A notte ci spinghjia passighjate

A notte ci spinghjia passighjate
pè a nostra nova cunniscenza, tornendu
è andendu, finu à l’ultima tana,
cusì à l’orlu di u penultimu lume
nascì di e to labre cum’è un affannu
u nostru angulu d’amore divastadore,
un affannu chì move sedie è
piega ritrospechji,
perluccie di a notte, ingullite tutte
da a smania insonna di a to bocca
è cusì, furesteri, emu trovu u sole
approntendu a tavula à d’altri invitati.
Teniamu sempre qualchì secretu
inutile da dì sottu à chjarori cusì chjari,
un locu o un altru, postu chì
e nostre cità parenu intercambiabile.