione, cumprese e più roze, precisione chì cagiunò, in coda di a prucessione, u sprichjà di un innu in dialettu chì u vescu ùn pobbe chè accettà è chì si trova, vistu e dimensione troppu strette di a cappella di a Madonna, u solu chì rimbombi in piazza duve a ghjente si cuncoglie. Cusì dignificatu, officializatu è santificatu, u dialettu lucale ne hà pigliatu un' impurtanza sprupusitata ch'elli ùn avianu mancu pensatu i difenditori di e tradizione è chì hà stupitu, una stonda, i linguisti chì misuranu l'aghette di e vernacule. L'imaginariu pupulare, chì si face pè u più cù sbagli è accunciature nantu à i dogma religiosi, pulitichi o intelettuali, ci hà messu radica nantu è cusì Pistoia soca hè a sola cità chì pussedi una Madonna di u Dialettu, situazione strana chì mette a Santa Vergine in pusizione di cuncurrenza ghjerarchica cù u figliolu, spezialistu di u Verbu è po basta.

Issu successu impruvisu hà inarditu un tempu a rivendicazione regiunalista chì circò à prufittanne -scusa di dumandà una messa parata da l'anime castigate- per assucciacci l'anniversariu di una rivolta mossa seculi fà è cunclusa cù una quindecina di impiccati è di un centu di omi mandati in galera o à sù le forche. È pè stringhje a leia trà festa religiosa è avvenimentu puliticu, i capimachja di u muvimentu scrissenu, pè sottuscrizzione, un libracciolu chì rammintava chì u capu di i rivultati era statu un certu Frà Angelo, straziatu cum'è l'altri ribelli. U cleru, pocu attu à stuzzicà issi pulverizzi di a memoria pupulare è à copre a stizza di i so monachi, fece cum'ellu ci vulia, cù garbu è cù manera. Ùn disse di nò ma attempò dicendu chì pè a messa di anniversariu ci tuccava à aspettà ch'ellu fussi compiu u missale in dialettu datu in carica à a Cummissione Vescuvile è, scusa di e molte faccende di u ministeru religiosu chì tuccavanu à i frati chì ne avianu pè sopra à a chjirica, ridusse à u minimu e cerimonie di a Madonna. A reazzione viulente puntata da i regiunalisti, u vescu ci si aspettava è lasciò grachjà. Cù u tempu, ùn ci fù più altra passione chè quelle di e bighine è si pobbe puru ristituisce à a cerimonia u spaziu è u tempu ch'ella si merita.

 

 

A fiera offre altre pussibilità, identitarie, à quelli chì ponu fà nice ch'elli sò di issu locu custì è prufittà di i miraculi incettataghji ch'ella offre a festa. Quelli chì sò nativi di Pistoia ma stabiliti in a metrupoli vicina, facenu u viaghju daretu à i cummercianti cullati à vende, à prezzu altu, l'avanzi di i so stocchi firmatili in magazinu malgradu duie stagione di vendite prumuziunale. Issi migranti di a segonda generazione sò cuscenti di fassila ficcà cù issa ropa passa è cara, ma li offre a pussibilità di cumprassi una rissumiglianza cù l'antichi è u locu paternu, postu chì cumprà custì hè, à u fondu, un attu individuale chì mantene a fiera, l'usi, dunque u ceppu da duv'elli scaturiscenu tutti quanti. Tandu, u vantaghju identitariu, messu in bilancia cù a spesa cagiunata da issa vendita disunesta, i rimpatta senza dubitu di un sacrifiziu annincu.

 

 

Fattu riflessu, si capisce chì i veri pacarelli ùn sò micca elli, ma l'abitanti di a cità-paese-crucivia-fìera. Di fatti, i Pistuisgiani firmati à u locu tutta l'annata accoglienu, pè issi ghjorni di fiera, a famiglia ghjunta ancu da luntanu. À issi ghjunghjiticci, ci vole à falli onore. E donne sopra à tuttu ùn sò à l'oziu, cù i panni da lavà è da stirà, e strapunte da lampà in terra è l'incette da fà, à l'alba, pè buscà a ropa fresca cusì prezzata da l'invitati è ottenuta dopu bellu scumbattutu u prezzu chì ùn l'avanzanu i pedi for di u lettu, criditele puru. L'ospitalità di i Pistuiani hè rinumata in a pruvincia. S'è vo sapissite i prisutti spezzati è i buttiglioni di rappu spachjati ! Sò spese chì costanu, di siguru, ma ùn ci hè manera di fà altru, ùn fussi chè da falli vede ch'elli sanu riceve ancu elli. È po ci hè issu scialu segretu di u paisanu quand'ellu sente rinnuvà, à l'ora di a partanza, l'invitu fattu l'annu di nanzu: ponu vene à fà cullaziò in cità, u ghjornu chì li tuccherà à falà pè una visita à u Centru di e pensione o pè fassi vede da issi spezialisti ch'ellu hè megliu à chjamà cù u nome genericu di medicu o di prufessore chì osinnò ùn ci si sorte. Pruvatala una volta, sanu ch'elli truveranu, ghjunti à l'impruvisu in casa di u parente, focu spentu è pignatta rotta, cum'ellu dice u pruverbiu lucale ! Allora ci andessi à chì piace a suppa di musu ! "Ventu in poppa !" diceranu trà di elli quelli fermati in Pistoia, à l'arice di a strada, mentre ch'elle si alluntananu e vitture è camiunette, è a campagna torna à accinghje pianu pianu a forma dolce di e casucce chete, è chì i più scurtesi li facenu gesti di disprezzu ch'elli ùn ponu più vede.

 

 

U peccatu pè Pistoia hè chì tutti i so giuvanotti ghjunghjinu à l'età di diciottu anni -accade di più in più di raru cù l'esodiu ver di a metrupoli- è si accorghjinu tandu chì u mondu l'hà aspettati da ch'elli si pudessinu gode l'omi, e case, e strade, i mari, l'arburi è i cuntinenti, è percorreli asgiati, in piena libertà di mente è di persona. Allora issa giuventù si rigira nantu à a casa paterna, chjuca, stretta, mischinella cù a grundera rughjinosa è l'appicciu fattu di occasione, cù materiale sparichjatu o compru à bon pattu. Una casa cusì grisgia di pettu à tutte e maraviglie di u mondu chì sò spuntate ancu in a metrupoli vicina. Ùn stà tantu à vergugnassine è a si lascia, cù u sguardu feritu di u bapu appughjatu nantu à a zappa, chì face l'ortu, è face attu à u giuvanottu chì piglia u chjassu à falà. L'ochji turchini ùn si vedenu digià più.

A strada di e maraviglie pianta dopu pocu, à e traverse chì spartenu a metrupoli in quartieri belli dissegnati. U figliolu diventa omu cù e so pene è e so gioie. Più và è più si strittiscenu e maraviglie. U figliolu vulterà tutti l'anni cù a fiera di a Madonna, è si appiccicherà à quelli chì, nantu à a piazza, ùn sò pussuti entre in chjesa. U dialettu di l'innu, u capisce, ma ùn lu parla più. Voilà ! E maraviglie di i Pistuisgiani finiscenu tutte cusì, dopu fattu u viaghju sulenne ver di a metrupoli, una mane di veranu bella è porga chì cantanu l'anghjuli. Cù l'ochji turchini di u bapu, à mezu à l'ortu, è chì feghja u chjassu chì fala.

 

 

Invece, s'elli vulianu, facianu cum'è mè, facianu. Si aisavanu una matina di diciottu anni chì l'aspetta à gode u mondu sanu è vestianu a mutenda stirata da a zia stiratora - quella chì conta cù a voce di u rimproveru l'odore di i lenzoli di Fiuminale-, si davanu una pulita in u bacile di u lavatoghju incrinatu, si scrinavanu, biianu u caffè cù u latte in a cuppetta fatta à conca -di solitu ci si intinghje tronchi di pane spiscinosi di butiru ma quella matina, ùn ci era voglia- è po basgiavanu u bapu chì bangava ind'è l'ortu. A vigilia avianu puru parlatu è u bapu avia dettu ch'elli riflettissinu bè. Falavanu ver di u stradone: à U Ponte à a leccia, ci hè a piccula gara imbrustulita da u libecciu è i suleoni. Si ne eranu andati rigirendusi parechje volte pè fà attu à l'ochji turchini, è po, ghjunti à a cansa di A Petra Arritta, avianu piantatu è pianu pianu eranu vultati in a piccula casa, grisgia, stretta cù e tittelle rughjinose è l'appicciu di occasione. Cù a voglia di tirà un scaccanu. A zia stiratora ùn era stata stupita chì aspettava nantu à u sugliare. Li avia contu i lenzoli di Fiuminale, cù a voce chì ùn rimpruverava più. È cuntendu, allucava a mutenda stirata cù i gesti attenti di quelli chì sanu trà i vestiti di u parte è quelli di u stà.

 

 

Serà statu in dodeci o in tredeci. In paese, era u tempu di l'esiliu maiò, organizatu, prugrammatu. È bramatu, puru purtatu à lacrime è à strappature mute, cù u crepacore di l'ancura pisata è di e scale cacciate, è mani chì ci si appiccicanu sempre indarnu. Partia di prima u fratellu più grande, è dopu, quand'ellu avia buscu duie stanze à prigiò, pianu pianu, facia vene tutti l'altri, chì chjamavanu quelli più minò. Spaisavanu à battellate rughjule e famiglie, è e sirene sunavanu chì vi intrunavanu. Funu decennii è decennii chì si nascia à l'esiliu destinatu. Quassù, in a borga chì supraneghja à Fiuminale, e capre azeze spurnichjavanu, indiferente à quella sciocca chì si era missughjata sottu à A Tozza. Partianu à battellate chì in paese era miseria in canna. A mamma, firmata veduva giovana, ne avia allevatu sette è ùn pudia più dà capu. Prima era partuta a surellona, è dopu l'altri. Pè a chjuca si avia fattu durà. È po, à l'ultimu, a surellona avia fattu scrive ch'elli a pudianu mandà: oramai ci avianu di più piazza. A mamma era stata parechji ghjorni senza dillila, è po una sera, l' avia prevenuta ch'ella l'avia da mandà cù Francescu è Rosa chì vultavanu dopu compiu u cong‚ˆ. A vigilia di a partanza eranu falate treminduie in Fiuminale à lavà i lenzoli. Era a so prima ghjurnata in Fiuminale. Una ghjurnata di quelle eterne chì e maraviglie correnu nantu à u marmaru lisciu di i cutoni trascaldati, saltanu da l'ombra di i fai è cantanu cù e ricuccate di mille acelli. I lenzoli abbaghjuleghjanu, stesi nantu à u frundame scuru di a furesta. È u sussurru di u fiume cresce, furiosu cum'è un toru cappiatu, orrendu è bellu -andate à sapè ?-.

Una ghjurnata bella cum'è a festa di u lume è di i culori. È i lenzoli abbaghjulavanu: daretu, u scuru di a furesta ammasgiulava, ma ùn avia avutu u curagiu à entreci chì u toru ci mughjava. A u ritornu, a mamma, cù a so panera in capu, marcava ogni zampata in u sbutralone. U pesu, u sforzu, l'andatura solita di à chì hè avvezza à u capanghjulu, è a costa manghjata da u vapore è u riverbaru a facianu manganià à dritta è à manca, in un muvimentu chì ne paria tutta un vascellu. A chjuca viaghjava daretu, è ogni tantu a trapassava currendu chì li paria di sente u toru pè u machjone foltu è cupu. À u stracquassi, a mamma avia insignatu, à u pede di u lettu, u pacchettu di i lenzoli allibrati di incanti, sticchiti ma dolci è prufumati cù tutti i muschi di u ghjargalu è di a machja.

È si ne stete senza dì nunda, quallà, intrunata da i pienti di i treni chì passavanu frumbati. Ùn vidia l'ora di andassine à pudessi inciuffà in u ghjargalu di i lenzoli chì muscavanu l'odori di Fiuminale. À ochji chjusi, annasava. A surella, chì sapia, a lasciò durà quant'ella pobbe, è po un ghjornu, disse cù una voce tennera ma ferma ch'ellu ci vulia à cambià i lenzoli. È Fiuminale si ne era smarritu di un colpu: una manu dolce li accarizzava i capelli, è l'altra li stinzava, da sottu, l'onda fatata di u lenzolu. Era cum'è a terra chì vi manca sottu à li pedi è u mondu chì cancella in un batte di ochju, s'ellu vi piglia l'abbacinu. A chjuca ingrandò cum'è l'altri, è ùn li mancò nunda di ciò ch'ella pò bramà una persona seria, astuta è travagliadora.

Eranu state quesse e maraviglie di a zia stiratora spaisata à dece anni è qualcosa, è chì cuntava l'odori di Fiuminale allibrendu panni cum'è una chì sà. "Quandu ùn ti manca nunda fora di locu, o chjù, manca tuttu."

 

 

Allora, pudianu fà cum'è aghju fattu eiu. Hè stata un' epica chì falava tutti i ghjorni à a calata è mi dicia ch'o avia da parte u lindumane. Falava i scalini à quattru à quattru, à ochji chjosi -ogni scalinata avia dece scalini, l'avia cuntati da chjucu chjucu; ùn ci eranu chè quelli di u segondu pianu, duv'ellu stava u vechju cù un ochju bullitu: custì, solu ottu-, francava A Traversa, A Piazza è mi arrestava l'acqua di u Portu Novu. Ùn mi ritenianu l'avanzi rughjinosi di i battelli bumbardati durante a liberazione è chì firmavanu ancu à sgumbrà. Mi arrestava u mare dumatu sottu à proa di u battellu chì carcava ropa è ghjente, carchi à cartoni ligati cù funicelle chì strappavanu allocch'è toccu a passarella è affannati da e chjame chì dumandavanu s'elli avianu i biglietti, s'elli sapianu l'indirizzi, è ch'elli scrivissinu. È mi facia cullà a stizza a cerimonia di i mandili storti è po ristorti. Ci avia di più vergogna chè tristizia quand'ellu si trattava di un parente ch'è no accumpagnavamu. Di fatti mi vergugnava di custatà chì ancu i me cari-da mamma mi stupia ancu di più, chì dava capu à ogni straziu cutidianu è chì nimu si pò vantà di avella vista pienghje in nisun altra circustanza- eranu sottumessi, cum'è l'altri, à un riflessu lacrimatoriu chì nutria i rituali di a spiccanza. Sò persuasu oghje chì l'emuzione vera ùn trapassava micca a sensibilità cummuna capace à sente a duminante di qualsiasi cuntestu, dispusizione culturale nutrita da una parte per via di u mandile chì ognunu si era assiguratu di avessi ficcatu ind' istacca prima di falà à u battellu, è da l'altra parte da l'esistenza di un imaginariu di l'esiliu duve si straianu tutte e nostre mente è chì incroscia a penna di tanti scrittori di talentu.

È perciò mi sentu à dossu una ricunniscenza particulare pè i prugressi tecnulogichi è regulamentarii. E scene obligate di a spiccanza, oghje e riducenu à u minimu l'appellu di i viaghjatori accolti in una sala speziale separata cù un vetru da l'accumpagnanti firmati in u hall di l'aeruportu -quand'ella si ne hè andata Altea, mi sò accortu senza stupiscemine chì u ricordu di issa quindecina di ghjorni di amore appassiunati ùn pudia francà u spessore di a tramezana vitrata vistu ch'ella ùn si hè rigirata mancu una volta, attu chì cuntradisce a lettera scrittami u lindumane-, o, à u portu, l'obligazione di aspettà in e so vitture ingarate nantu à u parking luntanu da u publicu, e cunsigne di imbarcu lampate da l'impiigatu imbarrittatu chì fisca è smanitteghja quant'è sette. Dunque capiscerete megliu issa disfidenza prufonda ch'o ùn mi possu impedì di avè pè u tema di l'esiliu duve intuppa ogni prova fatta pè parlà di noi altri isulani. Ùn credu ch'ella si ghjustificheghji a parolla nè pè l'emigrati di eri nè pè i so figlioli di oghje, è nisun obligu ammintatu di regula in e ragiunate cutidiane o in i studii di i spezialisti di varie scenze umane chì si ne techjanu. A nustalgia ch'ellu sente l'emigratu ogni tantu, sopra à tuttu quand'ellu si stirineghja pè nunda, hè sigura ch'ella hè un antru affare. Una cosa vera è chì vi mette un viotu amaru in u corpu è ind'è l'anima. Ma cridete ch'elli ùn fussinu nustalgichi l'altri firmati à locu ?

Fighjate, cara amica, i nostri visi è i nostri vezzi, è dopu rispundite ! Cuntate quanti chì collanu è chì falanu quì, sottu à i platani: ogni tantu piantanu, facenu l'attu di parlà è po, ghjunti davanti à a pianura di u riverbaru, si stanu zitti. Quanti chì si pesanu à notte bughja scusa di andà à piscà di fronte à e vechje torre ghjenuvese mirate da u marosu o à caccighjà pè e machje folte duve ella strughje a persona ! U peccatu hè ch'elli voltanu carchi à pesci è à cignali, persu u desertu ch'elli cercanu.

 

 

Ci hè unu chì l'hà detta: ùn era micca di quì, ma parlava cume s'ellu ci cunniscia. Soca parlendu di u so desertu parlava di i platani, di i piscatori è di i cacciatori sbunurati, di Altea è di mè, è forse ancu di voi. È dicia di una chì era stata chjamata, di notte tempu, in u desertu. U maritu durmia è l'avia chjamata u desertu, per sopra à la finestra cutrata, duve rimbumbava a voce di a notte stellata. Era esciuta. E stelle li falavanu di fronte, è girava cun elle in un caminà chì a purtava à a zarra di u locu, duve tuccavanu u fretu è a brama. Ad una ad una e stelle si spenghjianu trà mezu à e petre, ed ella si apria ad accoglie a notte. Rispirava è sminticava u fretu, u pesu di i vivi, a vita mossa o fissa, l'angoscia longa di u more o di u vive. L'ultime stelle di e cunstellazione falonu à gaspe à l'orizonte, è firmonu custindi, forse appese à a serra. Tandu, dolce chì ùn la pudia pate, l'acqua nuttinca a prese è, trasundendu a friscura, u celu sanu li vense à dossu, ringuarsciata nantu à a terra ghjalata.

 

 

Quandu bapu si hè mortu, ùn aghju più pensatu di parte è mi accorghju ch'o mi sò pentutu assai di essemi cavatu issa brama. Quand'ella cascava -ragiunendu cù qualchissia o riflettendu solu- ammintava u duvere filiale è a necessità familiale di ùn lascià corre l'opera anticipata, ma sentia digià ch'ellu era una scusa è basta.

 

 

L'abitanti di Pistoia anu a so bella scusa, noi nò; è ùn serebbe ghjusta di ammunestalli. Noi, ùn pudemu dì chì l'altronde ci pigli à l'assumbretta. Ci hè sempre una sponda, un platanu è un battellu chì vi facenu attu. Invece elli, sfurtunati, credenu di andà à piglià u trenu è po basta. Èpo, à manu à manu, ci hè U Ponte à a Leccia, a cansa, è una piccula gara musgingata da u ventu è i suleoni. Allora, anderete voi à parà e brame, chì spiccanu cusì, à l'impruvisu !

Allora, u più hè di cavassi e brame. Osservate l'abitanti di Pistoia propiu, i Pistuisgiani veri. Quelli firmati. Collanu è falanu nantu à a so piazza cunfinata da a Posta Centrale è da a passighjata sottu à i platani frunduti, a dumenica si cambianu cum'è per andà à sente a messa, è discorrenu di a fiera scorsa o di l'altra ancu à fà. È l'unicu giardinaru municipale si intesta à curà indarnu carofani imbrustuliti da u riverbaru. Vi precu di ùn taglià mai i platani di Pistoia.

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 12

 

 

 

A valle si ne stà accumpulata sottu à a serra cheta, ma sempre minacciosa. Da quassù, u sguardu parte à capavanti, capuleghja pè e coste è more quaghjò nantu à l'embrice di i casamentoni gravi. Ma quassù, quand'ellu ci piccia u focu, u ventu u sfrumbuleghja à u levante è ùn stà tantu à ciuttallu à capuiò sin'à l'acqua chì frighje trà i moli di u portu. Stamane, pianu pianu cum'è un alitu, u libecciu si hè pisatu è hè crisciutu di a stizza chì salta subitania in e cose salvatiche. A ghjente, dumata, hà guardatu a serra impenserita. È si ne sò stati, muti è impalaficcati tutta a santa matinata, di spinu à u ciambuttime di u mare chì abbaghjulava. Avà, u libecciu scatenatu face l'Erdiavule à stirinà tittelle è à scuzzulà l'usci. Trà mezu à un volu di scaramizzuli ghjunti da ùn si sà duve è schjaffati nantu à i vetri di e guatrere, eccuti e vette di l'alivetu chì accinghje à Munserrà è A Casanova, l'ultime lingue di campagna prima di francà i limiti di a cità. Hè banghigliacciu di tavule, stagnoni, lame, teghje è penseri, per e strade è i carrughji. Più insù, e reffiche indiavulate a si caccianu cù i scuchji di centu anni è, di rabia, li troncanu ghjamboni.

 

 

L'odore di a machja, stamane, hè seccu cum'è l'odiu. À caccia à u cignale ! I longhi tradimenti chjuccuti di e scupicce troncanu cù u rimore seccu è lestu di l'aria chì schjaffitteghja. Cagnetta ! cagnetta ! Mi l'ai da pacà ! Hà da piccià cum'è l'esca, hà da piccià. Chjamanu i rustinchi. È l' arbitru. È a scopa. Cagnetta ! Scappa a risa. L'aghju da fà rughjà e campane tutte à tempu. Hà da esse nettatu, tuttu pulitu, nettu, è squasserà ancu e longhe strisce di e scope tradimentose chì sgranfianu a faccia.

 

 

A voce di u capitanu di u Serviziu Dipartimentale di l'Incendii hà annunziatu, à e prime nutizie di a radiu, ch'ellu ci hè tamanti risichi in ogni locu, vistu a sfurianata chì si avvicina. A voce era fosca, stanca è rassegnata. Ùn si accendi focu inlocu, ùn si frazi acqua, ùn si lasci soli nè i picciafocu cunnisciuti nè quelli chì ponu esse. A voce era fosca, stanca, rassegnata. Ma pricurava di fà a spia à ogni cosa. È à ognunu. Chì hà u capu à caccia.

 

 

È po, toccu meziornu, hè cancellatu u ghjornu in una burriana di focu, di fume è di calusgine. Partita da a serra di E Ville, a bestia linguacciuta si arrabia. Una bocca d'infernu. Si hè lampata nantu à a curona di u castagnetu, si hà fracatu l'alivetu di Munserratu è in u lampu si hè trova à A Casanova è, attunita di avè compiu una corsa cusì lesta, si hè firmata insischita in e crepe di A Carriera. Dopu, a ghjente hà rifiatatu videndula piglià l'alzetu longu à fiume. Ed hè capuliata, pianu pianu, ciatta ciatta è rampiconi, da un capu di alzu à i cipponi caravunuti scurdati longu à a strada ferrata. À a rimpianata di a gara, si hè turnata à lampà furibonda è hà accesu cum'è fulminanti, di un colpu solu, a chjoma di i platani infilarati, sin'à A Piazza, mentre ch'ellu scappava in u tunellu u trenu di a piaghja.

 

 

Hà cercu una stonda trà mezu à e palme arrughjinite è barbacciute. È l'hà puru rintracciati. Eranu attavulinati, tremindui, chì si dicianu cose di scherzu, à capu à capu, è vicini cum'è prima di fà l'amore. Ùn sapianu più chì mondu è si guardavanu. Ùn mi anu mancu vistu. U disprezzu per mè solu. "Micca ellu, micca ellu !" dice a voce. Ùn sò micca lucchese ùn sò ! Mi l'ai da pacà issa voce di u purtò chì chjama. Aiò, ghjuchemu à ciccia ? Fresca ind'è l'ombra. L'odore di l'organizzu.

È Altea chì aspetta. A machja puzza. Mintrastu è nepita. Eramu trè, eo, ellu è Niculaiu. A pena in capu di a voce chì mughja. L'ombra hè fresca. A so bocca chì musca l'organizzu chì vole mughjà. L'emu incagnata tutti è trè. Acqua in bocca. U mintrastu chì musca. Ghjuchemu à ciccia. A nepita è l'organizzu trascaldati. Calpighjati. U pede chì sguillisce nantu à e ripe fruste.

Eramu in trè à incagnalla. A circulazione hè stata interrotta pè ore è ore ind'è tutta a regione è i gendarmi, chì travagliavanu in cullaburazione stretta stretta cù i spenghjifocu di i varii centri lucali anu messu tuttu in ballu pè tene luntani da i fochi certi curiosi chì vulianu furzà issi sbarramenti di furtuna. U purtò era frescu è l'ombra ci chjamava. Di prima hà vulsutu chjamà è dopu, acqua in bocca ! Si hè stata zitta, è sudavamu tutti è trè, ind'è l'ombra fresca di u purtò chì mi nigava. "Micca ellu, micca ellu" dicia.

 

 

Tremindui, cù a to puttana di lucchisaccia. Mi l'ai da pacà. U pede scrochja nantu à u stratu di cuscogliule rosse è rimurose. Zitte chì anu da vene. Quì, sottu à l'ombra di u prunicaghju tamantu è un casale, ùn ci ne entre sole à u rudellu di l'omu. Ghjè l'andatu di un cignale. Un porcu maiò, grisgiu. Tuttu forza è tuttu sanne.

A Casa Falata suda. Ind'è l'angulu vicinu à e finestre, si suda di menu, chì ci hè à pena di currente. U platanu trinneca in a guatrera senza alba nè purtelli. Trè buttiglie di organizzu. È ciambotta è ciambotta. Niculaiu ùn vole più ciambuttà. A cagnetta disface un sacchettu pienu à mocculi di zigarette. Caccia u brusgiatu, o cagnetta, osinnò ti rompu u musu !

Ciambotta, o cagnetta, chì ti aghju da rompe u musu ! In Curiani, à qualchì chilometru à u sud di a cità, i spenghjifocu anu arrigistratu quattru piccià di focu. I primi sò stati signalati in principiu di dopu meziornu è in furia sò stati messi in postu i mezi necessarii. A camisgia strappata. A camisgia insanguinata nantu à e petre pinzute. Taccata di organizzu. I Fucarè. Chì hà datu Campodonico ? Ma ci vole à sottulineà chì l'omi sopra à locu ùn anu pussutu benefizià di i mezi aerei chì eranu mubilizati à u nordu.

U focu si hè spartu in freccia nantu à a pendita este di e cullette di Ugliani. Aspettate ch'ellu songhi u campanò ! Segondu i spenghjifocu sopra à locu, si tratteria di certi fochi di a vigilia ch'elli averianu dinò accatizzatu i piromani. Un focu di artifiziu. Un focu di artifiziu. È l'altri dinò. Tutti. Spazzati. Rosi. Tuttu pulitu. Lasciami accende à mè, o cagnetta ! Tuttu nettatu. A camisgia taccata di organizzu. Pare pisciu, o cagnetta, pare pisciu.

Cum'è e fiare à un mumentu datu -ver di sette ore di sera- ùn eranu più chè à qualchì decina di metri di issa cisterna, i gendarmi è i spenghjifocu di a Cità sò stati custretti à fà un "sbarramentu umanu" da prutegela. Si sò pisciati à dossu ! E cagnette si sò pisciate à dossu.

Pensate ciò ch'ellu seria statu u scempiu si u focu avia toccu issa cisterna. Tutti spazzati. A cisterna chì scoppia. Ed eiu solu. Nantu à a serra chì coce. Un focu di artifiziu. Pulitu. A camisgia bianca. U Fucarè di Funtana Nò. A camisgia nera. U più bellu, o zitè ! Taccata di organizzu. U più bellu ! "Micca ellu, innò, micca ellu" dicia Altea. È l'ombra di u purtò sudava.

 

 

Un porcu maiò. È lascia a zampata prufonda in u suvacciulu umule. A frasca secca. U prublemma hè chì in issa regione di Curiani-Ugliani ci hè -propiu à u locu dettu "Casarella", daretu à a cità di Ugliani- una cisterna chì cuntene l'essensa. Scrimizimi in a frasca secca. Spazza ! Zitta chì faci vene a voce ! spazza ! Hà da esse spazzatu, nettatu, tuttu pulitu. E longhe scope di u ventu correnu per nantu à a Piazza. Cagnetta ! A lucchisaccia ! Strinti unu cù l'altru. A cisterna chì coce. U Fucarè più altu.

 

 

Aghjumpatu sottu à i zembi incirliti di i machjoni folti. Tamanta bestia ! L'unghja hà scurticatu u matticciu è a petra ferigna sanguineghja, quì, à l'entre di u chjassu chì và sin'à a tomba. Ettare di machja scempiata, à centinaie, case è campeghji sgumbrati da l'abitanti à l'addisperu è e fiare chì mughjanu, casali rosi sani sani. È i morti elli stessi anu da ride. A risa longa, zeppa, grassa, chì brusgia sottu è sopra. Voli u sottu o voli u sopra, o cagnetta ? È si sentenu chì si avvicinanu. U sussurru pianu di quelli chì sanu e cose. U sulaghju chì trizineghja è i platani scuzzulati.

I chjassi. I rustinchi. A scupiccia chì tronca. E dinochje insanguinate. È a machja mughja. Eccu u bilanciu di una ghjurnata niella quant'è mai. Una ghjurnata sculpita à lettere di focu in e memorie fumighjente. Ziricatu da u ventu feroce, u focu hè scappatu è nunda l'hà pussutu dumà. Ghjurnata di dolu è di tristizia, cù isse morte chì mughjanu, à l'attrachju russicciu. E vistiche nette di u cignale tamant'è un orcu. Tamanta bestia ! Pulita. Un porcu maiò cum'è l'Orcu è u Magu. U Magu u manghji, cum'elle troncanu e scupicce luntane ! Schjoppi in e canne. À spara spara. Un ribombu suttrenna e ville. E Ville. A cità sana chì piccia. Cagnetta !

U ghjambone hè truncatu è si ne fala seccu cum'è a tunizata. L'aviò ! l'aviò ! Aiutu ! Hè tuccata a casa ! I tufoni di e bombe nantu à i casali ! Hè truncatu u burdinale maiò. Ùn ci andate chì piove teghje. L'anu vistu cù Niculaiu. In Santu Antò, deh chì facianu cù issu canavacciu tunduliutu ? I magazini aperti. E sirene chì ughjuleghjanu. L'oliu, piglia l'oliu ! Un canavacciu tunduliutu sottu à l'ascella. A pasta, piglia a pasta ! Ùn ci andate chì piove u focu ! Sacchi di granu, gonfii cum'è l'otre. È campane di zuccaru. Ùn ci tuccate, o zitè chì sò bombe ! Tunduliutu, cum'è a chjocca di una mortesecca.

 

 

Eri, u ventu hà suffiatu cù forza, in tuttu u righjone. À l'alba era angoscia è sciroccu. Pudente, trascaldatu è chì annunziava fochi, incendii è drammi in seria. À l'alba, a ghjente anafantata, mirava u celu è u chjerchju, tremendu, sulare, crudele chì abbaghjuleghja. Ùn ci la simu francati. U burdinale chì tronca. È piove teghje piove. À un' ora, zingava focu in ogni parte. Cum'è eri, l'altreri. I spenghjifocu anu custatatu chì parechje mani criminale avianu lampatu i fulminanti o qualchì mocculu in quattru lochi differenti.

I succuristi anu messu in ballu tuttu da faccila ad ammaestrà e fiare ma, cum'elli a ci anu spiicata i spenghjifocu, ùn ci era l'arte propiu di falle stancià. I suldati sò fughjiti ind'è stu magazinu. Quì, hè piattatu trà mezu à i sacchi.

Aguantatelu, o zitè ! Una camisgia nera ! À calci in bocca ! Nera è sanguinosa. Cù a sicchia chì ci hè, a machja hè picciata di un colpu, è cum'ellu si pò pensà quand'ellu ci hè u ventu chì si inforza, u focu hè corsu chì ùn si pudia parà. A Casa si ne fala ! Aiutu ! a casa si ne fala ! I battelli affundati. A sanguiniccia in bocca. Era bapu, o lucchisò ! Era bapu. Piove travi, ùn ci andate o zitelli ! Gonfii di lupa ! A camisgia sanguineghja. Da pulì tuttu ! Hà da pulì cù sta scopa ardente ! I nostri catatorci, trà mezu à i rustinchi ! Tuttu pulitu ! A scupiccia chì tronca ! A scupiccia chì mughja ! I fischi di a scupiccia ! Hà da brusgià u ceppu !

 

 

Eri, à l'entre di a notte, era sempre difficiule di stimà u terrenu brusgiatu, ma parechje ettare di machja sò state scempiate.

U focu seria partutu da E Nivere.

U focu hè picciatu in Suerta. À U Ghjovu. In San Brancaziu.

U focu hè picciatu in u rumenzulaghju municipale. U merre hà dettu ch'ellu hè una disgrazia, ma cume nettà a rumenzula di a cità ?

U focu hè statu accesu vicinu da i campeghji. Ci hè ghjuntu u scappascappa. Vechji, omi è donne è criature chì currianu in tutti i sensi. I succorsi anu avutu u so da fà à calmalli. U telefonu hè statu tagliatu. Si hè adupratu mezi pudenti quandu hè stata l'ora, quandu u focu era di una viulenza sprupusitata. Trè cumpagnie di spenghjifocu eranu à pede di opera è a sulidarità ghjucò à pienu: tutti i centri di succorsu di u Dipartimentu avianu mandatu e sguadre lucale cù i so camiò è e so cisterne.

Ancu al di là di l'isula i succorsi funu mossi. A rumenzula piccia. A rumenzula corre. U focu si achjicca àppressu. Quattru Canadair, ùn sò quanti trackers è tutti l'eliccotteri bumbardieri di l'acqua sò ghjunti sopra à locu subitu chè pussutu. A camisgia nera è rossa. Gonfia cum'è un' otre. Ci vole à felicità l'eruisimu, u sensu civicu è a generusità di issi persunali chì scumbattenu quant'è sette, ghjunta l'epica periculosa di e vintere, di a sicchia è di i suleoni.

Peccatu chì cù a viulenza di u libecciu è di u sciroccu chì suffionu per sente dì i servizii meteurulogichi chì facenu ancu elli tuttu u so pussibule, à più di centu cinquanti chilometri à l'ora, issi mezi impurtanti si fussinu pussuti indià in a lotta solu à l'ultimu, quandu u focu ebbe guasi scompiu un terrenu cusì largu è cusì pupulatu. Hè difficiule à pudè stimà in manera precisa e superficie brusgiate. Certi rispunsevuli di u "Centru Operaziunale" -si tratta di u scagnu chì cuurdineghja tutti i mezi di lotta stabilitu in prefettura è direttu da u prefettu in persona chì hà passatu ancu ellu una brutta ghjurnata- pensavanu quantunque chè circa mille ettare seranu state scunsummate da e fiare.

 

 

Un cignalone ! Maiò ! Straiatu. Culor di cennere ! Versu nove ore di sera, u focu pigliava ver di l'Ospidale, impuntatu da un libecciu sempre più forte. Tuttu era messu in opera da chì i casali ospitalieri chì sò longu à a strada naziunale ùn fussinu micca tocchi. Si nutava per altru qualchì scappascappa trà mezu à l'abitanti di issu quartieru chì, accecati da un fumaccione di più in più zeppu, eranu assai inchieti. Amparavamu dinò chì u sgiò Lisandrone Vuciali, deputatu è merre di a cità, avia decisu di pone una lagnanza in ghjustizia contru à X.

 

 

À turnalli carbone, issi dui. Cennere è carbone ! Gonfii di lupa. E camisge nere è rosse. Emu amparatu cù stupore è terrore chì duie persone avianu truvatu a morte in cor di a fucara spaventosa di eri dopumeziornu.

A donna seria una turista taliana, in vacanze in i cuntorni di a nostra cità o in travagliu di inchiesta pè un grande cutidianu di Roma, ùn si sà.

L'omu chì l'accumpagnava ùn si era pussutu identificà à l'ora ch'è no avemu cumpostu stu nutiziale. Tuttu hè brusgiatu, tuttu, for chè un calepinu biancu truvatu musgingatu ma francu per miraculu.

Segondu l'infurmazione di certi testimoni, chì si truvavanu pè issi lochi è chì ùn anu, per disgrazia, pussutu fà nunda per purtalli succorsu, issi disgraziati serianu stati brusgiati vivi. A donna hè stata carbunizata vulendu scappà da a so vittura incappiata da e fiamme longu à a strada. In quantu à u so cumpagnu, ellu, u focu l'hà richjappatu quandu chì, fughjendu l'incendiu, si ne andava pè sottu à i platani, currendu à lampassi in mare. I cadaveri struppiati è straziati di e duie disgraziate vittime, i succuristi l'anu riguarati è posti ind'è sacchi speziali ignifughi. Ci hà dettu un medicu chì parechji altri feriti eranu in un statu criticu criticu è devianu esse posti in rianimazione è forse traspurtati in unu di i centri spezializati pè i brusgiati gravi. Ci vole à signalà dinò, un spenghjifocu lucale chì lotta contru à a morte è un giovanu brusgiatu in manera atroce. Sò stati tremindui trasferiti in un centru spezializatu di u Cuntinente.

 

 

Ùn hè a prima volta, per disgrazia, nè l'ultima ch'ellu tomba u focu. È cum'è ogni volta ch'ella accade una disgrazia simule, ci intesteremu à ripete i cunsigli di prudenza, avertimenti ridiculi da ghjente chì ùn li volenu sente micca ?

Ma cume i puderianu sente i picciafocu, sianu pastori in brama di pascure, piromani dannifichi o imprudenti scapati, postu chì per elli isse voce chjamanu ad altri chè elli ? À chì tomba o à chì ferisce, si arricurderà mai di l'insignamentu ch'ellu hà, per forza, ricevutu un ghjornu ? Hè listessa pè l'incendiariu, chì ùn hà micca cuscenza di esse un incendiariu, volesi dì un criminale. Hè cusì chì ogni tantu vittime nucente anu da esse offerte in olocaustu nantu à furnace accese da l'omi, ad usu di sacrifiziu pè dii stravaganti ch'elli ti anu in u so capu à caccia. Eri dui turisti sfurtunati. À quale tuccherà, dumane ?

Hè compiu stu nutiziale. Bonasera.

 

 

Innò, o sgiò merre, ùn l'aghju micca fatta à posta. Ghjera per fà cum'è l'altri. Ùn la feraghju ma più. Ci era u sole è l'erba chì puzzava. Un arretta per rifiatà un pocu. L'odore di organizzu. A voce di u purtò è l'altri chì ridianu. A lucchisaccia cù a so cagnetta. È a camisgia intinta. In dinochje sì, in dinochje, o sgiò merre. Scusate, o sgiò merre, avia u capu à caccia. Mai più. Tuttu pulitu. Nettu. Zappittatu è spazzatu. Pulitu cum'è i giardinetti, o sgiò merre.

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 13

 

 

 

Ùn vi aghju scrittu sti trè ghjorni chì ùn mi ne pudia decide. S'o avia sappiutu à principiu a vostra intenzione è ch'è vo cuntavate di fà un ritrattu di mè cunfessu chì averebbe trovu qualchì scusa da schisà un' intervista chì hè stata per mè un veru subissu. Micca ch'è vo fussite stata assicante o nuiosa; a sapete ch'ellu ùn pò esse. Niculaiu mi hà rimpruveratu a manera ch'o vi aghju parlatu; dice ch'ella hè stata a causa di a vostra partenza. Credu ch'ellu hà a ragiò è ch'o mi sò fattu vede troppu ligatu à a maghjina ch'è vo mi avete messu in core ind'è quellu caffè, u ghjornu di u nostru primu scontru. Tandu, mi hè parsa, per un battimu, ch'è vo fussite quella Altea. È mi hè vultatu, di colpu, u nostru primu scontru tale è quale cum'ella era entruta, quellu ghjornu, bionda, smilza, fine è viva chì mi ne piglia a nustalgia. Quand'è vo site entruta voi, vulete sapè ciò ch'aghju pensatu? Mi sò dettu: "Milla à Altea !" In fatti, ci avia pocu meritu. Tuttu vi hà palisatu. Caccemu l'affaccà di una chì ùn si cunnosce in un locu ch'è vo praticate tutti i ghjorni: quessu hè u particulare di e cità chjuche chjuche duve ogni caffè ti hà i so taccheri. Dopu, ci era u versu furesteru ch'è vo purtavate à dossu. Tene à ùn sò chè, ma nimu l'avia pussutu nigà. Averete rimarcatu cum'elli vi anu guardatu..È ùn era solu l'allusingu di a vostra persona sana sana, chì quessu mi hà subitu messu una vampa di piacè à dossu, è dinò un certu orgogliu di sapè ch'è vo aviate da vene à pusà cù mè, guidata da u patrone sinu à stu tavulinu. Mi avete toccu a manu, aghju fattu nice di ùn avè capitu chè vo erate voi, avemu cummandatu qualcosa à u patrone sempre azezu, è aghju puru vistu i vostri ochji turchini è issa manu chì si ghjucava cù i ciuffi estrosi di a capillera bionda...

 

 

Hè statu un subissu, hè statu. Mi era appruntatu à parlavvi di noi, di l'angosce di u cummunu, di a storia passata è di quella chì vene, di e stonde felice è di quelle più fosche. È po, à l'ultimu, ùn vi aghju sappiutu parlà chè di mè è di u carrughju. Hè stranu, issu pudere ch'è vo avete in u vostru mistiere. Avemu alzatu u muru durante anni è anni, avemu amparatu à fà stà basse isse voce capricciose è tuttu ci hè nettu, prontu è pulitu. Un discorsu prontu chì basta à impustassi è à dì, quand'ella casca. Tandu, venite voi, è si sbrisgiuleghjanu e certezze, è vi sentite dì cose di un antru tempu, è ùn ci hè mezu di piantà. Cose ch'è vo pensavate scurdate pè u sempre o aggrancate in u recintulu fissu di ritratti chì ùn sò più. Ùn vi aghju sappiutu parlà chè di mè è di u carrughju. Ma di i carrughji, ùn vi aghju micca dettu u più.

 

 

Soca averete induvinatu e nostre brame vere. È quant'elle sò impedite da issa frizzione amara chì ci ghjunghje à l'abbrugà.

 

 

Notte. Sottu à u castagnetu grisgiu, fala a faldetta bughja di i nuli. U core ùn hà avutu asgiu à incantassi cù u spettaculu rumanticu di u lume ciuttatu. È pianu pianu voltanu, in curteu bazzicone, e pagine di e nostre fole. È spaventanu i zitelli chì e sentenu è i maiò chì e contanu. I maghi è e streghe sò custì, à l'appossu di u lignaghju è aspettanu l'ora. Notte. In giru à u focu mezu ammattatu chì ogni tantu si sputa una calusgina, un populu troncu in a lisca di essesi troppu insummatu di penseri eterni, hà puru truvatu riposu è, penciulendu, si annanna cù e voce di e mammone. Ma quesse, li movenu angosce è lamenti. In i castagni stanchi, giranduleghja un lagnu sordu. U pastore hà serratu u stazzu, è li si stende davanti tuttu l'abissu neru di a notte prufonda. Custindi, francatu a sepa incerta è minacciosa ci hè a cunfina trà i creati è l'altri. I spiriti di a notte, di a fumaccia è di l'acqua zitta. U pastore stinza u passu in l'aria umida è pisia chì chjama. Tuppati l'arechje, o Brancà, tuppa l'arechje chì hà da affaccà u porcu maiò ! Tamanta bestia. Cù e sanne fatte à culteddu. È chì si porta à dossu a prepudenza di i fai è di i pini. Si hè pisata a luna. Tonda è sbiadita. Eccu u ghjargalu cù l'onda di metallu ghjalatu chì corre senza rimore è trascina spaventi. Fatti croce, o Brancà, fatti croce. È voltanu, di un colpu, tutti i morti. Questi, cunnisciuti, cù e so facce mute chì rimpruvereghjanu. È l'altri, cù i so sguardi bianchi, tutti chjoppule è caravoni. Scherniti cum'è miti spaventosi, ma presenti cum'è a petra di l'alte cime. Tufunati da u ventu chì mughja nantu à a serra è li lampa in faccia tutte e rene di u tempu colte à le batticce frolle. Ùn vi pudia parlà di issu cantu di affollu, caravunutu cum'è l'ochji di i pentoni, rossu è negru cum'è e nostre lune, è chì nega, l'occidente, zergosu ?

Innò, ùn vi aghju pussutu parlà chè di mè, è di Funtana Nò.

 

 

Una frizzione amara chì a memoria ci si arrena. Dicianu chì per noi altri a strada era fatta, diritta è fatata. Sbrullati sin'à l'ultimu, è cincina è cincina ver di e terre viote, vicinu à e cunfine trà mare è morte. A barbara furtuna hà lampatu i vascelli ed esiliati tetri ingutuppanu l'isula. Per sopra à issi marosuli quenciani, affacca un populu natu à l'albore anticu di i Tempi. Anticu quant'è l'acqua, quant'è l'aria è a terra mora di stu locu. Anticu di più chè e lastre scritte, di più chè e petre arritte, e stantare portaferru chì miranu u tempu cù a so aria gioconda, cù a so aria arcana. Un populu di pastori, cheti, fieri è pocu parullaghji. Liberi, fermi è chì pascenu e so pecure nasognule nantu à issa terra benedetta attente à rispinghje u mare, sempre. È giganti chì li sfrumbuleghjanu calanche à dossu, da impetracci a burriana. L'acqua salita frighje è, spaventata si accheta, è posa pè qualchì tradimentu. Ùn vi l'anu piattate, e calanche di i nostri miti. È site ghjunti da fora, stupiti di pettu à e fronte di u granitu rossu, alte mezu chilometru, curve, castigate, insanguinate da u cele chì ciotta. Ancu à pena vidiate e fole petrificate, ma vi ne site fatti figure di fantesia vostra. Diciate di monachi arritti cum'è sprupositi. Un vescu calatu, cù mitria è pasturale. Un lione pusoni à a cansa di u stradone, a donna chì dà da sughje è l'Erdiavule immensu è versighjente. Ùn ci avete capitu nunda nè niente, è e stantare ridenu, fisse cum'è quelli chì sanu. U tempu, quì, si hè vulsutu firmà, à l'essezza di e petre. Ùn ci avete capitu nulla. Vi pudia dì quessa, vi pudia. Ma ùn vi aghju contu chè di mè è di Funtana Nò.

 

 

È u mare si affacca, di un colpu, spaventosu. Hè un dragone orrendu chì si lampa à l'assaltu di e nostre coste, atteppa pè e terre alte è si sparghje in tutte e foce. E ciccone battenu à strappera di battagliolu. Aiutu ! aiutu ! Sò ghjunti battelli fini cum'è cultelli o gonfii di velenu veloce. Ne scalanu guerrieri feroci, à bande, cum'è e stelle cutrate. Dopu, sò seculi è seculi di ferru chì mena, di ferru chì strippa. È di cori accuzzati cum'è lame. A voce furestera face alzà e forche, è si face à impicca impicca. I lumi, i ferri, u focu chì corre in ogni locu. I fiumi impauriti fughjenu à la surgente. Anu circatu l'agrottu sottu à e cote spaventate. Tuttu scompie, tuttu. Hè tempu di scumpiimenti. Crepa u cele chì ne fala una spiscia tamanta di spade lucciche è di piombu infiaratu. In l'aria insischita schjattanu rise chì mettenu u fretu à dossu. È suldati maneschi passanu, à buleghju à preti, magistrati, turchi o cristiani, furesteri di tutte e sterpe lampati à fragassi a terra, iè, a terra. Incendiu. Assassinii. E case sprufundate. Ghjente stirpata. U cultellu chì mughja nantu à e carne impaurite. Sò tempi di zerga fiera è tempi di rivolta. Vene l'epica di a libertà, è po quella di e catene, sempre. Ci ghjimbemu sottu à bandere bugiarde chì cantanu l'assassinii. Lochi arrubati. Anima arrubata. Quantu costa ? Li licchemu i pedi. È perdimu a parolla. I furesteri ùn sò più fora. I furesteri sò quì. I furesteri simu noi.

 

 

Ùn aghju avutu asgiu à parlavvi di noi. Vi aghju dettu A Funtana Nova, è basta.

 

 

Èpuru, e vi pudia dì, e brame...Peccatu... Ci vulia à dille, ma ùn aghju pussutu. Vi ne arricurdate, cara Altea, e parolle ch'è vo lentaste quella sera in puntata, pianu pianu. Anderete à dumandà à l'aria cum' hè ch'ella musca di carofani ? Andate à dumandà à u sole, chì contu di i so ragi ? È a strada di l'apa, ch'ella a dica ? Quì, avemu troppu lume è troppu tempu. I castagni ùn anu, s'o ùn mi sbagliu, mancu a nuzione di u Tempu, Altea cara. U so Tempu si hè firmatu à l'essezza di u lume è di e petre. Ètandu ùn si devianu scurdà ancu di a filetta ?

 

 

Eo, ùn aghju pussutu fà chè cuntavvi i carrughji. Ma u veru, ùn avia più cicca à divvilu, chì mi paria difficiule à credeci. Un paese, hà dettu unu, vale, di salute, quant'elli valenu i so carrughji. U carrughju, disse quellu, hè l'unità igienica di a cità. Si infatta dunque chì tuttu hè principiatu u ghjornu chì, à u principiu di stu seculu, un archivistu eruditissimu hà publicatu e so misure. Si hè sappiutu chì i nostri carrughji cuntavanu in tuttu, trà tighjate è chjaccate, settantacinquemila è ottucentu cinquanta metri guatrati. Ùn paria micca nunda, ma segondu l'igienisti, u carrughju, deve esse largu à bastanza da lascià passà inseme da duie à sei carretti di ventu è di aria mossa. S'è no cuntemu chì un carrettu misura circa dui metri è cinquanta, face in tuttu ottu metri è cinquanta, cacciatuci un tighjatu da una banda è un tighjatu da l'altra. Serebbe u minimu, serebbe. Ma l'igienisti vulerebbenu chì i carrughji fussinu larghi quant'elli sò alti i casali chì i serranu. Allora, un ghjornu si hè sappiuta è a ghjente di i carrughji anu pigliatu e misure. Era vera: carrughji vechji cum'è L'Oliu eranu larghi un metru è vinticinque è i so casali circa vintitrè metri ! E strade muderne cum'è L'Opera, dodeci metri, ma i casali sò alti circa vintisette metri. Capite subitu chì a ghjente chì hà sempre brullicatu ind'è un bughju simule ùn hà mancu idea di u lume di l'avvene. In quantu à A Funtana Nova, di l'ombra chì ci era, ùn vi ne parlu mancu chì vi ne aghju dettu à bastanza. U fattu si stà chì a cità sana hà messu à misurà. Anu misuratu ancu quelli chì brullicavanu in u bughju. À chì misurava di menu era nurmale ch'ellu ne vulissi misurà di più. Allora, pianu pianu, a ghjente sò passati da un carrughju à l'altru, da pochi metri à menu pochi. L'ultimi chì anu misuratu sò stati quelli di Funtana Nò. Era logica ch'elli ghjunghjissinu l'ultimi à misurà di più. Quand'è no fubbimu tramutati tutti, ci simu trovi tutti nantu à A Traversa. Cuntenti di esse puru ghjunti è ancu à pena disturbati di esseci ghjunti. Hè statu propiu tandu chì unu -soca era à l'oziu- hà misuratu a largura di A Traversa è l'altura di i casali. Attuniti simu stati ! Pensate, A Traversa, u locu predilettu di tutte e nostre primure, larga solu sedeci metri, ma cusì alta, cù i so vintitrè ! Chì aviamu più da fà ? Avemu messu à circà e piazze. Prima i più anafantati è dopu l'altri chì di prima ùn ci vulianu crede. È l'isule sò affaccate di punta à a cità. À mè, mi sò vultati à a mente tutti i mo platani scurdati. Eccu, cara Altea, ciò ch'o vi vulia dì è ch'o vi dumandu di tene à mente s'è vo scrivite a cronaca di u vostru sugiornu.

 

 

Averete induvinatu, voi, ch'è no avemu vissutu issa epica strana cum'è quelle chì, di solitu, venenu appressu à scuzzulate tamante, rivuluzione è terramoti. Hè stata un mischju di attività infrebata è di angosce languide, di oziu ridente è di parolle sfrenate, è certe volte, ancu, emu cridutu chì a rota era girata è chì ùn ci ne eramu micca avvisti. Oghje pudemu fighjà issi corri corri cù l'ochji ridenti di quelli chì sanu. Ma tandu ci hà ingannatu u muscu suttile è imaginariu di e rosule ch'è no cridiamu di pudè fà cresce quì. Cridiamu di avè persu u nostru tempu è calpighjavamu issi carofani chì ci chjamavanu. Mi l'avete fatta capì, voi, o cara Altea, senza dì nunda, cù l'intensità di issu amore ch'è vo avete datu, senza prumette di stà. È ùn mi videranu più arrimbatu à isse finestre di dumenica duve aspettava ùn sò chì fantasima turchina è rosula, bella cum'è e pasturelle chì cantavanu, à voce à pena arghita, in e feste di a pensione Giambelli, sottu à e pergule di l'uva galletta.

U lindumane ch'è vo vi ne site andata, u libecciu si hè turnatu à pisà. Hè statu un scempiu. U focu hè partutu da a serra. In duie ore hè spuntatu in cità. Hà brusgiatu a piazza è a batticcia. Vi ne arricurdate di u mo anzianu amicu, u giardinaru chì mi guardava in catarochju piazza San Niculà ? U focu l'averà trovu chì pusava, losciu è briacu, cum'è di solitu. U si hà ingutuppatu sanu sanu. Quand'elli l'anu purtatu, paria un spaventu. Un pezzu di carbone. Disgraziatu...

Aghju cambiatu caffè. Eri, quandu ci sò vultatu, u patrone mi hà resu u mo calepinu ch'o mi avia lasciatu nantu à u tavulinu. Scrignava a risa chì l'averà lettu, l'averà. Mi hè cullata una vampa di vergogna, aghju pacatu è sò esciutu.

 

 

Vostru, è sempre fidatu

 

 

Brancaziu

 

 

 

 

 

 

 

Capitulu 14

 

 

 

Cara Signora,

 

 

Simu tutti schiavi di u Tempu, ed eiu ùn ammaestru u meiu. Hè un cavallu sfrenatu chì mi lampa induv'ellu vole andà ellu. A signatura di un grossu affare mi custringhje à tramutammi fora di l'isula. Mi dispiace di esse obligatu à rinunzià à issu appuntamentu ch'è no aviamu cunvenutu inseme per telefonu è chì ùn si pò tramandà vistu ch'è vo vi ne andate prestu. D'altronde issa partenza mi dà tantu più fastidiu chì u mo amicu mi hà parlatu di u vostru prugettu di cronaca di una ghjurnata di soiu è di e vostre ragiunate. Fate casu chì l'omu hè sensibule chì ùn si pò mancu dì è mancu à pena prudente. Si lampa è si dà sanu sanu, à vita persa, è ùn si sà disfidà nè di a stonda chì passa nè di l'azardu giurnalisticu chì vi hà messu à capu à capu ind'è l'intimità artifiziale di una manata di ore. U ritrattu ch'ellu mi hà fattu di voi hà da parturisce, ne sò siguru, un' antra di isse nustalgie chì li rodenu l'anima.

 

 

Dunque aghju da pruvà per contu meiu à risponde per iscrittu à e vostre interrugazione è vi dumanderaghju subitu subitu scusa di ùn pudevvi impennà in a vostra lingua cusì bella è nobile chì tutti i mio cumpaisani sentenu incantati cum'ellu si face à l'accolta di un parente partutu luntanu è chì volta, fattu furtuna, à rivede i so lochi. Di penna ùn l'ammaestru micca à bastanza è a rispettu troppu da accunsente à imbastardilla.

Dunque mi aghju da infurzà à mette in lume A Funtana Nova cume l'aghju cunnisciuta zitellu è di schjarisce u ritrattu di issa Altea chì ùn si merita micca in u mo ricordu u misteru ch'ella hà pintu in giru à u so visu a passione di u mo caru Brancaziu. À dilla franca u mo amicu hà sempre preferitu, diceraghju e sfumature di u sognu più chè i lineamenti precisi di a realità.

 

 

Ma quale avaria cridutu a so cara Funtana Nova capace à move tantu interessu ? In fatti sò cunvintu per contu meiu chì a figura ch'è vo vi ne site fatta in l'imaginazione tene menu di issò ch'ellu fù in veru u carrughju chè di a persuasione patetica impegnata da l'amicacciu Brancaziu ind'è tutti i so ricordi. Ci vole à ricunnosce ch'ellu hà l'estru liricu l'arnese, è chì a nomina di pueta dialettale ch'ellu si hà buscu quì cù u pseudonimu simpatichellu di Brancaziu, un nome propiu nustrale, ùn hè ropa arrubata in un certu modu ! Puru imbellita quant'ellu hà pussutu ritrattenduvila cù issu tichju pueticu, a Funtana Nova hè stata u teatru di i so ghjochi zitellini prima di esse stata mascarata in tuttu quand'omu li hà allargatu à mezu a stretta turnata cusì stradone chì l'infilza da cima in fondu. Ma mi dumandu s'ella ci và bè issa parolla "teatru" chì ghjè anzituttu una manera di dì. Di fatti a realità storica di u carrughju, u versu è u cuntegnu di l'abitanti ùn anu tantu da vede cù quelle scene pupulare di carrughju alzate, à merzè di i vostri autori di ingeniu, sin'à a dignità ludica di a cummedia di l'arte o di issi carnavali induve omu sente sempre, in cor di e feste più fucose, a malincunia aristucratica di quelli chì sanu a cundizione umana. Ùn si trattava chè di un spaziu chjosu è mischinellu, impastatu da tante miserie fisiche è murale chì, Dio ci ne guardii, a vita muderna hà mandatu à caternu.

Saria bugiardu s'e dicissi chì l'aghju viste è tocche da per mè, isse sciagure chì, stendu nantu à A Traversa induv'ellu ci era ancu u scagnu paternu à u segondu pianu di u Caffè Filippi -Brancaziu, sò certu ch'ellu vi ne averà dettu duie parolle di u caffè-, ùn ne sò micca statu u testimone propiu è ùn ne aghju nisun ricordu precisu. Pè natura, per educazione è per abitudine, mi ne falava à passighjà è à ghjucà piazza Santu Niculaiu, accuratu da mamma è da e so amiche chì si gudianu l'aliti marini à l'ore di a ciaciana mentre chì e palme impinnaccite azzicavanu pianu pianu l'orgogliu degnu è maestosu di una cità fiera di i trè munimenti chì ùn sò micca meraviglie ma, dimmula puru, chì si lacanu fighjà.

Iè, aghju cunnisciutu a Funtana Nova ma ùn ci aghju memoria altra chè issu chè chjappu à la lesta à l'aduchjata di un crucivia trà Traversa è carrughju o intravistu à scappera sì mamma mi avia mandatu in buttega à circà, causa chì a serva avessi fattu qualchì sbagliu casalingu, qualunque cundimentu chì mancava pè a cullaziò familiale è chì a severità di un bapu schifignosu ùn averia superitu di vede mancà.

È s'e vogliu propiu rammintammi qualcosa, di ragione ùn vecu altru chè di ciuttà ind'è a mio passione di e curiusità lucale, quella chì mi hà spintu à cunsiderà u spettaculu fermu ch'ella offria, à manu dritta nantu à u tighjatu di a falata Funtana Nova, u pezzone di funtana chì hà marcatu cù u so nome a piazzetta mischinella è u carrughju miseru chì principiavanu propiu custindi. Saria statu dinù assai più faciule di seguità a mo strada naturale è di favvi falà solu cinquanta metri più inghjò, nantu à a piazza pulicroma di una chjesola splendida, A Cuncezziò chì hà intesu tutte e chjame patriottiche di i nostri capurali è induv'elli ribombanu sempre per mè i passi di u Guvernatore francese chì hà indirettamente favuritu a custruzzione di l'Imperu, appassiunatu ch'ellu era pè una mamma chì si dete, cù a gloria di u figliolu di legenda, una vindetta altiera contru à tutte e maldicenze di i so cuetanei è quelle di i storichi sparlaccioni.

 

 

Però, issi cinquanta metri custindi, cara signora, ci farianu travancà l'epica è a ghjente chì soli vi impremenu. Avariamu pudutu dinù falà pè E Terrazze è piantà una cria à ammirà a piazza Castagnola induv'elle si taglianu San Ghjuvanni è u carrughju di u Liceo. In i tempi, duie famiglie impurtantissime è nimichissime ci avianu fattu i so palazzi. I sgiò chì l'anu compri à bon pattu in u seculu scorsu, anu ripigliatu a nimicizia à tempu à i piani di casale. A tupugrafia avendu favurizatu un partitu cù u pusessu di un terrazzone chì dumineghja tuttu, l'altri fecenu scrive, sopra à u portacu principale, sta divisa "Col tempo !" chì insignava a so vuluntà di vince attempata, ma definitiva. Ma a sò dinù chì puru allusingata da a storia di a nostra cità, vulete sente solu issò chì riguarda propiu u carrughju. Dunque vi aghju da dì issò ch'e ne cunnoscu, vale à dì pocu puchissimu.

 

 

A Funtana Nova si chjama in fatti Funtana di u Delfinu, vene à dì u principe erede, figliolu maiò di u rè regnante. Era un munimentu altu quattru metri circa è largu altru è tantu, forse una cria più strettu. A funtana stessa era un delfinu à bastanza grussulanu è frustu, digià fattu à cimentu cum'è avà. Stava appesu longu à u muru scavatu à modu di una grotta o di un marosulu schjaffatu -a tennica di realizazione hè troppu incerta da ch'ellu si possa dì à u ghjustu- è supranatu da una coda larga è massiccia, informe anch'ella cum'è u restu di l'animale marinu -"hè fine cum'è a stantara di Patrimoniu" disse per scherzu un ghjornu un invitatu di bapu, è mamma, chì era nata propiu custì, si aisò à aiutà a serva pè mette i piattini, casu à bastanza eccezziunale da ch'è no capissimu ancu noi, i zitelli, ch'ella ùn vulia cumprumette l'affare chì stava per cunchjudesi trà bapu è issu omu infiaratu è bufalone-. Da u capone tunduliutu surtia, à l'altura di una bocca lerfiitonda, un cannellu di ferru rughjinosu chì sputava, di latu, un pisciatellu di acqua criduta pura è sana. In terra, una ferrata pè u scolu, è sottu à u cannellu, un mezu chjerchju saldatu in u muru permettia di azzingà a giaretta. Da una parte è l'altra, duie muragliette massicce da pone i stuvigli, è basta.

 

 

Ecculu u solu munimentu chì pudia tirassi u sguardu di u viaghjatore cum'è voi o di u sempiice amatore cum'è mè. L'arte roza di u maestru chì avia realizatu l'opera è di i muratori chì l'avianu ristaurata dopu, cuntrastava cù a sculpitura fine di a lastra di marmeru chì accima l'inseme è, anzituttu, cù u sensu di a scritta chì rammenta l'annu, u delfinu, u rè è l'intendente generale di l'isula chì anu sugellatu issa opera immurtale. Eccu, cara signora, u solu ricordu veru chì mi hè firmatu impressu di a Funtana Nova, è temu ch'ellu sia, per voi, di valechja bella poca.

 

 

Ùn puderia per altru cuntavvi chè minuzie chì sò quelle di tutte e razze, di tutti i paesi è di ogni tempu. Si tratta di ghjente chì stanu bè è di altri propiu male ma chì ùn anu postu in u nostru memuratoghju, chè s'è no simu di accunsentu à allughjacci isse cunsiderazione suciale è murale. Ma ùn sò mancu discussione teoriche è l'attività di a memoria rende a faccenda bella castigata, chì esige l'asgiu è u tempu, a scarsa intimità di l'esse cù sè stessu, a scelta addulurata trà stu ricordu o quellu, è ne sò siguru ch'è vo capite, cara signora, sì ùn ne parleraghju micca quindi. Di fatti, à chì ghjova di fà u ritrattu minutu di tante forme di omi è di donne malandati chì ballerianu à a funtana tarlata da e pozze di un lume chì si hè puru ficcatu trà l'ombra pagna di u platanu anticu è chì a si allonga nantu à u trugnu oscenu di u vechju delfinu, mentre chì i zitelli stracciati si accoglienu in u pattume è si straianu in i so ghjochi losci è stupidi, curendu à seguità, cù e pierrette tirate trà pollice è magiore aghjumpati è cappiati cù forza, a strada di un Giru ciclistu dissignatu di ghjessu nantu à e vechje tighjate livere è trinniconi ?

A pierretta intupperà qualchì scurnochjulu di u parcorsu accidentatu è sparu, po salterà al di là di a ligna di u ghjessu squassatu, è i zitelli estrosi si attaccheranu lite sin'à ch'elli faranu e paci, sottu à i scapochji di a so ghjente dancia è bramosa di rimette l'accordu ind'è l'azzuffu à pena natu.

 

 

Si puderia dinù vede u spettaculu stranu di circa trenta zitelloni chì sboccanu nantu à A Traversa cù e so bissicclette imaginarie, è chì anu empiutu, prima di parte una buttiglia induv'ella intinghje un asta di organizzu. Stringhjenu e mani nantu à i guidoni fatti à pezzacci di fil di ferru ed adurnati di centu lane culurite -strappate cù i gesti da ladri à a maglia di e mamme chjamate à accuncià qualchì dannu di casa è chì lascionu corre acu è ghjumellu à manu à manu-, faranu vede cum'elli sò pratichi in bissicletta, esercitendu tutte e tenniche cunfacente cù l'arte perfinu à a "danseuse" chì taglia l'anche, ghjustu davanti à l'H“ˆtel de France induve colla ancu di più a costa ch'elli sò stati custretti à seguità l'architetti chì anu custruitu A Traversa. È dopu, anu da smarrisce pè e scale di u Teatru -ghjunti custì, rimanderanu in carrughju i più chjuchi chì l'avaranu seguitati cù e manechje è cù i cincini prumettenduli di arricalli a buscica di u lupu o cù duie tirate di capelli s'elli ùn si vuleranu micca lacà cunvince-, prima di mette à attippà à punente pè i borghi, nantu à i pughjali di l'alivetu, è si lasciaranu daretu i sguardi divertuti è cundiscendenti di i cumercianti esciuti da e butteghe nantu à A Traversa chì si ghjuveranu di a scena pè fà valè, à i figlioli pensosi è muti, a so bella furtuna, chì anu e bissicclette vere è chì e si ponu gode piazza Santu Niculaiu, toccu dumenica.

 

 

Ci saria ancu da mintuà l'alte muraglie bianche di a pensione da giuvanotte Giambelli, induv'elle funu allevate guasi tutte e figliole di e famiglie burghese di a cità è ancu di u Dipartamentu, ma s'e vi ne parlessi al di là di sti dui filari, sariamu fora di i limiti di u nostru argumentu, è forse ancu fora di spaziu, postu chì quelli chì interessanu à voi sò di A Funtana Nova è di a so ghjente. Dunque videte ch'è no simu à l'arice di un antru mondu, cù a pensione Giambelli è quelle chì ci stavanu.

U casamentu saria statu un insetu di signuria nantu à un ceppu pupulanu è ordinariu s'ella fussi stata aperta, omancu di quandu in quandu, a grande ferrata furnita, daretu à l'impalcatura di e so belle aste adurnate è stazzunate, cù grande lame chì agruttavanu a corte, u giardinu è a casa, è cusì tenianu à a larga qualsiasi brama chì si saria incuriusita. Ma a signora ch'e vi dicu ci fece casu è u purtone ùn si aprì mai, ancu di grazia. Mi arricordu chì à bapu li piacia à lentà -soca era per burla- chì Madamicella Giambelli avia cunchjusu i patti cù i cummercianti è si facia livrà di notte tempu a ropa necessaria pè l'amministrazione di a so pensione, da ùn mette e so pensiunare à u risicu di infattà qualchì scalzacane scatulitu da u carrughju vicinu - di siguru, ùn si pudia mai ghjurà di nunda è si affaccavanu ogni tantu dui marinari cuntrariati di avè fattu tutte e chjese senza avè trovu u "Magnolia" è chì cacciavanu da ind'istacca una manata di dollari o di lire, ma à disturbà a signora Giambelli, ci saria vugliutu di più, chì sapia di esse affullata da i manuali chì mandavanu à spassu a marina internaziunale cù pocu rispettu-.

Ma s'ella a ci avia fatta à parà ogni sguardu, l'arechje ùn si pudianu tuppà è i sgaiuffi ùn stanciavanu mai di avvinghje, cù i so cumplimenti rozi è i sprupositi ch'elli cridianu capaci à attirà l'amore di e damicelle, i pilastri massicci è e muraglie incurunate di uva galetta -a pianta decurativa ch'è vo chjamate glicino- è chì rimandavanu i sussurri viulenti di una giuventù sfacciata è scrianzata, voce lampate à l'insù, ver di u rusone di i vetri tenutu à posta appannitu è chì ùn lasciava vede, pè a vitrera pocu tralucente, chè ombre chjare è leste. Madamicella Giambelli paria ch'ella ùn sentissi nunda è ùn fece mai nunda da ammutulisce e chjame scorte di u carrughju chì ùn piantavanu chè à l'ora di a lezziò di cantu, quandu, per sopra à u glicinu tuttu fiori o tuttu fronde, un coru armuniosu di voce feminile lampava i so ribocchi pè u carrughju sin'à u muccichile rozu di u delfinu chì ne stava incantatu, allentendu u scolu di u so cannelluzzu chì pienghjia in a giarretta.

Era incantatu dinù eiu, da l'altra parte di A Traversa: pè a finestra spalancata, u cantu entria à tempu à l'aria prufumata, empiia a stanza induve era è, riguarsciatu nantu à u pavimentu biancu è neru di u scagnu induve bapu, di surtita pè qualchì affare da cunchjude, mi avia permessu di entre, lasciava bazzicà adasgiu u me sguardu nantu à u celu induv'elle ballavanu, legere è silenziose in i so veli veranili, l'allegurie pinte ch'elli ùn anu mai avutu asgiu à spiicammi è chì raprisentavanu qualchì scena mitulogica realizata da un artisgianu lucale, ch'elli ùn anu mai avutu asgiu à spiicammi, ma chì sarà stata un' imitazione di u Veranu di Botticelli.

 

 

Innò, quelli di A Funtana Nova ùn sò ma stati i mio lochi. Era di un locu di cummerci puliti, chì ogni cummerciante, tutte e matine, mandava a cummissa à spazzà issò chì li era toccu di metri guadrati da induve i spazzini di l'alba, troppu accapati à liticà è à fà quelle voce chì vi discitavanu troppu à bonora, avianu purtatu via u più grossu. A cummissa, dopu, lampava una stagnunata di acqua chì spiscinava in a chinetta è rientria in buttea, mentre e serve di i piani, chì si eranu sempre un pocu insunnulite, aprianu finestre è albe, rimpruverate da e patrone di avelle sbattute troppu secche.

Locu fieru di i so platani assestati è curati, percorsu da cima in fondu è dopu, da fondu in cima, da una pupulazione calma è degna induv'ellu si affaccava solu di raru un stralabbiu esciutu da i carrughji circumvicini o qualchì paisanu scalatu, affaccendatu è penserosu di mancà a camiunetta chì u devia ricullà -vi ne farete un' idea, di questu o di quellu furesteru, sì vo accunsentite à figuravvi u passu pisiu è bazzicone di l'immigrati ch'è vo scuntrate longu à i nostri stradoni di oghje-.

Isse andature furestere scumparianu trà mezu à i nostri cuncitadini chì elli si purtavanu a sumiglia, francu di sigura e differenze di u sessu è di l'età. Ancu u carbunaru, neru di a carbunella chì li avia, per anni è anni, tuppatu ogni poru di a pella è u tenia neru puru dopu strufinatu, avia pigliatu l'incimbratoghja citadina quandu, toccu dumenica, si ne venia à pusà, dopu messa, nantu à a terrazza di u Caffè di i Platani. Zitellu, avia avutu di prima u mio da fà à ricunnosce in issu misticciu chì purtava listessi vestiti è listesse manere chè noi altri, u vechjettu magrantinu infaldettatu cù un saccu di pomi rimberscicatu in capu è chì cansava u so carrettu davanti ad ogni entrata, si pigliava un saccu appiccollu, l'assigurava nantu à a spalla è si ficcava in u purtone, una manu in a vita da sullevassi e rene, ma bapu interrugatu mi insignò, davanti à i furnelli è a carbunera di a nostra cucina, l'utilità di u vechjettu neru, di u sumerellu è di u carrittellu pè a nostra Traversa, è tuttu venne chjaru.

 

 

Invece A Funtana Nova era locu chjappu à l'orrimbersciu, di corte, di passeghji,di voce di cantina, di scandalu è di guai: u sguardu di a memoria ùn ci si cala chì ùn ci ne hè statu mente ad appullassici. Ùn si ne hè mancu primuratu l'eruditu archivistu chì messe à ricensà opere, munimenti è curiusità di a cità, à l'entre di stu seculu, è ne dete una cunferenza firmata celebre è publicata, dopu, sottu forma di una guida turistica. Fora di a funtana chì, di regula, ùn devia inghjennà, senza u racontu ch'ellu vi hà fattu l'amicacciu Brancaziu, altru spaziu chè a so figura di munimentu appena vergugnosu di esse rozu trà mezu à siti è munimenti fini, u cumpilatore ùn hà ritenutu, ind'è l'inventariu è a pianta dissignati cù cura, chè un strittone chì unisce, à l'appiattu, a piazza ammintata più sopra è A Traversa. È ne vene chì per mè, u carrughju mi si pare anzituttu l'ombra data da l'alti casali, i veri, di E Terrazze è di A Traversa.

L'angulu bughju di A Funtana Nova in isse cundizione, ùn avia più esistenza vera, puru s'ellu sarà statu reale, abitatu, praticatu è -perchè micca ?- tenutu caru da quelli chì ci sò nati è ingrandati. Un spaziu simule ùn pudia move, per mè, chè una memoria di sticcatelli troppu cutidiani è cummuni da valè più di un rammentu. Mi sò dumandatu parechje volte sì issu locu ùn sarà micca cusì scuru per via di i primi chì ci fecenu casa è ghjeranu, tutti quanti, puveretti famiti ghjunti da mare in là, è chì, benchè taliani, ùn eranu vestuti nè da l'opulenza genuvese nè da a dulcezza è u garbu tuscanu, è pruvonu sempre à piattà da induv'elli venianu è issò ch'elli eranu da veru. I figlioli ùn si pobbenu assigurà u stantapane chè patti è cundizione di spinnassi in e corte è dipendenze di i nostri palazzi di u quartieru San Francescu, unu trà i primi di a cità ma chì A Traversa aperta dopu, ne hà alquantu cavutatu u nome. Essendu cusì di ceppu servile, altru chè servitù ùn pudianu sperà è ùn mi stupisce di custatà chì ancu custì vale a vechja lege di sucetà segondu quale chì si contranu sempre l'omi è i lochi praticati. Ed hè perciò chì u carrughju, lasciatu da l'abitanti nativi, dà l'agrottu à tanti arabi immigrati chì a so presenza arruina ogni speranza di rendeli un interessu chì A Funtana Nova mai mai ùn hà avutu.

 

 

Ùn mi sò appassiunatu tantu pè i capidopera di l'artisti pittori chè da quandu mi hè stalvatu di rigirà un guatru celebre ch'e avia ammanitu, truvendumi in u laburatoriu di restaurazione di u Louvre induv'ellu mi avia purtatu un amicu di meiu, anticariu ch'e frequentava tandu, è chì era assai entrente in quellu locu famosu. À manu à manu, l'opera mi insignò, chjara chjara, a longa strada di u lavoru artisticu ch'ellu si avia tenutu scrittu l'orimbersciu di a tela, superficie urdita grussulana è impiastrata da tante stampate di dite, culori sbruffati è anneriti è pinnellate asciuvate custì. Ùn mi sò mai discurdatu di a lezziò di issa passata, ma ùn vi vogliu inghjulià fendu da maestru per disciuplicavvine u valore metaforicu. D'altronde mi ne ferma un mendu particulare è propiu scimaticu chì mi impunta, in qualsiasi mostra, à rigirà i guatri s'ellu ùn mi vede nisunu. Soca circheraghju cusì à verifica chì tutte l'opere degne di un titulu simule portanu scritte à dossu listessa zifratura di a vita è chì u scurdà chjuccutu è metodicu di i fatti persunali resi senza interessu da u sforzu di a vuluntà individuale assigureghja di esse presenti in u mondu di l'omi è ancu, quand'ella vi riesce, di firmà un pucarellu eterni. Ed hè per quessa chì A Funtana Nova mi si hè sempre affaccata à a mente cum'è un' ombra arrimbata daretu à l'antichi casali signurili, un ciottulu foscu induv'elle rimenanu, à a zitta è à a muta, forme incerte chì duranu una cria è à l'ultimu si cunfondenu.

Di l'Altea ch'è vo ammintate ùn aghju nisuna infurmazione precisa è vi diceraghju, di entrata, ch'ella mi pare, segondu issò ch'è vo dite, una di isse figure chì, à i tinti pueti, li pare di avella vista un ghjornu anzianu è crosciu di lume fine ma ch'elli ùn ponu precisà. Dopu, à rombu di praticanne l'idea, a si credenu è a si cercanu ad ogni passu, in ogni scornu è in giru ad ogni visu, è asseccanu a cumpagnia chì li stà in giru cù suspiri è lagni sempre riprincipiati, girendu e sette chjappelle di e so brame. I nostri, i pueti, sò ancu più tinti chè in altrò è temu chì u so estru pienghjulone fussi à l'origine di u so pocu successu. Issa picondria arradicata à l'anima hà invasu tuttu in elli è a si allonganu annasendu u prufume di u crespu, di u stavellu, di u pinnechju, di a conzula è di l'oria, chì sò ropa dissapita è altru chè di rinchjusu ùn ponu muscà.

Hè per quessa chì s'e fussi in voi, ùn anderia micca à pedià l'andati di a so chimera chì campa, criditemi puru, d'illusione infilarate è li incancherisce l'animu.

 

 

A sola Altea ch'è no avemu cunnisciutu eiu è Brancaziu sarà stata quella parente di meiu, una cugina di terzu chì l'ambizione di i genitori paisani avia chjosu in a pensione Giambelli, ghjustu à puntu. I sogni di a zitella soca si cuntravanu pocu è micca cù quelli di i so cari postu ch'ella tene oghje, cù u maritu, un macellu à u Mercatu è chì nunda, in a manera di curà a cascia è di liticà cù i taccheri à pressu à una libra di vitella o trè fette di rombistecca, ùn lascia pensà ch'ella ci abbia, allucatu, qualchì sognu da cantu.

Bapu fù, à un certu mumentu, in affari cù a famiglia di Brancaziu è soca era per quessa ch'ellu mi lu fece invità, issu zitellu di u carrughju chì vense cù noi à a festa di fin di l'annata sculastica organizata da Madamicella Giambelli è da e maestre di a pensione, è chì paria vestutu in prestu quella sera. Eramu dunque à pusà tremindui accantu, quand'elle affacconu e zitelle, di fronte à a scalinata di marmeru adurnata, da una banda è da l'altra, cù i mazzuli di cannà rossi è verdi mezi ciotti ind'è l'ombra di a nuttata tepida di un lugliu bellu avanzatu -tandu a scola officiale chjudia u quindeci di u mese-. Spuntonu in cima à i scalini nantu à u ballatoghju chì facia da scena, è messenu à cantà, vestute da panni bianchi, infiucchittate è incurunate di fiori finti, turchini è rosuli. Figuravanu ùn sò chì scena ad usu di e feste patrunale di tandu, in e pensione da giuvanotte è zitelle, è ùn sentiamu mancu stampa a cunvenzione di issa pasturale mischinella è niscentre postu chì ghjucata in un' istituzione rinumata per l'isula sana, causa di l'educazione pulita è u galateiu ch'ella mettia, pè u sempre, in a vita di quelle chì l'avianu frequentata. In issu gruppu feminile è cantente, Altea ùn saria spiccata da nunda sì a distribuzione di i persunagi -o qualchì sbagliu in u contu di l'accessorii, causa imprubabile vistu ch'elli eranu stati cummandati apposta da a Signora Giambelli in persona- ùn avessi messu in capu à Altea una curona di fronde di glicinu intricciate è duie gaspe di uva galetta chì inguatravanu u visu latte è sangue di a zitella, è s'elli ùn l'avessinu incaricata di cantà sola issa arietta francese principiata dopu essesi avanzata trè passi ver di u publicu, è chì cuntava di un pasturellu partutu appressu à una pecurella sbandata.

 

 

Ùn sò s'ellu li ci hà mai parlatu, cù Altea, ma vi possu accertà ch'ellu sapia à mente ogni particulare di issa scena di un lugliu scorsu quand'ellu a mi ritracciò tale è quale un ghjornu chì, entrendu à u liceo, si fece cunnosce dicendumi ch'è no ci eramu incuntrati tandu, è ch'è no deviamu esse amichi postu chì allevati guasi inseme, issa passata occasiunale avendu pigliatu, vistu a primura ch'ellu ci avia messu dopu, a dimensione di un' intimità di mente, di gusti è di penseri chì ùn mi sò mai intesu u curagiu di sbugiardà.

 

 

Dopu, sapete cum'elle vanu e relazione trà l'abitanti di una piccula cità chì in una terra ferma cum'è a vostra, ùn averia altra pretensione chè di mantene, contru à l'esodiu di i so figlioli, l'allusingu mudestu di a sede cantunale è l'appuntamentu, tutti l'anni, di qualchì fiera antica chì face crede à l'antica fratellanza è mantene l'illusione di l'oghje. Allora, cù Brancaziu, ci scuntremu ogni tantu è ci femu una passighjata nantu à a calata o in piazza Santu Niculaiu. Quandu possu sceglie eiu andemu nantu à a nova piazza chì a municipalità hà fattu fà ùn hè tantu. Ghjè un vede. Da custì omu si pò gode senza piantà un passa è veni cuntinuu trà e trè isule taliane chì ci venenu in faccia. À Capraia a cunnoscu, ma ùn aghju mai sappiutu distingue à u ghjustu trà Elba è Monte Cristu. Dumandate à Brancaziu di purtavvici. Ghjè un vede.

Eiu ci passeria l'ore è l'ore, ci passeria. Soca sarà l'aria chì invita à u viaghju, o l'occasione di una passighjata annannata da u suspiru di l'acqua chì balla à u pede di a calata, l'amicacciu pueta mi conta l'affari di una volta, ed eiu mi stò zittu. Cunfessu chì isse ragiunate senza filu anu per mè l'addilettà dolce è amaru di issi chjassi russicci induve u vaghjime lampa cuscogliule à divizia. Tandu, per una stonda, mi pare di esse unu di quelli chì a si allonganu à dà capu à issò chì ferma, quand'elli sò passati l'altri, unu di quelli chì provanu à fà a leia cun issò chì fù, è à intraccià dinù u filu di u tempu. È cusì mi arriposu di issi viaghji fatti da una capitale industriale à l'altra è di e gare rimurose induve un aviò ci cansa, una stonda prima di cullà in un antru.

 

 

Vi dumandu scusa s'e vi sò statu, cara signora, di cusì pocu aiuta è vi auguru di compie à bè isse pagine ch'e lighjeraghju in u vostru bellu giurnale, siatene pur sigura, cù tantu piacè.

 

 

NICULAIU SANTI