L'ùltima pagina

Quandu u pèndulu di sala chjuccò òndeci volte, èranu quasi duie ore chì Anton Pàulu era nantu à i cartulari di a Merrìa. Avìa studiatu l’allargamentu di a strada di A Funtanichja, a custruzzione di un’altra riserva d’acqua, è l’accunciamentu di a sala di i giòvani. À dilla franca avìa fattu avanzà e cose è ne era cuntentu. Di più, u puttachju chì currìa in paese l’avìa arricatu u morbu à u core è ste duie orette di travagliu l’avìanu cacciatu u maccaleffu. Piegò i spechjetti, i messe ind’è u stucciu, aprì a càntara di a scrivanìa è i piazzò accantu à e penne. Dopu si messe in futtogliu è accese a televisiò (…) In più bella sentì àpresi una porta quandu u giòvanu truttava in un pratu tranquillu. Oòh ! Capì chì, in fatti, si trattava di a soia !
-Entrate puru !
Èranu elli ! I biricchini ! Ghjuvan Marcu è Vincensu. Cun l’affare di u puttachju, si ne era quasi scurdatu.
-Bona sera o Anton Pà !
-Bona sera, zitelli ! Avà chì site di casa passate in cucina, agguantate quella buttiglia di muscatu in ghjaccera è pigliàtevi dui bichjeri ! (…) Induve èrate a sera chì hè saltata a percezziò ? Dumandò Anton Pàulu (…)
-Èramu quì cun voi, Anton Pà, ùn vi ne arricurdate ?
-Finu à quattru ore, sì, ma dopu ?
-Ùn simu partuti ch’è versu cinque ore, nò ? Disse cun voce attunata Vincensu.
-A sentu avà ! À quale a vulerìate fà crede ?
-À a goba è à i gendarmi ! Disse Ghjuvan Marcu. À l’altri ùn l’arriguarda.
-Vi rendite contu chì mi fate còmplice d’azzione chì eo ùn sò micca d’accordu !
-Avite dettu ch’è vo’ èrate, micca cun noi, ma à fiancu à noi ! Li disse Vincensu.
Anton Pàulu esitava sempre trà a voglia di zirballi fora è falla finita o di cuntinuà à accòglieli pè pudè stà in cuntattu cun elli è circà di scunvìnceli. Ci avìa pensatu parechje volte à cume fà cun elli. À u fondu à u fondu, cosa riscava ? U so statu di primu agiuntu è e so pusizione cunnisciute da tutti, contru à l’ottonomisti, nò, i naziunalisti, u mettìanu sopra à ogni suspettu. Mai, a goba sarebbe venuta à visticà in casa soia ! In quantu à i sacchi, quellu chì l’avìa da truvà ùn era ancu natu! Avà, ùn ci vulìa mancu chì i sbarazzini li dumandèssinu di fà u falzu testimone ! À cinc’ore di matina, in casa ùn c’èranu più quella notte! Dunque, era più ch’è sigura ch’elli avìanu a coda carca. È s’è i gendarmi venìssinu à interrugallu, à chì sarìamu stati ? (…)
- Bonu ! Cambiemu sugettu ! Perchè chì ete fattu saltà a percezziò ? Dumandò Anton Pàulu.
- Cosa ne sapite ? Rispose Vincensu. Voi ùn ne sapite nunda. S’è vo’ vulite esse à fiancu à noi, sàppiate chì à cinque ore, quella sera, èramu cun voi in casa !
- Mettimu ! Ma a vostra manera d’agisce ùn hè micca legale ! Disse Anton Pàulu.
- Ùn hè micca legale, disse Ghjuvan Marcu, ma hè leghjìttima.
- Alò alò ! Ùn ghjuchemu micca cù e parolle ! S’inzergò Anton Pàulu.
- È mancu ghjuchemu cù a libertà di u pòpulu ! Aghjunse Vincensu.
- È qual’hè chì parla di libertà ? S’infiarava Anton Pàulu.
- I naziunalisti è solu elli ! Disse Ghjuvan Marcu. L’altri s’accuntèntanu di manghjà in a mana di i so patroni.
- Sempre listessu discorsu ! Innarteriò Anton Pàulu. Ùn conti micca di cacciammi quella di u lupu è di u cane ?
- A lotta, è micca a viulenza, hè l’arma di quelli chì ùn hanu più altri modi di esprìmesi ! Ancu Cristu hà pigliatu u staffile pè caccià via i mercanti da u Tempiu ! Disse Vincensu. Chì mezu l’arresta, à u dèbule, per difèndesi contru à u putente chì l’aggredisce ?
- Ma ùn t’aggredisce nimu ! Vuciò Anton Pàulu.
- Perchè vi hanu diccervellatu cù i so discorsi. Vi hanu cacciatu a cuscenza d’appartenenza à un pòpulu ! Disse Ghjuvan Marcu.
- Bonu ! Ùn vulite sente nunda ! Disse Anton Pàulu chì vulìa falla finita.
- Chì voi, vulite sente assai ! Disse Vincensu.
Ahù, pensava Anton Pàulu, ùn ci hè mezu di scunvìnceli ! Ma ùn volghju micca ghjùnghjene à liticammi perchè ùn averìa più a pussibilità di ragiunalli.
- Prumettìtemi, almenu, ripigliò Anton Pàulu, chì ùn farete saltà nunda per qualchì tempu !
- State puru tranquillu, Anton Pà ! Fin tantu ch’è vo’ avite i sacchi voi!
À Anton Pàulu li scappò mezu ch’è a risa. Voli vede chì, allocchè à a fine, u capimachja di a cumbrìncula sarebbe statu ellu !
U pèndulu chì parìa ch’ellu si fussi ammutulitu durante a discussione, ripigliò à batte e segonde in modu pocu discretu. Anton Pàulu è i dui sbarazzini viutonu i so bichjeri è s’avvionu versu a porta. I lumi di fora èranu spenti è e finestre di e case in giru à a piazza dinù. I dui sgaiuffi smarrinu ind’è a notte cum’è ladri. A luna splendìa sopra à Bastia, u Vechju Portu parìa cuntemplà. Ma à st’ora, ùn si sentìa nè chitarra, nè mandulina. Solu u silenziu imbucinava u paese chì avìa fattu à bastanza rimore, cum’è quellu ch’ellu face l’arrutinu chì arrota i so cultelli. Fora chì, dipoi qualchì ghjornu, ùn si trattava più di cultelli.