Ierufania o cirimonia di a sirena

Traduzzione da

Figurate vi a piscina di un hôtel
sott’à i celi lenti di Sicilia.
In u sciuppittà di e cigale à ora di siesta
Sin’à l’ombra brusgiata di l’arburi.
Sott’à un alivu un omu dà a so carne à u penciulà
di l’ora.
Di colpu,
A brusta di a stonda si move
per via di un ciambuttime chì li face apre l’ochji.
Feghja, è davanti à ellu
cuntempla un visu beatu chì affacca
cù un surrisu abbacinente
da l’acque turchine.
A creatura surtì da a piscina. Passò
pianu pianu davanti à l’omu.
Sulitudine lunaria di a bellezza,
evanescente, miraculu, preda di u mondu,
perla perfetta è affascinente, cù issa
fastuosa qualità di seta
di a giuventù, esciuta pocu fà
da a brutale crisalida infantile
cum’è un esse favulosu, flussu di Venere.
Passò pianu pianu,
è si stese, micca luntanu, à u sole.
U lume lucia nantu à a so pelle bagnata. È issu surrisu nant’à a so bocca, issi ochji persi.
L’omu pensa : « Hè qualcosa metafisicu. In sè stessu,
chì si rallegra in a so esistenza
miraculosa,
è chì offre à issu sole di Dii
l’orgogliu di a so esistenza.
Durante un bellu pezzu l’omu a fideghja.
Si campa ammirendu
a so pelle chì luce, dapoi issu collu
di perdizione,
à sin’à a splendurente curvatura di e so chjappe ;
u miticu pudere di isse ghjambe more,
u pilicciu biondu è chì riluce,
u so corpu cavu, ambiguu,
a so bocca ch’ellu sunnieghja calda,
i so ochji, chì s’aprenu di un colpu, è feghjanu,
feghjanu u mondu
circhendu à fà si lu tuttu soiu.
L'omu si sente cum’è narcutizatu. Si
Dice : « Eranu cusì issu surrisu
E issi ochji, issa
Sera di sangue è di polvera
Nant’à issa
Muraglia luntana? »
A creatura, pianu pianu, stinzendu si
cumu s’ella si sgrunchjulia
in u so lettu, à u spartà si, gira
a u so visu versu ellu.
Issi ochji brillanu cum’è u mare.
Qualcosa salvatica si annida in issa carne, cumu
s’ellu battia
in a forza ceca chì fece u mondu,
quellu primu lume chì sbaccò e tenebre.
“Esse misteriosu -pensa l’omu-
chì arieghji nant’à a mo vita,
cum’è a Luna in a calma maiò di i mari,
duve porti a mo primura?”
Tandu, ella si pisò. Passò
rente à mè. Sentii u so odore.
I so ochji mi sfgrisgionu.
Trà e so labbre lucianu i denticelli.
A vidi chì si alluntanava versu u bar.
« O forse - dissi - ùn sì ghjunta
à dà mi nè à dumandà nunda.
Solu ch’o ti fideghji
E ch’o riposi ind’è issa inghjermatura di ciò ch’o sò ubligatu à esse ».
Era a Belleza. Creazione senza ombre, carne
gluriosa, non
solu per amà la,
per gode a so grazia, ma
per venerà la cum’è una di
isse
cime alte di a vita
duve pare chì a Natura rendi
umagiu à u misteru di a so origine.
“Amore. . . ”, dissi.
È stendii e mani versu tè.
Ma ùn tuccai chè aria infiarata.
È puru cumu s’è a forza d’issa invucazione
Fussi stata una manu accarizzendu li u tupezzu,
a creatura si girò
è mi fighjò. I so ochji
ridinu. Si liccò e labbre. Lucinu i so denti à u sole.
È fù cumu s’è l’aria fussi tela
è in ella a to belleza avessi lacatu a so sudata di l’oru.
È tandu capii.
Ùn era solu Brama. O era una Brama chì brusgiava
al dilá di tè
issò chì mi accendia e viscere ed a memoria.
Ciò ch’ellu mi dava iss’essere
era a dissuluzione ind’è u stintu
-cum’è u sangue caldu di l’animale caccighjatu-,
listess
tensione chè l’Arte. Duve
strughje mi.
L’annientamentu in a Belleza.
“Hè a fiamma chì allumina
e cave di a Morte”, mi
dissi.
È cum’è un Diu iss’omu ti adurò.