E cose lasciate suspese

M.Clementi

Si chjamava Mariù.
O forse ùn si chjamava ancu.
Perchè chì tuttu in ella paria esse in diventà — un abbozzu, un’aspettata, una frasa fermata tramezu à un fiatu.

 

Ind’è u so magazinu chjucu chjucu  di u so Capicorsu cusì caru, i muri eranu cuperti di carte appiccicate, di lettere principiate, di liste senza fine. « Da fà : » « Da dì : » « Da capisce : » Ma, punti finali, mai.

Ogni matina, scrivia una frasa nant’à un pezzucciu di carta, l’inviloppa d’una fattura, un tichettu di spese. Po’ a lasciava custì, cum’è un’offerta à l’inforse. « Mi ricordu di a voce di mamma quand’ella dicia… » « Ci vurria ch’è li dicessi chì… » « Forse u silenziu hè una forma di… » Una memoria saturata di frammenti, di prumesse micca tenute, di gesti interrotti.
Eppuru, era què chì a tenia viva. Ciò chì ùn era statu dettu. Ciò chì ùn era statu fattu. Ciò chì firmava da scrive.

 

Un ghjornu, scuntrò un omu in una bibliuteca. Lighjia un libru senza finì lu. Ella u fighjulò, intrigata. Ellu li disse :
— Preferiscu ùn finì a storia. Cusì, u libru cuntinueghja à campà in mè.

Ella surrise.
Ùn si rividinu mai più.
Ma ella scrisse : « Ci sò scontri ch’ùn si devenu micca cunclude. »

 

À a fine di a so vita, ritruvonu in i so scagni, quaterni cù centinaie d’inizii. Fole senza fine. Lettere senza destinatariu. Puesie senza ultimu versu. È nant’à l’ultimu fogliu, sta frasa : « Forse u scordu principia induve si crede d’avè finitu. »

 

Ellu era ghjuntu per vende u magazinu. Un erede, un parente luntanu, un omu chì ùn cunniscia Mariù chè per via di sangue. Ma à tempu ch’ellu aprì a porta, l’atteu si piantò.

Una polvera fine è bianca ballava in i ragi di luce. I muri parlavanu. E carte appiccicate, i quaterni, e foglie vulente — tuttu era custì, cum’è s’ella fussi appena surtita avà, appena viva. Ùn pudia tuccà à nunda. Ogni frasa era un fiatu. Ogni principiu, un batticore.

« Mi ricordu di a voce di mamma… »

« Forse u silenziu hè una forma di… »

« Ci sò scontri ch’ùn si devenu micca cunclude. »

Ellu ùn capia tuttu, ma sintia. Sintia chì Mariù avia campatu à l’inforse, in ciò chì ùn si compie. Sintia chì ogni carta era una finestra nant’à un mondu ch’ùn vulia esse chjosu. In un quaternu, truvò una frasa scritta in tinta pallida :

« Ùn hè u puntu chì conta, ma u fiatu trà e parolle. »

Allora, invece di vende, decise di trascrive. Di leghje, di traduce, di sparte. Micca per compie — ma per cuntinuà. Mariù ùn era più. Ma ciò ch’ella avia lasciatu appesu, cuntinuava à campà. In ellu.

 

Era ghjunta per aiutà à mette in ordine. Ghjulia, dicessette anni, capelli sculuriti da u sole, ochji chì cercavanu. U magazinu era chjosu dapoi mesi, ma u so babbu avia dettu :

 — Vai à dà una manu. Ci hè da truvà ciò chì si pò salvà.

Ella ùn cunniscia à Mariù. Ma appena entrata, sintì qualcosa. Ùn era paura, nè tristezza. Era… una presenza. E foglie, i quaterni, e carte appese — tuttu parlava. Tuttu aspettava. Ghjulia cuminciò à leghje. Frase tronche, pinsamenti lasciati in sospesu.

« Mi ricordu di a voce di mamma… »

« Forse u silenziu hè una forma di… »

Ella pigliò un quaternu, u più vechju. Scrisse à fiancu à una frasa interrotta :

« … è forse, quandu si tace, si sente megliu. »

Cusì principiò u dialogu stranu. Una voce di donna anziana, una voce di zitella. Un filu invisibile. Ogni ghjornu, Ghjulia scrivia à fiancu à ciò chì Mariù avia lasciatu. Nè per spiegà. Nè per finì. Ma per risponde.

 « Ci sò scontri ch’ùn si devenu micca cunclude. »

— È ci sò parolle chì aspettanu d’esse intese.

« Ciò chì firmava da scrive. »

— Forse tocca à mè di cuntinuà.

À a fine di l’estate, Ghjulia avia cumpostu un quaternu novu. Un quaternu à duie voce. Quella di Mariù è a soia. U magazinu ùn fu vindutu. Diventò un locu di memoria viva. Un locu induve l’inacquistatu diventava trasmissione.

 

Mariù (voce antica, spezzata, dolce) Mi ricordu di a voce di mamma quand’ella dicia… Ci vurria ch’è li dicessi chì… Forse u silenziu hè una forma di…

Ghjulia (voce giovana, viva, tremula) A voce di a to mamma, l’aghju intesa in u ventu. Ciò chì ùn li dicisti, forse tocca à mè di dì la. U silenziu… hè un locu induve si cresce.

Mariù Ci sò gesti interrotti, prumesse micca tenute. Ciò chì ùn hè statu fattu. Ciò chì firmava da scrive.

Ghjulia I gesti, i ripigliu cù e mo mani. E prumesse, e scrivu à fiancu à e to frase. Ciò chì firmava… hè diventatu u mo principiu.

Mariù Preferiscu ùn finì a storia. Cusì, u libru cuntinueghja à campà in mè.

Ghjulia Ùn la finisceraghju mancu eiu. Ma a leghjeraghju à voce alta, per ch’ella campessi in l’altri.

Mariù Ci sò scontri ch’ùn si devenu micca cunclude.

Ghjulia Ci sò trasmissione chì ùn anu bisognu di fine. Ci sò fili invisibili chì ci leianu.

Mariù Forse chì u scordu principia induve si crede d’avè finitu.

Ghjulia È forse chì a memoria principia induve si lascia un spaziu biancu.

 

U magazinu ùn era più solu. À pocu à pocu, a ghjente di u paese ci era entrata. Per curiosità, per affettu, per ricordu. Per sente ciò chì Mariù avia lasciatu appesu. Ghjulia avia appiccicatu i quaterni à i muri, cum’è s’elli fussinu una mostra viva. Ogni frasa, ogni principiu, ogni biancu — era una chjama. Allora, e voce si sò svegliate.

 

Una donna anziana hà ricunnisciutu una frasa di a so giuventù.

— Quessa, l’avia detta a mo mamma quand’ella perse u so fratellu.

Un zitellu hà scrittu à fiancu à un frammentu :

— È s’ella era una stella chì ci guarda ?

Un omu hà purtatu una lettera mai mandata.

— Mariù m’avia dettu di scrive. Ma ùn avia mai trovu u curagiu.

 

U magazinu era diventatu un circulu. Ùn si parlava forte. Si murmurava, si scrivia, si lighjia à mezu à i silenzi. Ghjulia, à u centru, ùn guidava. Ella accumpagnava. Cum’è Mariù l’avia accumpagnata, senza impone, senza cunclude. À a fine di a serata, una vechja hà dettu :

— Ci sò parolle chì aspettanu decennii per esse intese.

È un giovanu hà rispostu :

— Ci sò silenzii chì diventanu voce, quandu si lascia u spaziu.

U magazinu firmò apertu. Ùn era più un locu. Era un tempu. Un fiatu. Un puntu di suspensione.

 

Cara Mariù,

Ti scrivu da u to magazinu, quellu locu chjucu chjucu induve u tempu si pianta, induve e carte parlanu, induve u fiatu di ciò chì ùn hè statu dettu si sente à ogni angulu.

Ti scrivu, ma ùn aspettaraghju risposta. Perchè chì a to voce, l’aghju intesa in i bianchi. In ciò chì ai lasciatu appesu. In ciò chì ùn ai mai finitu.

Aghju lettu e to frase, i to principi, i to silenzii. Mi sò lasciata tuccà. Mi sò lasciata guidà.

Ùn ti cunniscia. Ma oghje, ti portu in mè. Cum’è una voce antica chì m’insegna à scrive senza paura di l’inacquistatu.

Ciò chì ùn ai dettu, l’aghju dettu eiu. Ciò chì ùn ai fattu, l’aghju fattu cù e mo mani. Ciò chì firmava da scrive, hè diventatu u mo principiu.

A ghjente hè venuta. Hà lettu, hà scrittu, hà rispostu. U to magazinu hè diventatu circulu, memoria, fiatu.

Ti scrivu per ringrazià ti. Perchè chì m’ai amparatu chì u puntu finale ùn hè sempre necessariu. Chì u silenziu pò esse voce. Chì l’inforse pò esse bellezza.

Ti scrivu, Mariù, perchè chì ciò chì ai lasciatu appesu, hè diventatu u filu chì mi leia à l’altri.

Ti scrivu, è lasciu sta lettera custì, Nant’à u tavulinu di legnu, À fiancu à e to carte, À fiancu à u to fiatu.

Ghjulia

 

Era d’aprile, è u ventu purtava i prufumi di terra smossa, di fiori timidi, di i principii, di u rinnovu. Ghjulia avia capitu chì u circulu ùn pudia firmà chjosu. Chì a memoria, per campà, avia bisognu di passà. Allora, pinsò à Lisa — una zitella di quattordeci anni, ochji bassi, voce chì tremava, ma mane chì disegnavanu mondi. Lisa ùn parlava assai. Ma scrivia nant’à e margine di i quaterni di scola. Frase tronche, fiure strane, parolle chì ùn avianu sempre sensu — ma chì avianu fiatu. Ghjulia l’invitò à u magazinu. Ùn li disse nunda. A lasciò leghje. Lisa caminò trà e foglie appese, i quaterni, i silenzii. Si piantò davanti à una frasa di Mariù :

« Ci sò parolle chì aspettanu decenni per esse intese. »

Allora, Lisa pigliò una carta bianca. Scrisse :

« È ci sò ochji chì sanu ascultà senza sapè. »

Ghjulia sorrise. Ùn era più sola. U filu era passatu. À a fine di u ghjornu, Lisa lasciò una frasa appesa à u muru :

« Ùn sò pronta à parlà. Ma sò pronta à sente. »

U magazinu si riimpii d’un novu fiatu. Mariù, Ghjulia, Lisa. Trè voci, trè tempi, una sola memoria.

 

Era una notte senza luna. U paese era calmu, ma u magazinu brillava d’una luce dolce, cum’è un focu interiore. Ghjulia l’avia invitata. Lisa avia accettatu. E donne anziane, i zitelli, l’omi silenziosi — tutti eranu custì, à pusà, cù un quaternu in manu, o solu à l’ascoltu. U ventu s’infilava trà e petre secche. U mare, luntanu, murmurava. Era tempu di leghje. Ghjulia aprì u circulu cù una frasa di Mariù :

— « Ùn hè u puntu chì conta, ma u fiatu trà e parolle. »

Una donna aghjustò :

— È u fiatu, hè ciò chì ci leia.

Un zitellu disse :

— A mo mamma dice chì e parolle campanu più di noi.

Lisa tremava. Ma s’alzò. Tenìa un fogliu in manu. U so fogliu.

—  À Mariù, à Ghjulia, à tutte e voce ch’ùn aghju intesu ma chì mi portanu. Ùn sò pronta à parlà. Ma stasera, vi leghju.

 

Silenziu. Fiatu. Voce.

 

Lisa lesse una puesia nata da i frammenti. Un mischiu di e frase di Mariù, di e soie, di ciò ch’ella avia intesu. Era bella. Era fragile. Era viva. À a fine, nimu parlò. Ma tutti sapianu. U circulu avia cambiatu. A memoria era passata. Mariù, Ghjulia, Lisa. È avà, l’altri. U magazinu firmò apertu tutta a notte. E carte appese ballavanu cù u ventu. E voce, cunfuse, cuntinuavanu à campà.

 

U magazinu era sempre apertu. À l’estate, à l’invernu, à l’ora di u ventu forte, à l’ora di u silenziu. E carte appese si sculurianu pianu pianu, ma nimu l’osava caccià. Era cum’è s’è ogni frasa, ogni biancu, ogni fiatu, avia pigliatu radica. Lisa era cresciuta. Ghjulia avia lasciatu u paese per un tempu, ma scrivia sempre. Altre zitelle eranu entrate, altre voce, altri gesti. Un ghjornu, una furestera passò davanti à u magazinu. Intrì, senza sapè. Lesse una frasa di Mariù, una risposta di Ghjulia, un versu di Lisa. Si piantò. Scrisse à fiancu :

« Ùn vi cunnoscu. Ma mi sentu cum’è in casa meia. »

Allora, nimu circò più di finì. U puntu finale era diventatu invisibile. Ciò chì Mariù avia lasciatu appesu, ciò chì Ghjulia avia raccoltu, ciò chì Lisa avia osatu dì — tuttu era diventatu circulu, fiatu, memoria viva. E voce cuntinuavanu. À voce bassa. À mezu à u ventu. À mezu à u mare. È in u silenziu, a trasmissione diventava offerta.

 

Aprì appena l’ultimu quaternu.

Una pagina bianca.

Solu trè parolle, scritte à l’inchiostru sculuritu :

« S’è ti dicessi… »

U ventu s’alzò.

A luce tremulò.

Qualchissia pichjava à a porta.