Versione :
Corsu

U misteriu di a casa morta

Prima di mette i pedi in quella casuccia vechja à cantu à u fiume, un m’arricurdava di nunda.
Era bughja nera a mo memoria, cume s’avissi avutu qualchi accidenti, o affare cusì, dà ùn pude ricurdami di nunda.
Ma più che un agrottu fisicu di a mo personna scunfinita, era forse l’agrottu d’una memoria assufucata, svrimbata, sta casuccia persa in u tempu ancu più che in un locu disertu.
L’agrottu di a memoria, aghju dettu.
Ma issu sintimu qui l’aghju pruvatu sopra tuttu videndu i ritratti.
A zitella misteriosa di i ritratti, ùn a cuniscia micca eiu, eppuru mi si paria d’avèlla dighjà vista, è ancu di cunoscèla.
Forse qualcosa avia da francà u bughju di a mo memoria è scalà, quì, in issu vechju salottu carcu à ragni è à pulvaricciu.
Ma ch’o vi parlu di i ritratti.
Ci n’era dui, mezi strecciati è lampati pè piana. Da quale ? Da u tempu forse.
Nanta à u primu a ghjuvanotta era assai scullivata, capelli à l’aria… cusì belli !
T’avia l’aria appena triste. Forse era triste di ritruvassi quì, abandunata è strecciata in a casa di più nimu.
U sicondu mustrava a ghjuvanotta vistuta, tenendusi d’acantu, ochji chjosi, chì s’assumigliava tutta à una sfinge.
Cusì fiera anch’ella d’avè vintu l’eternità.
Ma più i fegju, sti ritratti, è più a mo memoria, in vece di schjariscesi, si face bughja ancu di più.
Cume s’o fussi abbaghjulatu da tanta billezza.
Cridia eghju chì qualcosa avìa da francà. Ma nunda !
Cume si u silenziu si ridia di mè.
E passavanu l’ore. Ùn eranu micca ore. Ùn a so cume’elle si puderianu chjammà. Ù silenziu seguitendu u silenziu. E cusì, infilarate di stonde catene chi a si ghjucavanu à l’eternu.
Ma l’eternu ùn era què ? O forse era, è più schèmi noi ad’aspittacci à altre cose !
E pò torna u silenziu, cume un sciroppu chì s’allupia omu. L’anamorfosa di u tempu.
Di fora paria ch’ellu nivessi. Ma eghju ùn sapia più nunda, a neve ùn era micca menu o più nurmale ch’altri cose. U fora, di fattu, ùn asistìa più.
E mi ne stava cusi, agrancatu ore è ore vicinu à u focu, ed eghju ùn sappia più so era in traccie d’accadizza u focu o d’accarizza i so capelli.
Di volte, cume un’impressione strana, mi si paria di dammi contu d’un antra realità, cumes’ellu ùn ci fussi micca focu, è ch’o fussi allungatu pè piana, agrancatu di fretu, è ch’o suniessi d’una casa viva è d’un amore. Ma pocu à pocu issi mumintacci si ne svinianu, èd eghju vultava inguttupatu di calore à cantu à u focu.
Invultuliatu d’amore à cantu à u focu, cume un cerchju di sciuchizzu ch’ingrandava per piglià tuttu u spaziu di a mo mente. A zitella mi si parlava, ma ùn pudìa capì a so cunversazione.
Eru à tempu vivu è mortu, quì è in altrò, a sapia di stintu più che di ragione. Ci sò campature ch’ùn si ponu spieghà.
Mà perchè sta casa, perchè sti ritratti, st’impressione d’avèlli digià visti, è perchè tuttu era bughju nanzi ?
A quandu mi si paria di sente un fretu seccu, è à quandu l’arsura.
Era pussibuli chi u mo fiatu si n’andessi ? Ùn asistiu micca prima di francà u sogliu di a casetta, è avà ch’o campava, era per moremine pianu pianu di freddu à cantu à u focu, o d’arsura in l’acquifraghju… Ma chi m’accadia propiu quì ?

˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜

A u mese d’aprile, à a muntagna, l’acque falanu di e muntagne mughjendu contra e petre, sottu un celu aspessu scuru, è po ci so ancu i venti, chi mughjanu anch’elli in una pulifunia roza è anziana cume u mondu.
Ci so i pastori chi travaglianu, sempre appena troppu luntanu di i zitelli, chi ghjocanu troppu avicinu di u fiume scatinatu.
Fiumi scatinati chi si portani case è paesi, chi si portanu ancu cio ch’elli un deverianu purtà.
A mezzu à i mughji di u fiume, i mughji d’un zitellu.

˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜

A nipota era ghjunta di New York u luni sera chi seguito a nutizia. Li s’era strintu u core d’imparà l’affare di i servizii di pulizzia. Certu a sapìa chi u ziu t’avia a malatia d’Heizeimer. E s’aspittava un ghjornu o l’astru ad’esse di dolu per stu paese di Corsica ch’ella s’avia lasciatu soca perchi culà, d’ingéniori in agrunumia è ambiente, in a puvertà di l’anni ottanta, ùn avianu tantu bisognu.

Mà a Corsica l’era firmata sempre cumu un giardinu sicretu à Anna Lisandra, cumu l’ortu salvaticu di e viulenze primure, o u libru impulvaritu di troppu passione landane. S’arricurdava di certi ritratti di a mamma, sopra tuttu duì, mà un n’avia mai parlatu à nimu, ne à u maritu, ne puru à i so figlioli, mancu à Regina, chi s’assumigliava tantu à a so mammona partuta troppu prestu.
C’era statu qualcosa in famiglia. Qualcosa ch’ellu un si pudia cuntà à i figlioli. Anna Lisandra era troppu giovana per capì. A lu menu era cio ch’elle pensavanu e personne maio intornu àd ella.
Mà Anna Lisandra avia capitu, chi l’intelligenzzia di i zitelli rompe di volte a so niscentria. Di certu, ùn capìa micca tuttu, mà cio chi li scappava un era forse altri affari chi i ditagli. U piu impurtante, u sintimu, l’avia capitu, tra a mamma è u ziu, l’amore chi leiava u fratellu à a surella, è ch’un era micca permessu da l’altri.
Quand’ella s’he tomba a mamma, l’avianu contu assai fole à Anna Lisandra, chi à quella epica un avia che ottu anni. Ch’ella ghjera partuta in celu, ch’ella ghjera malata è ch’ella avia da vultà, forse ch’un sapianu piu chi dì. U peghju era stata a famiglia di u maritu, chi quellu si facia passà per u babbu di a zitella. Quessi l’aviani torra di tutti i nomi à a mamma. Mà Anna Lisandra un ne vulia piu sente nomu, è avia sceltu di sta cù a surella di a mamma, Helena, chi l’avia prupostu d’allivàlla.
E pocu tempu dopu, u ziu era cascatu malatu, forse d’addisperu d’ave persu quella ch’avia alluminatu a so vita. Alluminatu, arruvinatu, chi serà chi ste duie parolle s’assumiglianu tantu ?
Helena un avia mai dettu nunda à Anna Lisandra, mà di volte, di veranu, à l’attrachjata, si stallavanu tutte e due davanti a finestra chi fighjava u ghjardinu, è si mettianu à pinsà, ancu fighjendusi, è ognuna sapia à chi pinsava l’astra, cum’in una pena cumparta. E u tempu s’allungava, una minuta diventava longa quantu a vita sana. L’eternità si pudìa misurà in ste stonde quì.
E quandu Anna Lisandra si n’era andata à travaglià à i States, cum’ellu si dicìa, Helena un avia dettu ch’una sola parolla nanzi di salutàla : ti ringraziu, a mo figliola !
Issu ringraziu, prima, a zitella un l’avia micca capitu bè. Li si paria chi a zia fussi cuntenti ch’ella partessi. Li facia ancu pena di pinsacci.
Mà imparendu sta nutizia tragica di a morta di u ziu, è pinsendu in chi statu si truvava forse a zia, stu ringraziamentu, Anna Lisandra cumminciava à capìlu. Ghjera u ringraziamentu d’avella scelta per passà quelle ore longhe d’attrachjata, è per cumparte, sensa dì nunda, u dolu di a zia. Forse pinsava Helena chi ste pratiche un eranu micca in l’andatura zitellina, chi solu li piace à saltuccià è à corre per sti carrughji, è micca à stassi zitta à pusà l’ore sane à riminicà pinseracci. Mà per ella, cume per a zia, forse un eranu micca pinseracci, mà propiù ricordi di vita è d’amore. Era per quessa, issu ringraziamentu. Micca solu d’avè accumpagnatu u so dolu, mà per l’amore cumpartu. Mà tandu issu amore l’avia in core a zitella, èd era troppu giovana per pudè pensà chi u distinu averibbe pussutu fà altrimente è chi a so memoria di zitella averia pussutu scurdassi di a mamma.
L’avio ghjunsi à ondeci ore è vinte di sera in Bastia. Helena avia insistatu per aspittallà à l’aeroport, malgradu i so anni stanchi. Anna Lisandra t’ha subitu ricunisciutu a donna capelli bianchi in u curridore chi l’aspittava. L’abbracciu fù longu, e lacrime sbuttonu sensa più pudè ritenele. Tanti anni passati luntanu. Piu di dece anni di solitudine per Helena.
Mà u piu chi fù cunmossa Anna Lisandra, he statu quandu Helena li cuntò e circustenze di a morte di u zìu. Un zitellu avia privinutu a pulizzia quand’ellu t’avia trovu u cataveru, stracquatu à meze e petre di u fiume ch’u ritinianu, parenduli di u currente, sottu à l’acque furiose è frete d’aprile chi li facianu una cuvarta d’arghjente è di sciuma bianchereccia. Si n’era fughjitu du spitale u vecchju, o forse s’era persu, cumu sapè, cù a so malatia. Quandu l’infirmieri si n’erani accorsi, era forse dighjà troppu tardu. L’anu subitu fattu circà, mà pensatila...
E u piu stranu di l’affare, ghje chi stu fiume si ghjitessi in u stessu di quellu in quale si ghjitto mammata, mossa da l’addisperu.
U core d’Anna Lisandra si stringhjìa ogni stonda di piu. Un dicìa nunda. Mà Helena cunniscìa assai bè a nipota. E sapia che quand’ella un dicìa nunda, quand’ella paria cusì serena cume si tuttu andava bè, era in que a stonda ch’ella sintìa u crepacore u piu supranu, quellu chi face cume una saietta in core.
Ighje, Helena cunniscia assai bè quella ch’avia accettatu, ancu puru troppu giovana per quessa, di sparte a so pena, èd un sapia micca s’ellu ci vulìa dìlli chi prima di truvà u cataveru di u zìu, u zitellu avia trovu dui ritratti di a mamma chi currìanu nanta l’onde qualchi metri piu ingnò. I dui ritratti persi à a morte di a mamma, è chi nimu un a sapìa, mancu u persunale di u spitale, ch’ellu l’avìa cun ellu.