Quandu a luce...

Quandu a luce, falendu da e cullette,
furtiva cum’è un latru di cavalli,
va à pone si, prima ancu d’apre si
in lampi è zirli, nantu à u filu di u celu,
eo mi ritrovu, senza po pensà ci,
quaiò ind’è l’isula, propiu à mezu à u sole.
Cum’è una barca di cartastreccia
sguilla pianu pianu à mezu mare,
puntata da un’aria appena alzata,
cusì vò eo, attunitu da un sognu,
à smarrì mi ne in un mare di sensazione.
Mi pare d’esse un gabianu ind’i scogli,
o una farfalla chì si bagna à u sole,
o un muschinu chì appena svegliatu
teme digià u bizzicu d’un sbirru .
È vò, vò, puntatu oramai da un ventu
senza sapè induve devu andà
mentre chì u sole, cù a coda sempre più larga,
fascia da serpente barche è moli.
Allora mi discetu, aprendu bè l’ochji,
è m’accorgu chì l’isula ùn ci hè...
ch’o sò eo senza barca è senza mare.
Cusì tuttu u mio andamentu per oghe è scogli
si face sognu, si face illusione
ed eo, cum’è un muschinu appena svegliatu,
finiscu in bocca à a vorace realità.