Baruffe in Mariana

adattazione libera pè a scena stratta da u puema eroicomicu Dionomachia (1817) di Salvatore Viale

Baruffe in Mariana

Baruffe in Mariana

Pagine : 1 2 3

 

Attu unicu

Centru Culturale Universitariu
Corti decembre 1998


I Persunagi

Arcanghjulu Michele
Astarot
Belzebù
Satanassu
Michelacciu, capipopulu di Lucciana
Bellicone, pievanu di Lucciana
Pierone, sacristanu di Lucciana
Falone, sacristanu di U Borgu
Strambone, capipopulu di U Borgu
Manfrinu, curatu di U Borgu
Pancottu, capipopulu di U Borgu
Surnacone, capipopulu di U Borgu
Ciapo, merre di U Borgu
Pisciaritta, donna di U Borgu
Rosa, donna di U Borgu
Scappinu, paisanu di U Borgu
Filignocca, paisana di U Borgu, prumessa di Scappinu
Cecca, paisana di U Borgu
Togna, paisana di U Borgu
Ceccu, piore di U Borgu
Patacca, vicariu di u vescu
Panzeculu, capipopulu luccianese

SCENA I

Una stanza cù e parete nude, senza mubiglia è senza attrazzi. Un'atmosfera pocu chjara, guasi surreale: dumineghjanu e tunalità grisge. In un angulu, in un conu di luce, à pusà in giru à un tavulinu, ci sò trè individui chi parlanu trà d’elli : si vede ch’elli sò impenseriti. I so vestiti sò eleganti è di cerimonia. Anu i capelli imbrigliantinati. Parenu tuttu muderni manager o gangster americani di l’anni 30: sò trè dimonii. Sò in traccia di rammintà un episodiu chì, tanti anni prima, sò stati i prutagonisti sfurtunati in un intoppu cù u so rivale, l'arcanghjulu Michele. Mentr’elli rammentanu i varii passi di isse vicende, diventanu di più in più immusiti è tetri.

 
BELZEBÙ: ...Vraiment nous avons eu, comme on dit vulgairement... la poisse !... et surtout, nous n’en avons tiré aucun profit.
ASTAROT: Et c’est tout juste à moi que tu viens le dire... quel souvenir cuisant... et quelle honte ! jamais je ne me suis senti plus ridicule... tu vois, depuis ce moment-là , c’est comme si je n’étais plus moi-même.
SATANASSU: Uhm... (impenseritu)
BELZEBÙ: Et pourtant, au départ c’était une bonne idée, ..une idée... originale, je dirais même... « diabolique ».
ASTAROT (scaccanendu) : Elle est bonne, elle est bonne...
BELZEBÙ: Non, vraiment, répandre la zizanie et la haine entre deux villages, dresser l’une contre l’autre deux communautés, les inciter à une violence réciproque, déchaîner une guerre fratricide, et pour quel motif, vraiment? pour la conquête d’un territoire? pour s’approprier des gisements de pétrole ? pour imposer à autrui la bonne parole qui apporte le salut de l’âme ? Allons donc !... pour la carcasse d’un âne galeux que tu avais astucieusement déposé en travers du chemin des Luccianais. Ils se rendaient justement en procession jusqu’au village voisin ! Et tu as fait retomber toute la responsabilité de cette insulte justement sur les habitants du village voisin ! Génial ! Vois-tu, je me répète, mais c’était vraiment une trouvaille diabolique !
ASTAROT: (si addispera) Quelle figure ! mon dieu ! quelle figure j’ai faite, et tout cela à cause de ce satané archan...
BELZEBÙ: Tais-toi, tais-toi ! le voici qui arrive...

Propiu tandu entre in a stanza unu chì face u so footing: t’hà una tenuta di sport grisgia, cù un asciuvamanu celeste in giru à u collu. Nant’à l’arechje hà e cufie di un walkman. Hè San Michele Arcanghjulu.

MICHELE: Salut les « cousins », comment ça va ? Alors, toujours en train de comploter, je crois?
BELZEBÙ: Salut, « cousin ! » (ironicu è un pocu imbarazzatu); et toi, tu as toujours la bougeotte, je vois!
MICHELE: Beh, tu sais, pour être prêt à réparer les désastres que vous faites, je dois me maintenir en forme... (si ferma è si posa à u so tavulinu) ...Je peux?!?
BELZEBÙ: Tu penses, je t’en prie...
MICHELE: De quoi parlez-vous? Je vous trouve un tantinet nerveux... quelque chose ne va pas? J’ai peut-être quelque motif de me réjouir, non ?
ASTAROT: (piuttostu annuiatu) Non, pas du tout... rien de particulier.
BELZEBÙ: (affacchendu sopra à Astarot) On parlait de cette fois-là, à la Marana, tu te souviens...
MICHELE: (ride) ... ah oui, c’est vrai...
 
Astarot lampa una fidighjata furibonda fulminante a Belzebù, chì tandu si rende contu ch’ellu hà fattu un sbagliu...

MICHELE: ... mais quelle idée vous aviez eue ! semer la discorde entre deux villages qui vivaient dans la plus parfaite harmonie depuis tant d’années ! Et puis c’était juste en pleine période de la Sainte Pâque, au moment précisément où les deux communautés se rendaient visite l’une à l’autre en procession, comme c’était l’usage. Ils faisaient cela en signe de paix et de reconnaissance... Quels méchants petits diablotins vous êtes, mais comme d’habitude, vous aviez fait vos comptes sans votre hôte...
Mentre ch’ellu parla Michele, a scenugrafia cambia: nant’à u fondu affacca un gruppu di omi in prucessione. Hè a cunfraternita di Lucciana. Sò in traccia di rendesi in visita à a chjesa di U Borgu. L'apparizione di i Luccianesi coincide cù a rievucazione di l’episodiu fatta da i demonii è da l’arcanghjulu Michele, ma ùn hè micca un ricordu.
A sperienza di u ricurdà si hè ligata cù a dimensione di u tempu chì corre; ma à chì vive ind’è l’eternità ricordi ùn ne pò avè. Allora a prucessione chì piglia forma daretu à e so spalle rapresenta piuttostu l'alleguria di a ripetizione eterna di a battaglia trà Bè è Male. Hè di siguru un episodiu chì hè stalvatu propiu in un cuntestu precisu, ma in u mumentu chì i demonii è l'anghjulu ne riparlanu, torna à verificà si, metafora di una tensione frà dui poli opposti chì si presenta sempre sempre in tutte e vicende umane.

SCENA II

Hè u Ghjovi Santu. I Luccianesi in processione versu U Borgu occupanu u centru di a scena. Apre u curteu Michelacciu, omu di grossa curpulenza è di aspettu feroce. Porta u stendardu di u paese di Lucciana. Seguitanu altri parruchjani è u piuvanu Bellicone - omu grassu, chì li piace u vinu bonu (ma puru quellu cattivu )! Hè statu discitatu da dui parruchjani, è barbuttuleghja un Miserere.
Michelacciu, cupertu da u stendardu, ùn vede micca un grossu corpu straiatu longu à a strada, ci inciampa nantu è si lampa.

MICHELACCIU: Porcu mundacciu, lu sgià dannatu Cristone...
BELLICONE: Ehilà, miserabile peccatore, blasfemo di fronte a Dio e agli uomini, perché imprechi in questa santa processione?
MICHELACCIU: Sò cascatu, sò inciampatu... ma nant’à chè ?!?... Oh oh ! Una carogna?!?... hè una carogna di sumere. Ma propiu quì devia vene à more stu sumeracciu piduchjosu ? !
PIERÒ: Innò, ùn hè mortu quì, ùn hè mortu. Da in cima à u pughjale aghju vistu unepochi Burghisgiani chì scumbattianu cun qualcosa. Cosa hè... cosa ùn hè ? mi sò dumandatu.. È bè, eccu cos’ellu era : a carogna di Baione, u sumere di Mengacciu. L’avete ricunnisciutu tutti chè ? U sumere Baione, più bruttu ancu chè u patrone Mengacciu ! Ùn hè micca una burla ! Ùn hè solu un scherzu ! Questu hè un affrontu ! Hè un’inghjulia ! Una ghjistema ch’elli ci anu fattu issi furdani in stu santu ghjornu.
MICHELACCIU: Ch’ellu sgià maladettu U Borgu è quellu chì l’hà fattu ! ‘li sgianu maladetti i Burghisgiani per l’affrontu ch’elli ci facenu. Quant'hè veru Dio, ghjuremu di fà li pagà cara è salita l’offesa ch’elli ci facenu.
BELLICONE: (tracurrendu è cù a voce impastata) Lascia stare Dio, tu! E poi, come possiamo essere sicuri che siano stati proprio i borghigiani a stendere la carcassa di questo animale sulla nostra strada? Io credo che questa bestia, vecchia e malata, sia qui per puro caso. Forse sta solo dormendo.
PIERÒ: (cù cumpassione mischjata cun irunia) O Don Bellicone, à mè mi pare ch’è vo ùn deverete più celebrà a messa di prima matina... u vinu santu ùn face micca sempre prò, è à voi vi face male, vi face ! Guardate chì vengu di dì chì pocu fà aghju vistu un gruppu di Burghisgiani chì francavanu per di quì.
BELLICONE: (girendusi ver di Michelacciu) Bene! ma anche se così fosse, non si può spargere sangue per compiere una vendetta... e poi proprio oggi, che nostro Signore si prepara a morire in croce per noi.
MICHELACCIU: Ùn sparghjeremu sangue in nisun modu Vendicheremu l'affrontu fattu à Lucciana traspurtendu à Baione in a chjesa di U Borgu, in casa soia ! Soca ùn hè un sumere burghisgianu? Iè ? È bè, tandu, ch’ellu appia degne esequie in a chjesa di Sant'Appianu. È po ùn dice ch’ellu face i miraculi issu Santu venerandu, cù a so chjave miraculosa ? Hè ancu capace à dà a corda à Baione ; una chjavata è u face rinvivisce chè ? !...
 
A ghjente ride; certi puntanu à Michelacciu à l’azzione.

BELLICONE: Fermi tutti: e voi avreste il coraggio di commettere un simile sacrilegio, un tale scempio nella casa del Signore?
PIERÒ: (girendusi ver di Bellicone, cù un’aria falsa) Andate chì u Nostru Signore oramai sarà avvezzu à vede cose simile, è ancu altri ne vede scempii in a so casa, tantu in U Borgu chè... in Lucciana. Ùn hè vera, o sgiò curatu?
 
Bellicone arrussisce di vergogna è cala l’ochji in terra. Michelacciu piglia a testa di a so banda d’omi: si insomanu u sumere appiccollu è si dirigenu minacciosi versu U Borgu. Bellicone resta solu è capighjimbu. Forse prega u Signore; forse si maladisce sè stessu pè u so lasciacorre è a so cundotta dissuluta, chì l’hà impeditu di insignà à so parruchjani l’esempiu è di pudè fà piantà a spedizione punitiva. Cala a luce nant’à a scena.

SCENA III

Indrentu à a chjesa di Sant'Appianu di U Borgu. A carcassa di Baione hè distesa nant’à u catalettu cun sei cironi accesi disposti longu à i lati di a cascia. Entre Falone, u sacristanu, vede u cadaveru stranu distesu in chjesa è, impauritu, scappa mughjendu.

FALONE: Oimè ! Signore ! O Diu, u demoniu, aiutu, aiutu... (esce stridendu)

Pocu dopu si affaccanu à a porta di a chjesa un gruppu di parruchjani, si vede ch’elli sò intimuriti. Ùn si decidenu ad entrà. Trà d’elli si face fà piazza un omatale, Strambone, chì si dirige intrepidu versu issu oggettu stranu.

STRAMBONE: Piazza ! Aiò fate piazza, o mansa di dunnicciole, di cosa avete paura ?...
FALONE: Ci hè qualcosa, ...o qualchidunu, in chjesa: hè un mostru mì, forse Erdiavule in persona chì hè venutu à punì ci per i nostri peccati.
STRAMBONE: Ma chì peccati, chì peccati ? ti pare à tè chì u diavule venga propiu in chjesa per punisce i nostri peccati. È po ùn hè micca ellu chì punisce i peccati, chì ùn hè ellu à fà ci li fà ? ! è tù, saresti u sacristanu: eccu cos’è tù ai imparatu in tutti sti anni passati à fiancu à Don Manfrinu. È di l’altru restu... cos'altru pudia imparà, tù... (ride). Aiò fatemi piazza è lasciatemi vede.
Si avvicina à Baione in un modu circuspettu, sfodera a so spada, u tocca, capisce di cos’ellu si tratta è si mette à ride
STRAMBONE: Ah ! ah ! ah !... u diavule; (è po giratu versu i so paisani) amparate chì u vostru diavule hà un nome (schjamazzu generale), si chjama Baione, si chjama : hè u sumere di Mengacciu.
 
Stupore generale, rimori, qualchissia ride. In quellu mumentu entre Don Manfrinu, sempre insunnulitu.

MANFRINU: Cosa sta succedendo qui!
PANCOTTU: O Don Manfrì, ci tocca à dà a benedizzione à un mortu (si segna).

Manfrinu si avvicina à u mortu d’un passu incertu, senza sapè ch’ellu si tratta di un sumere.

MANFRINU: Eterno riposo dona lui Signore, e splenda ad egli la luce perpetua... (si accorghje ch’ellu hè un sumere) Ma che burla è questa?! Chi è stato a compiere tale blasfemia?
PANCOTTU: Iè, alò qual’hè statu à offende à Sant'Appianu è à fà ci à noi un affrontu simule?
STRAMBONE: Ai parlatu bè, ai dettu: hè un affrontu chì hè statu fattu à U Borgu. Solu unu chì u si rode l’inviglia, chì ci inviglia à noi, a nostra storia è nostru curagiu mai vintu, solu unu simule pudia avè tanta fronte è tamantu stomacu. Alò, quale sarà chì sà ch’ellu hè chjucu chjucu di fronte à noi ?... è vigliaccu è cacagliulutu ? Alò quale sarà ? Aiò, ùn avete ancu capitu?
 
Tazzu generale.

STRAMBONE: I Luccianesi ! eccu qual’ell’hè statu : i Luccianesi !
Anu vulsutu infangà a memoria è l'onore di i Burghisgiani... (mughji è insulti di u populu) ... ma ùn si la passeranu micca linda linda. Un affrontu simule, ùn si pò lavà chè in un modu...
MANFRINU: Basta così! (piglia u sumere è u lampa via) portate via dalla chiesa questa immonda carcassa e datele fuoco. Sarà il fuoco purificatore a lavare questa macchia, e non altro... ricordatevi che oggi è il Giovedì in cui Nostro Signore...
SURNACONE: (bruscu, interrompe u curatu) Iè, purteremu via à Baione, ma brusgià lu, ùn lu brusgeremu... (giratu versu Burghisgiani) Ùn cuntenimu a nostra rabia, chì hè ghjusta, lecita è santa !... I sentite sti rimori? (luntanu, si sentenu soni di corni, di tamburi, rise è scaccannate)... sò elli sò, i nostri nemici: i Luccianesi chì ci piglianu à a risa è si ridenu di noi !.
CIAPO: Sia chiamato il segretario comunale affinché stili una denuncia formale da inviare a Bastia al Governatore...
SURNACONE: Ah... s’ellu pudessi bastà un fogliu scrittu per risanà a ferita. I Luccianesi ùn anu offesu i Burghisgiani, ùn anu offesu à Sant'Appianu, innò: sò rei è culpevuli di avè infangatu a nostra storia, u nostru onore di antichi è valurosi guerrieri, è vi lu dimostra u rimbeccu ch’elli ci facenu... Sentiteli ! i sentite neh? (si sente torna schjamazzu, scaccanate è fischi). Pensate voi (giratu versu u merre) chì un ghjudice bastiacciu possa lavà issa vergogna vergugnosa cù una sentenza è basta? Aiò chì solu a vindetta pò riparà u dannu. Solu cusì l'onore di U Borgu sarà ricuveratu. Guerra guerra ! Sia guerra contr’à Lucciana!!!
 
Mughji esaltati di u populu: si prepara a guerra.

SCENA IV

A scena si apre nant’à un paisaghju di campagna. Entrenu passighjendu San Michele è i trè demonii (cù e stesse vestiture chè in a scena I). Luntanu, si sentenu e fucilate, e stride, i lagni ed i chirchenni, fracassu di schjoppi, via i rimori di una battaglia feroce.
 

MICHELE: (cuntristatu) Ce fut un carnage.
ASTAROT: (ridichjulendu) Eh oui...
BELZEBÙ: Quel spectacle quand même de voir tous ces pauvres « diables » s’entre-tuer, avec la carcasse d’un âne ballotté d’un côté à l’autre, comme s’il s’était agi d’un précieux étendard:
- «Prenez Baione et cette balle par dessus le marché !...»
- «Jamais de la vie ! Maudite engeance, voici pour l’honneur souillé de Borgo, pan ! pan ! l’âne est à vous...»
Je dois avouer que... c’était bien divertissant !
MICHELE: Vous auriez pu vous contenter de ce sinistre résultat (cù tonu enfaticu) mais vous, pas du tout ! Vous n’êtes jamais content ! Il vous en faut toujours plus !...
BELZEBÙ: Attention ! Là n’est pas la question. L’affrontement devait se poursuivre : c’était inévitable. C’est un enchaînement inéluctable ! Ils sont faits comme çà, les hommes ! Pour notre bonheur, ce sont des êtres cohérents ! ... C’est ton maître qui les a faits comme çà. S’ils avaient brûlé Baione tout de suite, une fois terminée la bataille, on aurait eu d’un côté les vainqueurs et les vaincus de l’autre. Tout aurait été terminé. Mais la carcasse de Baione (ironicu), pauvre petit âne, elle était encore là ; il fallait bien la venger, n’est-ce pas ?
 
Michele face un gestu infastiditu da a « logica » di Belzebù. Escenu di scena.
Entrenu i Burghisgiani.

(Mughji) Eviva, avemu vintu. Hè lavatu l’affronte. Vultemu in U Borgu (mughji dinò. Escenu)
Entrenu i Luccianesi.

MICHELACCIU: A battaglia hè persa, ma l'onore innò. È puru ùn avemu ancu dettu tuttu. Cum’ellu dice u pruverbiu : ùn hè ancu notte in Porri ! Baione hè soiu, è soiu l’anu da avè. Pigliate u sumere, fate prestu, li taglieremu a strada passendu per un chjassu chì arrochja pè u boscu, è quand’elli anu da ghjunghje in U Borgu, truveranu a so bella sorpresa (piglianu à Baione è u portanu in U Borgu).

SCENA V

In piazza à U Borgu. Tornanu i Burghisgiani da a battaglia, festighjendu pè a vittoria ch’elli anu buscatu, ma, appena arrivati vedenu u cadaveru di Baione è si infieriscenu à veru.

PANCOTTU: Maladettu ! ma cume hè pussibile... Baione ci perseguita!
SURNACONE: Maladetti Luccianesi, ùn li hè bastata a lezzione ch’è no li avemu datu... in furia in furia, vultemu in daretu!
PISCIARITTA: Fermi... Alò, duve vulerete andà avà chì à mumenti hè bughju. È po site cusì malandati.
 
L’omi si guardanu trà d’elli; a stanchezza suprana a rabia. Parechji sò feriti. Lampanu l’arme in terra. E donne di u paese cercanu i so cumpagni. Unepoche si ralegranu di rivedeli vivi, altre pianghjenu è si adispereghjanu.

ROSA: O Tunì, lu mio Tuninu, duve sì ?... duve sarai passatu ?

Cerca u maritu frà l’omi chì sò turnati. Surnacone incrocia u so sguardu angusciatu è impauritu; cala ochji. Rosa capisce chì Tuninu hè mortu. Dopu vede u cadaveru di u maritu è casca in dinochje à vicinu.

Sentu intunà in piazza u lazzarone;
U cane ch'ell'hà chjosu Tunin sentu
Che raspa forte, ed ughjula à u balcone ;
Sentu di mama socera u lamentu.
Appronta, o mà, a cappa è u lenzolu;
Veni, è appaghja e mani à to figliolu.

O u mio Tuninu, u core u mi dicia
Chì qualchì guaiu mi t'averebbe toltu
T'amava troppu è sempre mi paria
Ch'ùn ti avessi da pudè gode moltu.
Ahi trista me chì t’avia tante cure,
È timia l’ochju è l’annuchjature.

Eo di manu meia t’avia impellicciatu
Per francà ti d’u ghjelu, cappottu è saia ;
Eo ti cambiava, quand’è t’eri sudatu
Nè vulia ch’è tù dormi à a ghjuncaia.
Ma o Diu, chì ùn pudia, maritu caru
À colpu cusì crudele mette riparu.

Oh duv’hè andata quell’aria alegra è fiera
Quandu stancu, à turnà di a vangata
Mi dava cusì graziosa bona sera,
Truvava prontu u lettu, è a panata ?
Ancu stasera eo t’aghju accunciatu u lettu
Ma tù sì distesu nant’à un catalettu

Appruntai ancu a cena chì avia penseru
Ch’è tù turnessi ; ma quandu in u carminu
Brusgiavanu e fronde di un rochju di peru
Parlò a fiara cun un tristu latinu,
È si spegnete, è frisse cun stridore :
Tandu mi venne giracapu è batticore.

Aih chì n’ebbi l’auguru ancu erisera !
Sturbò u pullinaghju è battendu ne l’ale
Cantò da gallu a gallina nera.
Eo temia un grande tempurale
In i campi di granu, è acidisce u vinu
Micca ch’ellu mi murissi u mo Tuninu.

Quale averia dettu à mè l’annu passatu
Chì femmu à Pentecoste i spusali
È venne da trè pieve u imparentatu
È ci fù sirinatu, è spari, è sciali ;
Quale averia dettu in chjesa o à a travata :
Rosa, cun ellu ùn finirai l’annata ?

Tù a mo gioia, tù u mo San Martinu
Fusti, o Tunì, quand’eri vivu, è sanu.
Ùn mi mancava nè oliu nè vinu
Nè sei mesi à l’annu u pan di granu.
Avia u grataghju è e chjudende piene :
Or tù si mortu ed eo non hò più bene.

Non hò più bene al mondu è in tante doglie
Ùn ci hè chì mi succore o mi cunsola.
Ùn mi ai lasciatu, o cor di a to moglie,
Per ricordu un basgiu, una parola ;
Lasciati Rosa trà miseria è stentu,
Mammata sola, è u to focu spentu.
 
E donne chì si sò riunite intornu à Rosa si sfoganu di tuttu u so dulore è si lampanu accanite nant’à a carcassa di Baione. Ughjuli di e donne. L’omi intervenenu da fà le piantà.

SURNACONE: Ferme, ferme, ma cosa fate avà...
PISCIARITTA: Femu ciò chì vi tuccava à voi à fà subitu subitu, ma ùn l’avete fatta, ùn l’avete !.. Di sta maladetta carogna, femune pezzi, o surelle, è chì u diavulu a si porti... (l’altre donne accunsentenu).
STRAMBONE: Innò, state ferme chì sta carogna hè destinata à i Luccianesi..
Azzuffu cullettivu frà omi è donne.
PANCOTTU: Avà, basta cusì ! (ritorna a calma) Ch’ognunu rientri in casa soia. Un vogliu vede à nimu fora. È tù, o Scappì, sta notte munterai a guardia vicinu à Baione; chì nisunu si n’avvicinghi. Dumane ferà ghjornu ! È a nostra vendetta, a purteremu à fine !
 
Si alluntananu tutti. Fermanu solu Scappinu è a carcassa di Baione. Pocu dopu entre Filignocca, l'amurosa di Scappinu, ed ellu li intona u so sirinatu.

O spechju d'e zitelle di la pieve,
O la mio chjara stella matuttina,
Più bianca di lu brocciu è di la neve,
Più rossa d'una rosa damaschina,
Più aspra d'a cipolla è d'u stuppone,
Più dura d'una teppa, è d'un pentone.

Tù m'ai strigatu: eo strughju à pocu à pocu.
Sò spitittatu, è à u core aghju gran pena.
A notte ùn dormu, è aghju u sangue in focu
Cum’è manghjà si a nepitella à cena ;
Lasciu andà le mio sgiotte à gueru intornu,
È ùn tessu mancu trè fattoghje à u ghjornu.

Duve fai trischie u sabatu pè u fornu
Eo vengu in nice di circà u vitellu ;
Ti facciu u carcu, è ti vò sempre attornu,
Cum’è lu to agnellettu è cagnulellu.
Ami tant’u to cuchju è u to mertinu,
È po tant’odiu porti à mè mischinu.

S’è in carciula dai cena à u mannerinu
A sera, o cogli in l'ortu l'insalata,
T'appostu, è tù mai ùn mi voli vicinu.
È puru eo t'amu, è t’aghju sempre amata,
Fin da quandu era tantu chjuculellu
Ch’ùn m’arrivava à coglie à u summerellu.

Lasciava spessu scumbià l'agnelle,
Cullava à coglie e frutte sù i chjarasgi,
Cù tecu e mi ghjucava à e piastrelle,
È guagnendu vulia l’impatta in basgi.
D’u morsu, chì per zerga à lu pughjale
Tù m'attaccasti, aghju ancu u marcu avale.

Un ghjornu, ch'era in tempu di sighere
È d’orzu novu si facia lu pane,
Tù cantavi a diana ; eo cun piacere
sottu un sepalu stava ad ascultà ne.
À l’impruvisu ti venne la tossa ;
Eo dissi : Lisca ! è tù ti festi rossa.

Ti ricordi in quest’ultima nivata ?
Tiravi e tolle, è à u to balcon supranu
Facie tra mezu à l’albe l’affaccata.
Eo facia a bocca-risa un basciamanu.
Quelle sere eo venia da tè à vighjà ne,
È ghjucavamu inseme à scallamane.

Vengu spessu cù a cetra à u to fucone,
Mi arrembu à tè ne, è allor sò tuttu in vena,
È songu è cantu strunelli è canzone ;
Mi scordu di lu sonnu è di la cena ;
U troppu, duv'eo stò, mi par di piume,
È ùn mi curu d'accecà di fume.

Ti dedi u core, o Filignocca ingrata
È tuttu u meo ti sarie prontu à dà ne.
U casgiu, cù a mio vacca bracanata
Mi face ogni jornu, eo lu vendu in cità ne
È à l’appiattu di mamma è d'e surelle
Ti ne accattu frisgetti, achi, è curdelle.

T'aghju datu una reta crimisina
Cun quattru pendalucchi, infrisgiulata,
Un casacchinu à frange di stamina ;
Quandu lu porti pari una spusata.
In ghjesgia la dumenica da mane
Sì l’inviglia di tutte e paisane.

Vulinteri lascerie d’esse Scappinu,
Per esse u casacchin ch'eo ti dunai
È stringhje lu to senu alabastrinu;
È or chì durmendu in lettu ti ne stai,
Oh fussi u cavizzale, o u cuscinettu,
O u lenzolu supranu du to lettu !

FILIGNOCCA: Aiò veni o Scappì, veni cun mè è veni quì (li tende a manu cun allusingu)
SCAPPINU: Duve?
FILIGNOCCA: O sciuccò, a ti aghju da dì eo ? (l’allusinga sempre di più)
SCAPPINU: Ma... ùn possu chì devu muntà a guardia à Baione...
FILIGNOCCA: (azeza) Allora, preferisci a carogna di stu sumere à mè?!? Veni, o imbecillò chì nimu saperà ch’è tù ti sì alluntanatu una cria...

Scappinu hè perplessu, ùn sà cosa fà. Guarda à Filignocca, è po à Baione... à l’ultima seguita a zitella. Escenu di scena. A piazza resta deserta. Entreno in scena, à l’appiattu, duie donne, chì anu decisu propiu di sbarazzà si di Baione.

CECCA: Bestiaccia maladetta, avà l’emu da fà finita cun tè e cun a guerra. Ti lamperemu sottu ripa, è speremu chì i vermi ùn averanu pietà di tè. Tè o Togna, piglialu per e gambe e andemu...
 
Piglianu u sumere ed escenu di scena. Cala u lume...
Volta u lume
Dopu pocu eccu à Scappinu, male assestatu cù i vestiti di fora, bellu sudisfattu di a stundetta ch’ellu hà passatu cù Filignocca. Ùn si accorghje micca subitu ch’ellu hè scumparsu Baione. Guarda in giru à ellu, stupitu...

SCAPPINU: O Dio... u sumere (scumbugliatu) Baione, Baione ! (mughja è po si stà zittu) ... forse i cani u si saranu manghjatu, o Dio Signurellu... è avà ch’aghju da fà puverettu di mè...
 
Entre Pancottu chì hè statu svegliatu da i mughji di Scappinu...

PANCOTTU: Ma chì ci hè? Hè accadutu qualcosa!?
SCAPPINU: Baione... è sparitu Baione, mi sò... ehm... alluppicatu una stundarella. Quandu aghju apertu torna l’ochji u sumeru ùn c'era più.
 
Entrenu in scena ancu l’altri Burghisgiani. Si guardanu sgumentati. Certi facenu salamine è lampanu saiette. Ciapo, u merre, cumanda di tene un'assemblea da pudè decide ciò chì si hà da fà.

CIAPO: Paesani, è evidente, non sono stati i cani a mangiarsi la carogna di Baione. Qualcuno di voi l'ha fatta sparire e ora deve essere restituita affinché possa compiersi la vendetta contro Lucciana.
MANFRINU: Basta con questa assurda guerra. Era Baione la causa del vostro odio. Ora non c'è più: Sant'Appiano ha fatto il prodigio e con la sua chiave santa ha voluto guarire le nostre anime facendo scomparire la carcassa di Baione. Oggi è il Venerdì Santo. Cristo muore per noi: prepariamoci degnamente al Santo Sacrificio...
STRAMBONE: Và bè! ma esiste un solu modu di preparà si à u santo sacrificio: lavare l'insultu chì ci hè statu fattu rimandendu à Quellu Quassù u più pussibule l’anime di i peccatori Luccianesi. Ellu chì hà misericordia, viderà s’ellu l’accetta quassù. In quantu à noi eo dicu di fà subitu una spedizione punitiva... (mughji di apprubazione)
CIAPO: Ma ci manca l'asino... È vero che la vendetta è come il sale: non marcisce mai. Ma senza Baione come faremo? Don Cecco, qual è il vostro consiglio...?
CECCU: Fratelli, invochiamo l'aiuto e la benedizione di S. Antonio, lui che fa tredici grazie al giorno, affinché ci illumini su dove è stato trasportato Baione. (Tutti si indinochjanu è preganu u Santu)
SCAPPINU: Zitti, zitti, ascoltate... (si sentenu grachjà i corbi) ... Hè Sant’Antone chì ci hè statu à sente è digià esaudisce e nostre prighere... Sti corbi ch’è vo sentite si sò achjiccati à a carcassa di Baione... Aiò andemu... (escenu tutti di corsa. Voltanu dopu pocu cù u cadaveru di u sumere)
PANCOTTU: Or bè, chì u corpu di Baione sia imbalsamatu. Prima chì u sole sia altu in celu, u sumere u purteremu in a chjesa di San Michele in Lucciana. Hè custì ch’ellu deve stà, insieme cù i soi, cù i so pari. È i Luccianesi videranu ciò chì l’aspetta s’elli anu torna u stomacu di insultà ci. (piglianu u sumere ed escenu di scena)

SCENA VI 

In Lucciana. Si vedenu i resti di case distrutte, di pagliaghji brusgiati. Baione pendicheghja à i resti di u campanile con un cartellu appesu à u collu: «Borgo a Lucciana dà l'agnello pasquale, onde rompa il digiun quaresimale». U paese hè desertu.

Entrenu San Michele è i trè demonii.
MICHELE (stancu mortu): Cette nuit-là, « cousins », je me devais d’intervenir, vous le comprenez bien ! Vous vous rendez compte ! Suspendre cette horrible carcasse à l’intérieur de mon sanctuaire... Vous m’avez fait une farce de très mauvais goût... et vous vous imaginiez que ça allait se passer comme ça, en douceur ? !
BELZEBÙ: Vraiment, nous n’avons rien eu à faire. Ces choses-là, tu sais qu’il suffit de commencer ; la pichenette initiale et puis ça va tout seul... Une fois qu’Astaroth a eu allumé la querelle, c’est parti comme une traînée de poudre. Pour le reste, ce sont les hommes qui ont tout fait d’eux-mêmes. Tu peux me croire. Pour la stupidité et la cruauté, il n’ont décidément pas besoin de conseils venant de nous !.
ASTAROT: (campendusi di risa si gira versu Michele) J’ai encore en mémoire la réaction de ce malheureux prêtre quand tu as cherché à le réveiller et que tu lui es apparu en songe (cun accentu pinzutu ): «Svegliati don Bellicone, i borghigiani hanno appeso Baione nella mia chiesa... togli quell'immonda carcassa». Il s’est réveillé tout en nage, il s’est tourné et retourné dans son lit, ensuite il s’est vissé au goulot de la bouteille... et glou ! et glou ! glou glou ! il s’est tourné de l’autre côté et s’est rendormi comme un gosse. Ah la belle « vision mystique » que voilà !...
MICHELE: Laissez donc tranquilles mes serviteurs. Don Bellicone, c’est vrai, n’est pas un exemple mais c’est un homme plein de foi...
BELZEBÙ: Plein de quoi ?
MICHELE: Plein de foi !
BELZEBÙ : Tu veux dire plein de vin ! Et pourtant, ce qui est arrivé c’est aussi de ta faute ! C’est bien toi qui as déchaîné cette épouvantable tempête seulement pour réveiller ton serviteur... « plein de... foi » comme tu dis ! C’est la tempête qui a semé la panique dans la population du village.
MICHELE: (cù stizza) D’accord mais ce n’est tout de même pas moi qui ai -pardonne-moi l’expression !- foutu le feu au village et aux champs alentour !..
ASTAROT: C’est pas nous non plus. Ils ont tout fait eux-mêmes. Les Luccianais ont cru que les cloches agitées par le vent signalaient un incendie. Pour eux c’était le tocsin. Ils se sont mis à courir partout en criant « au feu ! au feu » et c’est comme ça que les gens de Borgo se sont imaginé que les Luccianais étaient encore là dans les parages. Le vent que tu avais déchaîné sur la région a fait le reste. Et la preuve que tout ce que je dis est la vérité vraie, c’est que les Luccianais invoquaient Sainte Agathe et lui demandaient de les aider contre le feu. C’est quand même pas de notre faute si cette nuit-là ton amie Agathe roupillait !...
BELZEBÙ (pensosu è ispiratu) : Tout cela est parfaitement exact. Figurez-vous qu’une scénographie d’une telle perfection, c’est vraiment une réalisation qui échappe à notre compétence. Il faut avouer que lorsque les humains entrent en scène, ils sont vraiment diaboliques !...
MICHELE: Pourtant, qu’est-ce que vous avez à me dire au sujet de Don Patacca, que l’évêque avait fort opportunément envoyé dans la Marana pour apaiser les esprits ? Vous n’avez rien à me raconter ?... et de sa mule non plus ? !.. (Astarot cala u sguardu, diventa biancu di rabia. Michele u guarda, li sciacca una patta nant’à a spalla è mette à ride campendusi) ...après t’être infiltré dans le corps de l’âne Baione, tu t’es mis en tête de t’insinuer dans le ventre de la pauvre mule du vicaire... tu dois confesser que tu as voulu trop en faire, non ? ! Tu peux dire que tu as fait belle figure... (ride à sbillicà si. Ancu Belzebù, senza fà si vedere da Astarot, ridichjuleghja. Intantu Astarot si torce da a rabia).
Escenu di scena.

SCENA VII

In piazza à U Borgu. Don Patacca arriva in paese à cavallu à una mula bella è graziosa.

MANFRINU: Ecco il vicario mandato dal nostro vescovo
Accorrenu tutti à riverisce u vicariu.
PATACCA: Vi benedico fratelli.
CIAPO: Ben arrivato, Monsignore. Il popolo di Borgo vi dà il benvenuto.
PATACCA: (fala da a mula) Sono venuto a portarvi la benedizione del nostro vescovo e a sedare il contenzioso che dilania questo paese... portate la mia mula a pascere...(un borghigiano piglia a mula ed esce di scena)... sarebbe peccato grave se nei giorni in cui Nostro Signore muore e resuscita, la diatriba sanguinosa fra i due vostri paesi non si ricomponesse (tutti stanu à sente in silenziu). È arrivato il momento di siglare la pace con i vostri vicini, nel nome di Nostro Signore Gesù Cristo...
 
In quellu mumentu entra in scena Rusetta, a mula di Patacca, cù in groppa legata a carcassa di Baione; i Burghisgiani capiscenu u culpacciu ch’ellu li hà fattu Michelacciu è mettenu à sciaccà e bastunate àa mula, chì, pusseduta da Astarot, erpia cum’è impazzita.

PATACCA: Fermi, fermi, maledetti, state uccidendo la mia mula.
PANCOTTU: I videte ? Sò stati elli, i Luccianesi, ad almanaccà stu affrontu novu, torna un antru ! Ùn rispettanu nunda, a vi dicu ! Mancu a vostra mula ! Eh ma, a pacaranu cara, a pacaranu !...
A mula casca arresa.

Mentre ch’ella cresce a rabia cullettiva è chì Don Patacca hè ghjimbatu nantu à Rusetta, entre una delegazione di Lucciana guidata da Panzeculu, chì ùn sà nunda di u culpacciu fattu da Michelacciu.

PANZECULU: Reverendo Monsignore, simu venuti in missione di pace. Sappiutu di a vostra presenza, avemu decisu ch’ellu era ora di mette fine à stu affruntamentu: simu quì per ottene a vostra benedizione.
PANCOTTU: Hè cusì ch’è vo vulete ristabilisce a pace frà noi, imbruttendu torna u nostru onore (insegna a mula è a carcassa di Baione).
PANZECULU: Lo giuro sul mio onore: ero all'oscuro di tutto. Sarà statu Michelacciu... chì ellu, ùn era d'accordu per fà vultà a pace frà noi.
STRAMBONE: Ancu bugiardi sarete, sarà pussibule ? !...
Scoppia un impicciu frà i dui partiti.

Mentre ch’elli si azzuffanu Burghisgiani è Luccianesi, appare San Michele (sta volta t’hà à doss a vestura classica angelica, cù u pocu è tantu d’ale è di ciuffi biondi). I cumbattenti ùn lu vedenu. Cù a so lancia tocca a povera mula chì trasalta è cappia una peta tamanta. Tutti si fermanu à fidighjà a mula. Da u nulu di fume di a peta affacca Astarot tussighjendu (vestutu di rossu, cù e solite corne è a coda chì cunvene). Ancu ellu hè invisibile à i cumbattenti. Face duie capriole. Si vede ch’ellu hè imbarazzatu per cum’ellu hè statu "espulso" da Rusetta. Michele ride è Astarot si ne và cù a coda tramezzu à e gambe. A mula si rialza miraculusamente, liberata da u demoniu.

PATACCA: Guardate, Rosetta è guarita. Questo è un miracolo del Signore e dei suoi angeli. Popoli di Marana, ecco il segno che attendevate per suggellare la pace fra voi. Il Signore vi guarda ed è stanco della vostra assurda guerra. Sia posta fine a questa scelleratezza...
Tutti si indinochjanu cumossi.
CIAPO: Ebbene, sia siglata la pace fra Borgo e Lucciana (mughji di gioia, euforia cullettiva)... La carogna di Baione sia sotterrata sul confine fra i nostri due paesi, e sia posta una lapide con incise queste parole: «Baion, ch'in questo comunal confine/fiero causò conflitto sanguinoso/qua e là portato e riportato, alfine/ebbe e qui diede altrui pace e riposo./O paesan, non v'appressar l'aratro;/alla pubblica pace è il suol sacrato». (mughji di apprubazione)
CIAPO: Sia ora data lettura del trattato di pace...
 
Mentre chì u merre leghje u trattatu, i persunagi escenu pianu pianu di scena. Si presenta dinò l'ambiente di a scena I. Eccu torna à Michele è i trè demonii, è sò à pusà à quellu tavulinu.

MICHELE: (giratu ver di Astarot) L’entrée était parfaite, mon ami, mais ta sortie... superbe ! (ride è si campa, Astarot rugnuleghja da a rabia)... Quand même, cette fois encore votre machination a échoué, mes chers « cousins ». Voyez, je crois qu’il en sera toujours ainsi (ironicu) vous avez choisi le mauvais rôle. Et maintenant je vous salue, car j’ai mon entraînement (esce fendu a so corsa d’eserciziu).
BELZEBÙ: Excusez l’expression, mais il y a vraiment de quoi dire qu’on a fait une figure de... merde.
SATANASSU: Quand même, nous n’avons pas dit notre dernier mot. Nous avons encore un allié puissant sur la Terre.
ASTAROT: Qui ?!?
SATANASSU: Comment qui? Imbécile ! L’Homme... avec son « libre arbitre », comme dit quelqu’un, ou avec... sa « stupidité », comme dit quelqu’un d’autre.
ASTAROT: Ah oui ! l’Homme...

FINE

Pagine : 1 2 3