E cunfine

E cunfine


E cunfine sò linee tracciate,
Cateri chì ponu separà,
Quale pò dì ciò chì hè quà,
È chì ci hè da l'altra parte di e cunfine ?

Ponu esse utili o murtali,      
Ponu esse piatti o visibili,
Nantu à una carta, un muru o un  trattu,
Ma ùn sò micca senza seguitu.

Ponu prutege ci,
Dà ci un sintimentu di sicurità,
Ma ponu ancu chjode ci,
Impedisce di vede al di là.

E cunfine sò cateri chì ùn attraversemu,
Limiti chì à noi stessi ci impunemu,
Ma forse un ghjornu i supraneremu,
È chì, di campà in armunia, da amparà avemu.

Ma chì hè una fruntiera,
Osinnò una linea banale?
Pò esse fisica o mentale
È qualchì volta ancu imaginaria.

Forse, i veri cunfini
Sò in i nostri cori è spiriti,
Induve ci limitemu,
È duve, a guerra à i nostri cumpagni, femu.

Tandu, femu cascà e cunfine,
Per chì a pace regna infine,
Aprimu e nostre bracce l'unu à l’altru,
È chì, tutti fratelli, siamu.