1977 : L’ANNU SUSPESU
Cumenti è parè
1977 : L’ANNU SUSPESU
Ci sò mondi chì ùn morenu micca da u fracassu di i cannoni, ma da a frustatura insidiosa di l’abitudine, da u trionfu di a vitezza nant’à a lentezza. Prima, u tempu era materia densa, malleabile ; oghje s’hè ridottu à una pellicula fragile, sempre pressata, sempre sfughjevule. A chjamemu mudernità.
Mi ricordu di l’isula d’eri. Ùn era micca una carta pustale, ma una terra di prufundezza. A notte corsa, immensa è stellata, impunia un’intimità ch’avemu disamparatu. U focu era tandu u core vivu d’una civilisazione : a veghja, induve tutti si ritruvavanu. A fiamma in u camminu stringhjia i sguardi, è e voce di l’anziani — rove di granitu ma dolce cum’è mele — trasmettiavanu fole è a genealugia di l’anime. U valore d’un omu si misurava à a pazienza di a so ascolta. U lussu di quellu tempu era u tempu stessu : un presente abbastanza largu per cuntene tuttu u passatu.
Dopu vinse a smintichezza. Micca per rivuluzione, ma per saturazione. U turisimu di massa principiò à trattà e nostre piaghje cum’è lochi ghjittevule. Ma u veru velenu fù u tubu catodicu. A televisiò diventò u pretone d’un cultu novu. E veghje si spinsenu. E famiglie, fianc’à fiancu, fissavanu a stessa luce turchina, ma, à tempu, ognunu s’alluntanava l’unu di l’altru. A sulitudine s’installò, mascherata da u flussu di risate arregistrate. Eramu diventati sulitarii cunnettati. U mo vicinu in San’ Ghjisè fù u primu à avè una televisiò. U quartieru sanu, o quasi, si ritruvava ind’è ellu, davanti à u postu cum’è prima davant’à u focu, ma micca per discutà, micca per sparte, solu per fighjà e fiure. Da tandu, l’anima corsa perse a so musica per un’aria universale, piana è senza risaltu.
In a notte di u 12 à u 13 d’aostu di u 1977, l’antenna di U Pignu, sopr’à Bastia schjattò sott’à una carica di 47 chili di splusivu. Ùn fù micca u rimore di u schjoppu chì scunvolse l’isula, ma u viotu chì sequitò. L’isula fù lampata in un’astinenza mediatica bruttale. Privatu di u so flussu, l’omu mudernu diventò un cecu senza bastone.
Ma a necessità hè mamma di a rinvenzione. Dopu l’annoiu, vense u bisognu. À l’attrachjata, a ghjente ricuminciò à esce fora, cum’è « in u mondu di nanzu ». Si parlava, micca di l’ultimu prugramma televisivu, ma di a vita sputica, di u so travagliu, di a scola, di i zitelli. L’anziani ritruvonu u so postu. A veghja, ridiventata necessità, rissorse.
Per un annu sanu, a Corsica fù un laboratoriu invuluntariu. Si scuprì chì l’anima pò nutrisce si da per ella, è chì u legame suciale ùn hè micca un lussu, ma una cundizione di sopravvivenza.
Po’ l’antenna fù ricustruita. U postu, chì servia di supportu à qualchì pianta verde, s’incese torna. Una fiura mughjona, risate artificiale. In quattru è quattrottu, l’Annu Suspesu s’era squassatu. E cunversazione si stampitonu, i capi si vultonu torna versu quellu lume turchinu. U silenziu cunquistatu si scunfissò. Fù a vittoria di a facilità, u ritornu à a sulitudine cunfurtevule.
Ma quelli chì anu attraversatu l’Annu Suspesu ùn puderanu mai scurdà si ne. Sanu oramai chì a mudernità tene à un filu, è chì sott’à u so rimore senza fine, ci hè sempre, prontu à rinasce, u silenziu putente di ciò chì ci unisce. Ciò chì l’isula avia vissutu, u mondu sanu puderia un ghjornu sperimentà lu : a fragilità d’un prugressu suspesu da un soffiu.
Ma a storia ùn s’hè micca firmata quì. Dopu à a televisiò, ghjunsenu l’onde invisibile d’Internet. U mondu sanu intrì in e nostre case, micca più per mezu d’un postu, ma per mezu d’un screnu ch’ognunu tene in manu. E rete suciale fecenu di l’omu un attore perpetuu, sempre in scena, sempre in mostra, ma sempre più solu.
Oghje ci sò quelli chì si maritanu cù persunaghji nati da l’intelligenza fattizia, è si fabbricanu dinù automati umanuidi per rimpiazzà l’omu stessu. Ùn simu più davanti à u focu, ùn simu più davanti à u postu, simu davanti à un abissu chì ci guarda. U focu s’hè spentu, u postu s’hè spentu… è s’ellu si spinghjessi l’omu, chì ne fermarà ? Induve ci piantaremu ?
Forse solu à l’ultimu silenziu, quellu chì ùn si pò più sparte.
Forse ùn ci arrestaremu mai… finu à quellu ghjornu induve ùn ci serà più nimu da sustituì.
Quale serà u filu chì si spezza, quale serà l’onda chì ci farà ricurdà chì senza l’altri, senza a voce viva, senza u silenziu spartutu, ùn ci hè umanità ?
Mariella CLEMENTI
