MAGHJINE LITERARIE

Corti...

 

Scrittu da Francescu...

 

            Corti mi pare di esse un core, ma un core nudicutu è matticciosu. Core spaziale di l'isula, di a so storia, quale ùn la sà? Ma dinù core miticu, core incertu, perchè fattu fine pocu praticu da rifinì.

Corti hè attempu conca è spilonca, fiuminale è sciappale. S'è una voce fussi cappiata à l'arice di a so citadella, in un lampu si ne cullarebbe insù, versu l'elpali bianchi incristati d'arburi antichi è altieri nati in l'incritte muntagnole.

Corti ùn hè nè sarra nè piaghja, nè ghjornu nè notte, nè cumbugliu nè desertu, ma tuttu què à buleghju. I so dui fiumi, cum'ella hè di ghjusta, si ne vanu à ingrussà u mare è forse chì una cria di u sale vinutu da e centu è più marine di u Mediterraniu si ne colla neciu necioni in sin'à e cote di e so alte valli.

Corti hè dinù à casu u tempu di a spartera, quellu di e sere passate à impaghjellà, à impruvisà, à sente è à risente, alati ch'elli sò l'omi da sfrisgià i monti è chì e parolle si facenu fraterne.

Tante è tante volte a mio brama hè stata quella di esse falcu chì in duie stinzate d'ale si saria affessu à e cime più alte è po si ne saria scesu à gode si l'abbrucata, longu à e strette curtinese, quand'elli ballanu per aria i muschi casani di qualchì cucina paisana.

Un ricordu mi vene, à gallu di mente. Sarà stata una notte di ghjennaghju. A luna era tonda tonda è a neve per ogni locu purtava un fretu da sbaccà e petre più roghjiche. A cità paria pinsosa perchè chì silenziosa, è pò dà si ch'ella sunniessi à u so passatu, à De Paoli chì ne fece u so locu predilettu, o perchè nò à u so futuru, l'unu è l'altru fatti di fama è d'imperlizia.

È stu sonniu s'ellu era, era biancu è bellu cum'è stracci di neve accatastati in quà è in là. Quella notte, solu u chjuchjulime di l'acqua currente dicia, à chì pudia sente, a mossa interminata di a natura.

Umbria è sulana tessenu issa cità più inguerninca chè statinesca. È da fà fronte è dà capu à ciò chì l'assalta Corti, a sà ella stessa più chè nisunu, u so destinu hè quellu di u mutu scalpillinu, micca quellu di u pagliacciu di museu.

À chì hè statu, à chì hà amatu, à chì hà straziatu in sta furtezza di petra è d'acqua, ùn sì ne pò più andà senza avè si à l'armone, ritratti di soni, di fiure è d'odori, chì, tutti aghjumillati sò tramula di ricordi. Ricordi cordi imbucciti trà conca è spilonca, trà fiuminali è sciappali.

Cità paese, Corti a si ghjoca cù u tempu è s'ella casca a nebbia à fà li faldetta, e so case tornanu sintinelle di punta à l'eternu.