Aeruporti

Aeroportos

1. Aspettu da più di duie ore, è aspittà ùn m’hè mai piaciutu. A sapemu chì ùn li piace à nimu à aspittà s’elli ùn ci sò i mutivi ghjusti, ma mi mettu in un statu di scemu. Vò da una punta à l’altra di u cerbellu è parlu cun mè stessu cum’è i muti quand’elli sò soli. Mi face a paura u viotu di u nunda. Pensu chì un ghjornu aghju da fà una scimizia. Ùn sò micca cosa, ma l’aghju da fà. Podassi mi mettu à mughjà ghjastimendu ch’o sò stancu di aspittà, chì ùn a ci facciu à suppurtà la un minutu di più. O mi pesu drittu in u tavulone è pisciu in bocca à a ghjente chì passa indiferente è bell’allevata. Un ghjornu di quelli. Un ghjornu. Avà aspettu solu, pusatu nantu à una carreia, fermu cum’è una petra, azzingatu à un libru appressu à l’altru.
Da quandu sò arrivatu ind’è stu areoportu ne aghju lettu trè. Unu ch’o avia in a stacca di a vesta, unu chì aghju cumpratu in u chjoscu, è u terzu pigliatu in a riserva ch’o mettu sempre in a valisgia. È l’affare ùn và mancu à pena, un libru di menu à leghje sta notte in u lettu di un ottellu novu, induve ùn aghju mai durmitu, prima di avà.
Cume li possu dà à pena di pace à u mo capu chì corre à duiecentu à l’ora ind’è stu areoportu pienu di ghjente scunnisciuta è senza anima? Hè megliu à chjode l’ochji è di ùn leghje più. Megliu à pruvà di calmà tuttu ciò chì mi scappa da u core. Una penna, date mi una penna è u pezzettu di carta bianca duve pudè scrive.
Ùn a ci facciu più à aspittà stu cancaru di aviò.
Chì possu scrive? A lista di e cose chì ùn ci vole à scurdà mi ne. A valisgia. I mo scartafacci. U bigliettu. I soldi. I numeri di i telefoni. U nome di l’ottellu. A strada. A malasorte chì mi obbligheghja à mè à caccià mi da a me casa pè andà in casa di l’orchi infernali. È perchè? Per cinque minuti di gloria in issu scontru internaziunale di e lingue minuritarie di l’Europa mediterranea. Vò à u microfonu, leghju ciò chì aghju scrittu, nimu mi ascolta è po tornu à pusà mi, aspittendu dui ghjorni sani pè pudè mi ne vultà in casa. Cù un altru aviò, cù un altru ghjornu cum’è questu.
Ùn ti piace à viaghjà? À mè mi stumaca u viaghjà. Ogni surtita ch’e facciu di a casa à u mondu, puru ch’ella durghi solu dui ghjorni, mi pesa cum’è dui anni di vita ghjittati in l’arca più persa di a regione.
A mo moglia mi dice ch’o sò malatu. Chì un omu tamant’è mè ùn hè nurmale ch’ellu soffri pè una cosa chì hè facile è bella pè tuttu u mondu. È diavulu, sì pagatu, servitu è riveritu in una di e capitale più belle di l’Europa, è sì tristu cum’è u porcu pè e feste di Natale.
Quandu era zitellu pensava chì mi avia da bastà à stà attente assai è cusì pudè burlà à Sigmund Freud. Di a so teuria psicanalitica eiu sapia tuttu tuttu. Incù tutti i filmi di Hitchcock visti à a televisione, chì bisognu avia di leghje lu è studià lu di più? L’omu, quandu face u mattu, hè tal’è quale cum’ellu hè pè un trauma infantile, tantu, cunsiderendu chì da zeru à deci anni ùn mi era capitatu nunda di spaventosu, ciò chì devia accade di gattivu si devia passà da i dece à i dodeci anni. Chì tandu saria statu un zitellu maiò è dunque basta i trauma. Ma ùn mi hè capitatu nunda. Tuttu nurmale, babbu è mamma nurmali, surelle, fratelli è cugini tutti nurmali, studii regulari, ancu e relazione cù e zitelle sò state sempre nurmale. È allora, da induve mi vene issu odiu per l’aeruporti, pè e gare, pè i porti è pè i viaghji chì mi ubligheghjanu à dorme ind’un lettu furesteru?