DA… CAMPÀ SI

Le principe Jérôme Ferrari (Actes Sud, 2015)

 

Eo, in a fisica quantica, aghju modu à scumbatte ùn ci capiscu un cavulu! S’ellu fussi un altru libru chè Le principe di Jérôme FERRARI, credu ch’o ùn averebbe pensatu mancu à apre lu. Invece l’aghju lettu. Ùn ci hè tantu meritu chì ùn sò chè 161 pagine -è ancu facenu assai di menu in quellu furmatu longu è strettu di Actes Sud. È bè, ùn la criderete micca, ma sò statu propiu affascinatu! Micca di a meccanica quantica chì quella, aghju avutu modu à fà, ùn mi hè entrata in chjocca. Aghju lettu è rilettu tutte e critiche ch’o aghju pussutu sculinà in a stampa è dinù pè i machjoni di i bloghi... Quellu « principiu d’incertezza » teurizatu da Werner Heisenger, aghju lettu è rilettu ch’ellu vole dì chì a vitezza è a pusizione di una particula elementare sò cusì incastrate una cun l’altra chì più circate à misurà una d’isse duie, più si allena a cunniscenza di a misura di l’altra. Si crede d'esse à cavallu è ùn si hè mancu à pedi. Dunque o amicu, ci vole à sceglie: misurate questa o quessa ma tremindui à tempu, mai e puderete stimà! È per cunsequenza, vi scapparà sempre issu pocu è tantu di una realità chì ùn si pò agguantà sana di mente, nè di calculu, nè di spressione detta o scritta.

Aùh! Mi sò stirinatu: aghju pruvatu à scrive u viaghju di a particula, in raportu cù u pesu è a vitezza, l’ipotesi è e certezze è po, ad ogni volta, mi hè parsu di esse cum’è quandu zitellu mi facia un saltu à l’ascroccu nantu à u giravì in fondu di Piazza San Niculà. Mi girava u capu è basta, invece u famosu principiu di Heisenger, u principiu d’incertezza ùn stava tantu à mette mi i sensi è a mente in ciambrusta. Mi sò intesu inghjuliatu di ùn capì ci una sterpa è mi saraghju ancu à pena pentutu di esse mi intesu fieru in i tempi, zitellone, di fà vede tantu disprezzu pè e scenze dure è sperimentale.

U fattu si stà chì à nimu piace di ricunnosce a verità è ch’ùn sò statu tantu à vulè mi cunvince mi chì u più bellu di u rumanzu di Ghjilormu ùn hè micca custindi. Ùn aghju avutu à strazià tantu: aghju decisu ch’ellu era palesu u scopu di l’autore. Si trattava di usà un sugettu storicu, scentificu chì di più ùn si pò; ammintà a situazione di u mondu è u cunfrontu di a Scenza cù a Pulitica, a Dittatura; move a quistione di u cumpurtamentu “civicu” di l’Intelettuale in un cuntestu d’Oppressione, di Barbaria è di Terrore tantu più tremendu ch’ellu era u fattu di persunalità cuntempuranee d’altu livellu di civilizazione; fà sente dinù u ribombu è u rispechju d’isse attitudine è attività incurunate da i Premii più di prestigiu cum’è u Nobel nantu à l’avvenimenti di i Cunflitti è Invenzione Mundiale ligate cù a Mudernità. Custì ùn si sò spente e pulemiche mosse in quantu à a parte di i sapientoni chì camponu è travaglionu sottu à i regimi nazì è fascisti è u studiu minutu ch’ellu fece u rumanzeru di l’archiviu di Heisenger si pò pensà ch'ellu ùn farà piantà u cuntrastu.
Ma ancu quessa, à dì la franca, ùn hè ghjustificazione di a scelta di u sugettu è di l’effettu ch’ellu pruduce issu rumanzettu. Omancu à mè...
Chì, di fatti, ciò chì mi porta è mi affascineghja in issa lettura hè propiu u scrive, u stile è a maestria chì ellu sparghje l’autore. Hà inventatu custì un universu literariu duve, pè e narpie in scenze cum’è... tanti, u principu di incertezza hè più veru è più tostu chè a so definizione fisica è meccanica. À contu meiu, u libru sanu sanu hè tissutu cù un'impalcatura literaria uriginale è sputica di Ferrari. E pagine di meraviglia sò tante è tante pè e 4 parte chì cumponenu u libru è custituiscenu un discorsu scentificu una cria spustatu è schjaritu cun l’intelligenza di u filosofu-rumanzeru! Di fatti, a mira ch’ellu hà sceltu pè a custruzzione narrativa mette in chjama è rispondi cuntrasti forti: a disgrazia, a bellezza, u garbu suttile è e realità orrende. Dendu a voce à un giovanu filosofu chì si indirizza à Heisenger, face move ciò ch’ella hè stata (o saria stata) a vita vera di issu omu di scenza impegnatu -à vulè o à ùn vulè- in e vicende pulitiche di un cutidianu è di una storia di Tempi propiu bughji è castigati.
Quellu persunagiu ùn pò risponde di sicuru à u soliloquiu ferrarianu. Ma cumu hà impalcatu a so scena enunziatrice u rumanzeru, tandu l’interlucutore, puru zittu, ci piglia una verità umana è persunale chì a figura sticchita di u sapiente è di a persunalità storica, a nomina chì aggranca ùn li avarianu pussutu lacà.
Di fatti, e varie parte cunsacrate à e vicende campate da u persunagiu (pagine 09-56, 57-103, 105-142, 143-161 portanu tituli da dumandà si s’elli ammentanu a so biugrafia o realità fisiche: “position”, “vitesse”, “énergie”, “temps”. Iè, u principiu d’incertezza sarà propiu categuria literaria...
Ci vulia a cultura larga è a furmazione filusofica atta à riflette nantu à l’abissi di a Creazione, l’Infinitu è a smisura di u Tempu da truvà l’ardì di fà ci ribumbà l’imaginariu sputicu literariu.
Da issa custruzzione narrativa vene una verisimilezza literaria chì cunvince, vi si ingutuppa è porta duv’ellu vole Ferrari. Ùn parlaraghju di u stile, perfettu è variu cum’è no u li cunniscimu oramai da un rumanzu à l’altru. Ùn ci sarà bisognu à vultà nantu à l’equilibriu trà a frasa chjara, ampia è netta di a meditazione o di a prublematica scentifica, fendu move a fantasia di u lettore, è po chì sà ficcà, quand’ellu ci vole, l’arretta secca duv’ellu ci hè un chjoccu semanticu, ironicu è pensosu (“sur l’île d’Helgoland où vous étiez venu, le visage déformé par les allergies, vous protéger du pollen, et peut-être du désespoir...”).

Basta à sceglie qualsiasi pagina è si cunferma l’impressione ghjusta ma solu spressa à sfiuricciata di a critica chì, di sicuru, ùn si hè scurdata di insignà quant’ellu spampilluleghja u “style brillant de Ferrari”. Per contu meiu, ne ammintaraghju solu una di quelle duv’ellu mette in applicazione u principiu d’incertezza in un cuntestu di racontu luntanu –è ancu luntanissimu à prima vista- da a validità scentifica di u cuncettu. A cunstellazione onirica di u mondu di l’amore, un mondu presente è vivu in l’affirmazione di ciò chì ùn hè micca statu è chì, senza esse bugia nè miraculu, hà quantunque a forza suggestiva di e cose veritative!

"Mais vous, qu'en saviez-vous, avec vos amours malheureuses, vos pauvres amours spectrales si longtemps condamnées à hanter les brumes tendues entre le possible et le réel ?
Vous suivez les traces fragiles d’Adelheid von Weizsâcker qui glisse comme un fantôme dans les rues de Berlin et vous savez qu'elle vient d’y passer, vous échappant encore, parce que tour ce qu’a illuminé la jeune fille est redevenu terne et gris .Vous l’avez effrayée, elle et toute sa famille, à commencer par votre ami Carl Friedrich, avec l’intransigeance mystique de votre passion, cette fièvre abstraite qui vous consume et vous exile. Vous en demandez trop, votre exigence est démesurée, vous voudriez que chaque déclaration d'amour soit une épiphanie qui transforme le monde de fond en comble, comme pendant la nuit de Pappenheim, et laisse s’ouvrir un nouveau chemin vers la beauté invisible de l’ordre central mais personne ne vous comprend.
Vous écrivez à votre mère que le destin vous refuse le bonheur.
Tout vous échappe.
Ne vous est laissée que la triste jouissance de choses impalpables, le souvenir d'une main effleurée, la promesse d’un voyage qui n'eut pas lieu, le froissement imperceptible d'étoffes lointaines, l’odeur des fleurs fanées et toutes les rues grises de tant de villes qu’Adelheid n’illumina pas de sa présence. La fièvre abstraite qui est la vôtre se répand, elle envahit tout. La sentence de dissolution que vous avez prononcée s'abat sur votre propre vie. Le lieutenant en retraite Ernst Jünger écrit que l'atome s'est dématérialisé jusqu’à se transformer en une pure forme» et c'est ainsi que la jeune fille que vous avez aimée vous échappe, non pas en fuyant mais en s'évaporant sous vos yeux, devenant sans cesse plus diaphane et maintenant, alors qu’elle continue à vivre loin de vous et que vous n'apparaissez nulle part dans ses rêves de bonheur, il vous reste d'elle une enveloppe translucide et pâle qu'elle vous a léguée sans le savoir, une idée de jeune fille, que personne ne prendra dans ses bras, qui vous sourit tristement dans votre immense solitude.” (pp.30-31).

Soca Le principe ùn avarà nomina di un’opera “pupulare” cum’ellu si dice... à l’incerta. Ma à chì u leghje pensa subitu l’ingeniu creativu di Jérôme Ferrari cum’ellu sbugiarda a vuciata chì corre à pressu à i Goncourt chì sarianu sterilizati da u successu sinu à ùn pudè rifà sempre sempre chè listessa copia