QUATERNI TEATRINI- I SPECHJI DI A FUNTANA

I SPECHJI DI A FUNTANA

 

Création 2004,

 

 

Texte de G.Thiers à la demande de Mariano CORDA (Sardaigne) pour la participation corse aux Rencontres de Villadoria (Cagliari),

 

 

Un omu, pusatu, aspetta in un scagnu pienu à scartafacci. Hè un scagnu di un offiziu artisticu. Feghja u so arilogiu, si pesa, si posa torna. Si sente ch’ellu perde pazienza. Piglia qualchì prugramma ci lampa un ochju distrattu. U laca ne piglia un altru. Ghjocu cusì parechje volte. È po’, di un colpu, pianta è leghje cù primura :

 

Britannicus, c'est l'histoire d'un "monstre naissant", Néron. Au cours de la pièce, il s'affranchit de la tutelle de sa mère Agrippine, mère possessive, dévorée d'ambition pour elle-même et pour son fils, et de celle de son précepteur Burrhus.
Il lui préfère Narcisse, son conseiller pervers. Son premier acte d'homme libre, c'est de tomber amoureux de Junie, aimée de Britannicus qu'elle aime, et qu'il vient de faire enlever. Dès lors, plus rien ne l'arrête. Il tue Britannicus, d'un meurtre fratricide.

Le monstre découvre sa part maudite. Peut-être celle de Racine. Un texte puissant, peut-être le plus noir de Racine. Un texte qui a trouvé en Alexandre Pavloff, admirable Néron, un interprète époustouflant. Tour à tour attachant en fils aimant, basculant dans la folie en amant rejeté et machiavélique en hypocrite fratricide, il passe avec une incroyable vérité d’une posture à l’autre. Racine n’a jamais été aussi fascinant.

 

Si vede chì l’attore sunnieghja….

 

Narcisse, son conseiller pervers. Narcisu… Sò stati tanti i Narcisii…

 

Pianta a lettura… Stà à sente cumu s’ellu ci fussi un rimore luntanu. U publicu ùn sente nunda di prima… è po’ à misura ch’ellu si rammenta, si sente u rimore di una surgente chì sgotta in una pozza…

 

Custì, quassù o quaiò –ùn la sò- ci hè una funtana. Sò sicuru ch’ella ci hè ! Zitti zitti ! ùn la sentite cum’ella corre ?... Pare una buciartulella spaventata da u schjamazzu ch’è no femu tutti quanti, ancu per ùn vulè la ! Ùn vi pudete figurà quant’ella spaventa a nostra vita d’omi, pisii, viulenti, rozi è chì schjaccianu un mondu di animalottu ad ogni passu di soiu. Isse cose cusì, sò frolle, merà, è basta un alitu di nunda à fà le scappà…. Aùh ! ùn ci hè manera : avà, ùn sentu più !

Si hè piatta è ùn si sente, ma sò sicuru ch’ella ci hè… Si sarà intanata più prufonda, duv’ellu ùn ci hè periculu ch’elli a possinu sculinà i nostri sguardi taglivi cum’è lame… O allora l’aghju in mè, a funtanella ch’o dicia. Sarà solu un sonniu, mezu ricordu è mezu fantasia, qualchì strofa di versi sciolti nantu à una pagina stracciata…

 

À le volte mi pare di avè ci betu ancu eiu, à issa surgente… Mi ghjimbu versu l’onda è ci ciottu una manu, à dite aghjumpate, cupputa cum’è un bichjeru… È l’onda si asserena è diventa liscia cum’è un spechju… Quandu sarà statu, ùn la possu dì, ma iè, ne sò certu è sicuru… Aghju sempre quì, à l’arice di e labre, u gustu stranu di issa acqua incantata. Sarà stata per viaghju è camminava per i chjassi longhi di a Grecia di una volta quandu vensi quallà, in Tespia. Ùn si sentia un zittu è mi hà chjamatu, cum’è prima, u mummulime acitellu di un’acqua cantarina… Ti aghju cum’è un ricordu chì ribomba da petra in petra è pichja una rocca, sunora cum’è l’ecu… Mi pare avà, mi pare. Vecu… Vecu una pozza serena arrimbata à u bughju verde di a furesta è un guaglinu diciulellu chì ci si ciotta pianu pianu. Allora mi sò avvicinatu.

 

Ad ogni passu mi cresce un fiore davanti. À un mumentu datu mi sò fermatu intransitu… Ùn si sentia un zittu. Tuttu in giru mi si era spartu un lavu di quelli fiori, sticchiti cum’è frezze è belli cum’è ciuffi biondi. . Era magia era. È mi hè venutu u fretu à l’osse chì a ghjente cum’è mè sanu ricunnosce quand’elli ci sò i dii è e so maledizzione. À manu à manu mi sò accortu chì tuttu si era tintu d’oru. È issi fiori, ma cumu sichjamavanu ? Ùn mi ne ricordu più chì mi sò ghjimbatu è ne aghju strappatu qualchì filu è l’aghju messi in bocca, cum’ellu face u viaghjatore sfaccendatu è penserosu, un pocu persu in i labirinti di a so malincunia…. Ci hè a narcosi in quelli fiori è sò cunvintu ch’elli anu addurminatau più di una divinità chì stava per issi lochi. À rombu di affaccà mi à u purtellu di i mo sogni, un ghjornu aghju intesu un sussurru tamantu. Era a terra chì suttrennava è aghju vistu Ades chì si purtava à Persefona inzuccata da u muscu di quellu fiore. È a giovana dea sparì in corpu à a terra.

 

Bon ! ma oh ! I sogni sò belli è boni ma aghju una fame chì troncu, eiu… Ci anu cunvucatu à ottu ore è sò digià nove ore è ùn si vede à nimu. È ùn si sente nunda. Ti aghju u nervosu. E seanze di casting ùn sò nunda, ùn sò. Ciò chì annerva hè di aspettà cusì senza sapè quantu si hà da aspettà, s’elli anu da vene o s’ellu hç da affaccà l’assistante di u regista chì hà da dì chì a direzzione si scusa, ma chì u regista hè ritenutu è chì s’omu tene à fà vede ciò ch’omu sà fà, hè dumane ch’ellu ci vole à vultà. Listessu locu. Listessa ora. Listessu appuntamentu. Si tratta di a parte di Britannicus in a pezza di Racine. Mi cunvene a parte. Quella di Nerone hè chjappa. Hè forse megliu. Quella di Narcisu, a parte, ci sarà menu gloria, ma ci hè più pussibilità per fà si cunnosce. Narcisu, sapete hè quelluu servu affrancatu da Nerone è chì li face da ministru è cunsigliere… Le conseiller pervers… Un servu-sarpu chì almanaccheghja tutta a trappula ! Un ingeniu di u Male ! S’ellu si và à circà, hè più interessante chè u persunagiu di Nerone. Hè di e parte più ricerche da l’attori chì a si volenu fà valè. Ma eo, fisicamente ùn possu esse nè Nerone nè u so ministru. È po ci hè l’altru mutivu. Dà un spessore  u persunagiu di Britannicus, quessa sì ch’ellu hè una scumessa. Hè custì ch’ellu si viderà u talentu veru. Un giuvanottu veru, u core nucente ma niscentre mancu à pena. A disgrazia hè un statu chì vi ampara in furia, oghje cum’è eri.

Ci pensu spessu cosa ella devia esse a corte di l’imperatore Nerone. Una mascina infernale. Prontu à schjattà. Nunda à gallu è in sottu sottu, l’urditura di i cumplotti più pessimi, più vili. Sciiiii ! Silenziu. Ùn ci hè nimu. Tuttu è calmu è serenu. Britannicus si avanza. Eccu a giovana. Ghjunia. I dui innamurati sò soli. Si guardanu. Si basgianu cù l’ochji. Sò soli. Ma ùn si sà mai. Tutti issi tendoni… belli fatti per piattà e spie… È po’ tuttu issu marmaru lisciu… Chì luce. Biancu cum’è un spechju. Biancu cum’è a minaccia. U silenziu. A morte. Un marmaru di tumbinu.

 

(mughju di spaventu)

 

Oimè ! Issa faccia ! Issa mascara sbiadita ! Sò eiu è micca eiu. U mo visu è quella di a mo surella piccia ! Ma chì dicu ! Traparlu ! A mo bocca chì dice ! Ma chì sò ste parolle chì ùn devenu francà u cateru di i denti ? Hè Ella ! Hè Falcina ! A morte in persona ! L’aghju à dossu ! Aghju a morte in mè ! L’aghju à dossu !

(si rimette è si scusa, vergugnosu di a so paura, parlendu cù un interlucutore mutu è chì ùn si vede-)

Scusate, ùn sò più, mi accade qualchì volta. Vene cusì, à l’impruvisu ! è tandu ùn ci hè più cuntrollu… Parla un altru in mè è a so voce vene da quì, da u fondu, da tempi landani più chè a memoria…

- …

- Innò, micca avà, hè stata sempre cusì ! Ancu quandu era zitellu…. Ci era qualcosa chì mi chjamava custì, vicinu à l’onda, l’acque chì dormenu. L’ombra verde di u fiume firmate senza move si… dicenu l’acque morte…

- …

- un lavu… sottu ci corre un fiume…

- …

- Sò cose cusì ! Sò finzione ! Maghjine chì nascenu di un colpu, è si accoppianu cù ciò ch’o vecu… È tandu hè più veru ciò ch’ellu si crede di vede chè ciò ch’ellu si vede in veru !

- …

- Innò, micca nervi, micca pazzia, micca maladia. Hè un donu. Quallà, ind’è l’isula vicina, a Corsica, dicenu di unu chì vede isse cose ch’ellu hè mazzeru. « Esse mazzeru » : vole dì quessa : andà vicinu à un’onda è, custì, da un colpu, quellu chì hè mazzeru (un’arretta, cumu per palisà un secretu)… o allora a donna, quella chì hè mazzera, piglia è vede un animale, un cinghjale, un porcu maiò, salvaticu è rozu chì esce da a furesta è si porta u salvaticu à dossu è vene à beie ind’è l’onda. Allora, mossu da una forza chì u trapassa, u mazzeru si pesa è và, chì hè diventatu cacciatore. Piglia è alza a so mazza per aria è tomba l’animale è quandu u rigira u musu diventa a faccia di unu ch’omu cunnosce. A faccia. di unu chì ùn hà da stà tantu à more…

- …

- Allora, capite, sò mazzeru. Aghju vistu. Aghjju tombu. È u cinghjale avia a mo faccia, avia !

-…

- Dicenu ch’ella hè l’acqua chì face isse cose. A presenza di l’acqua. L’acqua morta. Ùn trema. Pare un spechju. Tutte isse onde custì, pare cusì ma in fatti sò tutte surgente di u Stige. Ciottanu tutte in u fiume di l’Infernu. Hè da custì ch’ellu siu scende è principia a traversata chì ci porta al dilà.

 

(Bughju. Si vede à Narcisu chì dorme. A so capillera si scioglie è si vede ch’ella hè donna. Hè a so surella di picciu (versione di Pausanias) In issu mentre si sente cantà l’epigramma di Pontus de Tyard)

 

Épigramme de la fontaine de Narcisse

 

 

Narcisse aime sa soeur, sa chère soeur jumelle,

      Sa soeur aussi pour lui brûle d'ardeur extrême ;

      L'un en l'autre se sent être un second soi-même :

      Ce qu'elle veut pour lui, il veut aussi pour elle.

 

      De semblable beauté est cette couple belle,

      Et semblable est le feu qui fait que l'un l'autre aime,

      Mais la soeur est première à qui la Parque blême

      Ferme les jeunes yeux d'une nuit éternelle.

 

      Narcisse en l'eau se voit, y pensant voir sa soeur ;

      Ce penser le repaît d'une vaine douceur,

      Qui coulée en son coeur, lui amoindrit sa peine.

 

      De lui son nom retint l'amoureuse fontaine,

      Dans laquelle reçoit, quiconque aimant s'y mire,

      Quelque douce allégeance à l'amoureux martyre.

 

Pontus de TYARD (1521-1605) 

 

(A musica è u cantu finiscenu. Si sveglia pianu pianu. Si accorghje di a metamorfosi)

Disgraziata ! Sò palisata ! Mi avete vista ! Sò eiu tale è quale… Innò, innò, state zitti è lasciate mi parlà chì avale parlu di voce vera. Ùn vogliu più nè finghje nè piattà nè a mo natura vera nè a mo sorte.

Avete intesu parlà di Narcisu ? Innò, ùn hè micca una legenda. Hè una cosa vera. Narcisu era u mo fratellu caru. Eramu sempre inseme. Cun ellu curriamu sempre à caccia cù l’arcu è e frezze è faciamu ribumbà e fureste cù e nhostre scaccanate è i mughji ch’è no tiravamu à l’erze di l’animali salvatichi. Era un bellu giovanu, u mo fratellu. Era forte è splendia, bellu cum’è no vidimu i dii. Ci assumigliavamu in tuttu chì eramu fratellu è surella di picciu. À chì vidia à ellu vidia à mè è à chì mi sentia u sentia. Solu chì vidia listessa persona à quandu maschju à quandu femina. Ci simu ghjucati tante volte di a cunfusione di quelli chì ci pigliavanu unu per l’altru. Di quelle soprattuttu. Chì e giovane ninfe impazzianu per ellu è eo, ridia è mi campava. Avianu modu à lampà li insulti è salamine, noi ridiamu. Ellu avia poca primura di l’altre chì vidia solu à mè. È po hè ghjunta quella sintenza maladetta di Tiresias : « Ùn averai amore chè per tè ! Ùn puderai tene cara altra chè a to maghjina ». Ma ùn facia nunda a maledizzione fintantu ch’o sò stata custì ! Di pettu à ellu ! Ochji di i so ochji ! Faccia di a so faccia ! Figura di a so figura. Ma un ghjornu a Nemesi crudele mi hà alluntanata ed iu ùn li pudia più parlà, fà li vede ch’o li era davanti. Cum’è prima. Cum’è tandu. Cum’è sempre. Eiu era smarrita è ellu mi hà criduta morta è mi hà chjamatu ùn sò quanti ghjorni, ùn sò quanti mesi. Chjama, mi chjama… Narcisa, o Narcisa ! Surellama cara, duve sì, duve sì ? È si cunsumava di lacrime è di lagni è a so voce ribumbava pè isse fureste viote. È a ninfa Ecu chì si era innamurata è ch’ellu avia ricusatu, si vendicava è u facia soffre ripetendu u mo nome : Narcisa… duve sì ? Narcisa !...

 

Hè tandu ch’ella l’hà chjamatu l’acqua di a pozza bughja ! Ed ellu si hè avvicinatu à pocu à pocu … Eo pruvava à prevene lu : « Ùn fighjà ind’è l’acqua, o fratellu mu caru, ùn fighjà ind’è u spechju ! » Ma ellu ùn mi sentia è Ecu ripetia u lamentu di u mo nome. È di un colpu si hè vistu in u spechju di l’acqua morta. Si hè barcatu in u mughju Oimè !

Allora chì avia più da fà eo, a curciarellu. Chjamu, chjamu, è a mo voce và cù e frizzure di l’aliti cascati nantu à st’onda….

 

( Pianu pianu si pesa è si mette à cantà)

 

Ellu mi tene cara chì sò surella piccia,

È surella mi portu u mo Narcisu in core

Tremindui inseme è campà è po’ more

Cunnosce sorte unica di gioia o di sdiccia.

 

Simu unu è l’altru di una para bellezza

È ci tenimu sempre cù tamanta passione

Ma quelli di quassù ùn anu cumpassione

Mi anu purtatu via è lacatu amarezza.

 

Narcisu si vede in l’onda, si crede a so surella

Si fida, disgraziatu, di a falsa funtanella

Chì li pianghje in pettu è sulleva a so pena.

 

È oghje chì hè oghje u sangue di e mo vene

Corre quant’è l’amore in issu coppiu anzianu :

Simu eo è ellu cum’è in tempi landani.

 

FINE