Tania DAMBACHER - “L’identità literaria di Marie Susini”

“L’identità literaria di Marie Susini”

Eccu un passu tradottu in corsu da u libru di:

 

Tania DAMBACHER : Marie Susini ou l’apologie du désespoir

            Pè u più, a scrivitura literaria corsa, discrive u spaziu fisicu, à tempu raprisentatu è chì raprisenta, hè quella di l’isula ingrunchjulita nant’à sè stessa, incastru ritrosu à qualsiasi cumunicazione esterna A Corsica di Marie Susini, duve a fatalità diventa realità per ognunu trà i persunagi, si ne stà chjosa  per l’azardu, u capricciu è a cuntingenza.

Una circularità spaziutempurale, un’atempuralità, un’autoraprisentazione, un sensu di a fatalità è tante marche d’autobiugrafisimu qualificheghja, secondu à Margherita Marras, a scrivitura di Marie Susini.

Pè issa circatora sarda chì da parechji anni studieghja e pruduzzione literarie corse, sarde è siciliane, i scritti di issa scrittora sò stampati da a so appartenenza à l’isula è a so predistinazione isulana.

            Ma Marie Susini sarà propiu isulana? Puntale luccichiu di a literatura feminile isulana, ma quantunque micca feminista, hè sicura ch’ella hà marcatu u vintesimu seculu cù a variatezza è l’uriginalità di a so pruduzzione literaria.

Ma ci vole puru à ricurdà si chì, da ricunnosce si prima d’esse stata ricunnisciuta, a scrivitora vangardista, primurosa d’allargà l’orizonte soiu, di scappà luntanu da e stanghe di a tradizione, di a miseria, di i castighi è di a chjusura isulana, tantu più inacerbita ch’ella hè femina, laca a so Itaca nativa, a Corsica.

Una partenza scelta, ma chì sarà campata cumu una vera trasgressione lighjitoghja in tutte e so opere. Di fatti cappià l’isula, u paese, porta à rompe cù u clanu di famiglia - è nimu  a si pò schisà!

 

Ma s’è stabilì si in terra d’esiliu vole dì fà si ribella, traditora (chì a Corsica ùn si laca, ùn si raconta)  alluntanà si in Parigi (a cità di l’anonimu cun mentalità odiosa) accerta quantu si hè strana è singulare. Inquantu à ella, u scrive li assesta l’universu mentale.

Senterà u bisognu di trapassà, di superà l’isula di soiu, rifendu la in a so creazione ?

Soca sarà quessa u significatu di i so rumanzi, nati trà i passa è volta trà terra d’origine è terra d’aduttazione. Omancu, si vede i so scritti chì mettenu à svià si  in un’isula ch’ella hà lacatu è ch’ella visita è rivisita senza piantà.  

À tuttognunu a so isula cun cunfine da ùn pudè le definisce, vene à dì a so zitellina, scrive Angelo Rinaldi, chì, impariginitu quantu Marie Susini, conta u so vultà à l’isula ind’è La dernière fête de l’Empire.

Spatrià scrittori esiliati … inghjenna un imaginariu particulare, un’idealisazione di u paese persu o di l’avvene ch’omu spera è à tempu un sturcimentu trà i ricordi ch’omu si tene è l’avvene di u paese persu sputicu soiuu, sugerisce Jacques Mounier.

Quessa hè tantu più vera ch’ellu si tratta d’un’isula, un spaziu cù e so cunfine, isulatu, cun l’acqua ingiru è induve, à sente à Marie Susini, si hà modu à marchjà, si gira sempre à l’intondu  (Renfermée, 294).

 

            Mia Panisse feghja parechje sumiglie trà l’autrice è Sylvie, doppia ambivalente, …  sparta trà dui mondi, Nordu è Sudu…, …  sbaffata trà l’attaccà si pè un Corsu è u staccu graduale da a Corsica. Susini, marcata ella stessa da sintimi cuntraditorii ver’di l’isula soia, à traversu a funziunalisazione d’issa furestera pare tutta, avanzà quella tesa chì hè cusì difficiule di tene cara a Corsica ch’ùn si pò fà senza dà ci a so vita sana sana. Qualsiasi prova d’emancipazione si scrive in u tritticu resignazione-indiferenza-spenghjitura di sè stessu. A pussibilità di scappà ci hè solu un illusione, propiu cum’è u dilemma di Sylvie : azzingà si à a vita o cappià ?

 

            E tematiche ricurrente di a rivisitazione di l’isula  s’elle t’anu un raport à u campà di l’autore, à a so ileità, u ricordu di l’universu di i so anni di giuventù hè riscrittu per mezu à u sguardu d’una zitella diventata maiò.

Ma forse, cum’ellu a sugerisce in modu ghjustu Georges Groddeck, u sensu di a so vita sarà di fà torna spuntà u zitellu ch’ùn hè mai sparitu, u zitellu ch’ùn cunnosce nancu u sintimu di l’irriversible è ùn sà micca propiu  ciò ch’ella hè a morte, secondu à Gilles Bosetti.

Marie Susini, vistu u so sensu visiunariu è pueticu, a purezza d’una scrittura sensuale è rigurosa, ùn hà piantatu di splurà l’isule  interiore, accerta Jean-Noël Pancrazi.

            Ma si tratta di chì isule interne, è ancu di chì Corsica? Marie Susini conta :

Issa Corsica mi pare ch’ella hè in ogni locu, quella ch’aghju cacciata, chì mi hà fattu tantu , ch’avia fatta per via ch’o l’avia scritta, ùn esiste più, è mai hè esistuta. Hè  una Corsica ch’avia pensata, imaginata, è forse creataHè u mondu a Corsica, in u sensu ch’omu hà da fà cù una natura chì, da sè stessa, vi dà u sintimu di u trascindente (Tresson 24/06).

Ind’è l’emissione di France 3 Corse, dà dinù una a so definizione di l’esse corsu :

 

Esse corsu, forse sarà di avè campatu davant’à un paisaghju cusì maiò ch’ellu vi infiara o vi schjaccia , chì e so ligne sò cusì precise ed esigente è dinù legere è suttile à un puntu simule ch’è vo avete l’impressione chì tuttu si hà da strughje in celu sottu à i vostri sguardi.

 

Esse corsu, hè esse statu incrusciutatu da un certu lume, quellu lume mediterraneu chì certe volte porghje vita in soprappiù è certe altre squassa tutu..

Esse corsu, hè esse statu allivatu in una famiglia severa di murale, in un mondu fermu è fissu, datu sempre listessu.

 

            Per l’autrice, ciò chì vale, ùn hè micca d’ammintà u passatu, ma di pruduce lu cumu un modu di ribombu o di risunanza, u paisaghju essendu una pagina bianca duv’ella scrive.

A storia hè interessante solu per via ch’ella spechja cum’ellu ùn si pò schisà u tempu (Tresson 10/06). Conta avvenimenti, ma u mitu chjama u distinu, è tandu hè impussibule d’ùn ricullà à l’iniziu.

A fatalità, a pr edistinazione è a trascindenza divina inducenu a chjusura in a forza di u so pensà.

Scrive hè ritruvà l’innucenza, cumu s’omu a scupria pè a prima volta, « un sveglià si à u mondu » (Tresson  8/07), « una pifania », « una prisenza», « un tuttu duve ùn ci hè nè ogettu, nè sugettu » (Tresson 26/05).

È tandu u so raportu à a so terra ùn pò esse chè carnale. A Corsica, a vecu bianca è nera ; cusì dice ella (Tresson 10/06).

Un scrittore si ghjudicheghja non solu à a so voce, ma ancu à a maghjina ch’ellu t’hà di u mondu, ellu in persona: nisuna voce è nisun esse sumiglia ùn ne anu. Ciò chì mi saria fattu piacè ch’omu truvessi in i mo libri, hè un’idea di u  mondu, l’unità indrentu à un libru, un’opera, una vita. Chì a vita sbocchi nant’à l’opera, è l’opera nant’à a vita, hè chjusura cumpletta (Tresson 24/06), cunclude ella.

Per issa scrittora chì soffre d’una schisufrenia trà scrivitura è sapè, ch’hà studiatu a filusufia da scumbatte cù a parte d’irraziunalità ch’ella hà indrentu à sè, ciò chì hè primurosu hè a forza di u nondettu è u vultà à l’origine:

Forza, u nondettu ne hà di più chè u dettu: in u nondettu, duv’ellu pare ch’ùn ci fussi nunda, hè custindi ch’ellu ci hè tuttu...

            In i Grechi, trovu i stessi valori, listesse cose, quasi u stessu paisaghju. Ùn vecu tanta diferenza trà una zitellina di a fine di u 19imu seculu è po’ a meia…

Hè chjara chì s’o ùn avessi avutu un’educazione cumu l’aghju avuta, forse ùn averia intesu l’affari di listessu modu, cusì si cunfideghja (Tresson 3/06).

À sente à Catherine Tresson, a ramintemu, Marie Susini deve d’avè avutu successu à alzà a Corsica sinu à l’universale,  à l’esempiu, fendu vede, à traversu i cunflitti arcaichi, u fondu veru di l’umanità intangibile marcata da u scumplettu è a perdita (ECT).

 

            D’un’antra parte, puru s’è di quandu in quandu, ella  piglia in prestu termini in a lingua regiunale da mudificà li, quantunque ùn scrive micca in corsu. Ùn ci vede nisunu interessu.

Pare ch’ella vulessi dinù lacà da banda qualsiasi scrivitura indiata in pulitica. Tandu, si spicca da l’altri scrittori isulani più sensibuli à u prublema identitariu di a so isula, cù iss’attitudine sfacciata, chì mette in zerga irritante e mente cunvinte, è a rapresentazione sputica soia di l’isula. Ma sò attitudine chì facenu quantunque parte sana di a so identità literaria.

À parè soiu, tuttu ciò ch’ùn rinvia à a Corsica sputica soia, hè risentitu cumu una prufanazione. A ramintemu, a so ambivalenza hè massima. Micca ricunnisciuta in Corsica per via di a so attitudine trasgressiva, quantunque averia vulsutu esse ricunnisciuta. Ma, cumu  Sylvie, a pinzuta, ùn facia nisun sforzu d’integrazione è, in paradossu, apprezzava d’esse sclusa. Per ella a Corsica hè u locu, inseme, più magnificu, più autenticu è più... spaventevule.

In Parigi, era corsa, è in Corsica era parigina o piuttostu, era quella chì si ne era andata. Tuttu què spieca a so visione tragica è micca idillica di l’isula piena à ghjente chjose assai è mute (Entretien Tresson).

Ma lacà a Corsica, hè truvà si nantu à i chjassi di u tramutà si ; da iss’idea custindi nasce u sborru di strade chì in a so fizzione staccanu più ch’elle facenu a leia (Entretien Tresson).

 

            A so identità micca compia forse di scrivana apatrida d’inlocu, saria a cunsequenza di mancanza di un amore maternu ? Qual’hè chì sà ? Sò esciuta cusì pocu da a zitellina avia palisatu un ghjornu à Catherine Tresson (Tresson 8/07).

Omu si sente in un universu di a strappatura è di l’insecurià, tantu chì ognunu hà bisognu di vultà si ne à qualcosa, à a so petra, à un nodu indrent’à sè sessu, cusì prufondu chì nimu ci hà da pudè furzà, puru s’omu vi mette in prigiò. Si torna sempre à a petra, à a carne, à a simbolica di u sangue, à a vindetta è a mancanza di pardonu: parechje cose in Corsica sò cumu ind’è i Grechi (Tresson 3/06), pensa ella, ghjunta à l’ultimu di a so vita.

In accordu cù a so schisufrenia cultura-scrivitura, Marie Susini si sente francese di cultura è corsa di  tradizione. S’ella hè cuscente a sete di u sapè, a riferenza à a terra di i so antenati a move una parte di l’incunscente, una dicutumia chì mette ancu in ballu una dimensione spirituale acquista durante tanti viaghji chì Marie hà fattu in India.

 

 A morte hè « dritta cumu un requiem » ind’è l’isula, in India, hè un « infrugnà sottuterra » (Tresson 3/06).

La Corse a été la note fondamentale de ma vie au point d’en créer un univers tellement dense, tellement vécu qu’il s’impose au lecteur, accerta  ella (Tresson 24/06).

Per ella, paese ùn ci ne hè altru chè a Corsica, u mondu hè a Corsica. A Corsica rapresenta u mondu sanu. È u mondu sanu pò piglia postu in Corsica. Ùn ci hè nisun nigà di a so identità corsa (Entretien Tresson), cunferma Catherine Tresson.

 

Ma, cuntrappone Francine de Martinoir, puru s’elle hà parlatu di a Corsica megliu chè qualunque altru scrivanu, a soia, l’isula interiora ùn si pò riduce à quessa custì, a definisce un certu raportu trà u fora è u dentru, i fantasimi è u vissutu, a trama rumanzesca scritta in l’esseri è e cose in un mutivu secretu, « a maghjina in u sottu », à mez’à a storia … (Silence de Dieu, 155).

 

            Ci tocca à custattà  chì Marie Susini hà fattu u passa è vene a so vita sana trà Parigi ed Aiacciu. È s’ella laca l’isula soia, hè sempre da rivisità la.

 

In iss’andà è vene chì, secondu à Laura Fortini, hà e carattarische d’un pendulu, ogni muvimentu di u bilanceru  puru puru ùn hè mai u paru di l’altru prima, nisun andà hè listessu chè u ritornu, propiu in cuntrariu hè sempre sfarente, secondu a sperienza di u riflessu pueticu, di l’elaburazione linguistica è furmale, di a memoria di l’eredità, chì diventanu un elementu di cuntinuità.

           

Tandu soca ci vulerà à pensà cumu Jean-Toussaint Desanti chì :

A pelle chì ci ingutuppa, hè l’isula nostra, l’insularità nustrale. Ùn ci ne pudemu esce, ci accumpagna in ognilocu. Simu tutti isulani à sensu primu. Simu ubligati à fà vede i nostri sintimi nant’à a nostra pelle è à leghje, nant’à a pelle di l’altri, i sintimi soi. Simu sempre in issu raportu à quandu d’esclusione èt d'interiurità. L'indrentu è u fora si tenenu. A nuzione di fruntiera si deve pensà sana sana, un hè micca filu di separazione, ma una relazione mobile.

 

Sò custitutive d’una spressione literaria corsa chì si hè vulsuta definisce, durante un tempu troppu longu, per mezu di a so appartenenza à una cursufunia troppu ghjelosa è troppu inchieta di u so rughjone linguisticu da pudè si accertà in a pienezza di tutte e so virtualità.

 

 

 

 


Margherita Marras, L’insularité dans la littérature narrative sarde du XXème siècle, Toulouse, EUS, 1998, p. 250.

Ibid., p. 109.

Angelo Rinaldi, Dans un état critique, Paris, La Découverte, 2010, p. 250.

Angelo Rinaldi, La dernière fête de l’Empire, Paris, Gallimard, 1984.

Jacques Mounier, « Conclusions » in Exil et Littérature, Grenoble, Ellug, 1986, p. 297.

Mia Panisse, L'ambivalence de la figure féminine, op. cit., p. 199-200.

Dans son ouvrage, Figures de l’île, Ajaccio, DCL, 2001, p. 21, Anne Meistersheim définit l’îléité par rapport « au vécu des insulaires, à leur culture, à leur imaginaire et à tous les comportements induits par la nature particulière de l’espace de l’île, du temps, de la société, qui traverse et sous-entend tous les phénomènes.»

Georges Groddeck, La maladie, l'art et le symbole, Paris, Gallimard, 1969, p. 83, traduit de l’allemand par Roger LEWINTER, titre original : Psychoanalytischen Schriften zur Literatur und Kunst, Wiesbaden, Edition Limes, 1964.

Gilles Bosetti, L’enfant-dieu et le poète, op. cit., p. 236. 

Jean-Noël Pancrazi, « Îles intérieures » in Le Monde, 15/12/1989.

Laura Fortini, « Le eredità deleddiane e Michela Murgia » in Laura Fortini et Paola Pittalis, Isolitudine : Scrittrici e scrittori della Sardegna (recueil d’essais), Rome, Iacobelli, 2010, p.119-145 : 121-122. 

Jean-Toussaint Desanti, « La Corse, un territoire philosophique », in Ange Casta et Florence Antomarchi, La parabole corse, rencontres avec l’identité, Ajaccio, Albiana, 1995,  p. 11.