“STONDA:” RIFLETTE NANTU À A SCRITTURA...

Scontri di 31.01.2021
Ùn pò esse chè dilusu quellu chì cerca à discorre di l’attu di scrittura literaria, tantu elle sò vane e prove spessu chjuccute da avvicinà ci si, è si sbaglierà pocu quellu chì ascolta pensendu ch’ella hè a listessa cantilena à vultà sempre, senza porghje un abbozzu di risposta nova o schjarì un aspettu chì nimu ci avia pensatu prima. Tandu, simu custrinti à ripete e solite dumande : u cumu è u perchè di a scrittura, lascendu à u puntu interrugativu a so forza di allusingu. Si puderia dinù, cù un accostu variu, sprime di manera sfarente isse interrugazione, ùn sapendu capunanzu induve si sbuccherà : a primura di u chjassu più chè di u fine. Puderianu esse isse dumande « cumu si dice l’attu di scrive in a scrittura stessa ? » o « cumu un autore interrugheghja a so scrittura distanziendu è mettendu in scena l’attu di u scrive ? ». Eccu andati di riflessione, ma l’intenzione forse ch’ella ùn truverà u so sboccu. Nanzu di seguità li, ci abbisogna una piccula digressione à usu di prologu, puru s’ella ùn venerà linda a leia cù ciò chì sarà dettu dopu.
 
Cosa face quellu chì si dà à a creazione literaria – più chè creazione, parolla chì, cum’ellu a scrive Giorgio Agamben, rimanda à un significatu particulare, ci vuleria à vultà à u verbiu poien, vene à dì « fà », « pruduce » (ci si puderia vede l’attività di l’artisgianu) – segondu à Freud da capisce lu megliu issu attu, face u paragone cù l’attività ludica di u zitellu chì ghjoca, chì « crea un mondu di fantasia ch’ellu cunsidereghja cù seriu, spicchendu lu da a realità ». Bella sicura, a spiegazione ùn pò esse data à parte si solu da interpretazione di a psicanalisi, ma unipochi di elementi ponu ghjuvà da arrimbà ci si. In u so testu « U creatore literariu è a fantasia  », Freud c’insegna ch’elle sò e brame insudesfe à esse u mutore, à dà l’abbriu à e fantasie – una parolla da intende in u sensu di attività imaginativa – è ognuna saria l’adempiimentu di una brama, un currettivu datu à a realità chì ùn sudifasce. U prucedimentu di elaburazione di a fantasia hè travagliu psichicu chì articuleghja sfarente dimensione tempurale : « una sperienza attuale intensa disceta in u scrittore u ricordu di una sperienza passata chì appartene spessu à a zitellina, ne sorge avà una brama chì crea u so adempiimentu inde l’opera literaria ; l’opera literaria stessa permette di ricunnosce elementi di l’occasione prisente quant’è elementi di u ricordu passatu. »
À move issu meccanisimu chì sulliciteghja in a parte incuscente di l’individuu i ricordi piatti chì anu da esse messi à palesu, sò sperienze liate à i sensi (u tuccà, l’odori inde Proust per indettu), ma ponu ancu esse fiure o emuzione da pruvucà l’attu di a reminiscenza, u spuntà di maghjine di ricordi. Bisogna à aghjustà quantunque chì ciò ch’è no credimu ricordi di zitellina sò digià fizzione, « des écrans qui cachent les véritables traces mnésiques » cum’ellu scrive Jean-Yves Tadié inde u so studiu Le lac inconnu. Entre Proust et Freud. Dice chì ricordi chì venenu da a zitellina ùn ci ne hè, sò ricordi chì riguardanu a zitellina, chì sò stati furmati dopu. Basta chì un autore conti i so ricordi di zitellina da significà ch’ellu si tratta di una fizzione. Finimu la cù isse arrivinte, ma forse chì ciò chì hè statu dettu puderia permette, micca di schjarì, ma di leghje cù un sguardu altru unipochi di testi, si pensa à certe scene di A funtana d’Altea è à altri rumanzi.
 
S’ellu si tene issa idea ammintata prima d’insudisfazione cume mutore creativu, ci puderiamu figurà u sintimu o l’attitudine di chì scrive di pettu à a scrittura stessa è à i mezi ammaniti da pruduce un testu literariu. Forse ch’ella puderia ancu esse una misfidenza o a cuscenza di una impussibilità di dì è di restituisce cù a scrittura ciò chì travaglia à l’indrentu. Da schisà iss’inciampi chì puderianu diventà pastoghje, si appaghjanu l’inchietudine è u piacè. Veneria tandu à stabilisce si un raportu ludicu à a scrittura, ghjucà cun ella è ghjucà si ne dinù, mettendu la à distanza, cun irunia ancu, da riflette à tempu à u scrive à a scrittura è à a manera di ghjuvà si di i so arnesi. Ma simu quì in u campu di l’interpretazione chì vale solu per quellu chì a sprime, cuntrendu si pocu è micca, forse, cù a sperienza ch’elli anu l’autori di a so pratica stessa. Issa forma di ghjocu seriu chì averia una dimensione riflessiva, a pudemu truvà inde l’usu ch’elli facenu unipochi di scrittori in i so rumanzi di u persunaghju di l’autore, da doppiu fittivu o micca, via custruiscenu una « fizzione di autore ». Inde isse opere permette a fizzione di avventà è di visticà i pussibuli di’ssu persunaghju di autore. Issu fenomenu, segondu à Charline Pluvinet, in a so tesa « L’auteur déplacé dans la fiction », hè liatu à l’istabilità ch’ella cunnosce oramai a nuzione di autore. « La création d’un auteur fictionnel repose sur un procédé d’autoreprésentation puisque l’auteur réel trouve son homologue fictionnel dans un personnage qui occupe la même fonction : l’inscription de l’auteur dans le monde littéraire et sa relation avec sa création sont ainsi transposées dans le récit. L’écriture fictionnelle crée un décalage grâce auquel ils peuvent se confronter aux représentations de l’auteur que la critique littéraire et la société nous présentent et nous entraîner à leur suite dans une réflexion aiguë sur la littérature et ses enjeux à travers la littérature elle-même. » Issu prucedimentu, l’opera di u scrittore americanu Philip Roth hè capace à infigurà lu, anzituttu u so ciculu chjamatu « I rumanzi di Zuckerman ». Nathan Zuckerman, rumanzeru, essendu u doppiu fizziunale o l’alter ego di Roth, persunaghju chì li permette d’interrugà i raporti trà realità è fizzione, trà biugrafia vera è quella inventata, incalchendu nantu à a so ambiguità. « Pour un écrivain , il n’est pas forcément nécessaire d’abandonner sa propre biographie pour s’engager dans le jeu d’un rôle. Il peut être plus captivant de ne pas le faire. On la distord, on la caricature, on la parodie, on la torture et on la subvertit, on l’exploite – tout cela pour conférer à la biographie cette dimension qui enflammera la vie verbale.  »
 
In a pruduzzione literaria di spressione corsa, pudemu sculinà qualchì opera duv’ella piglia risaltu a figura di l’autore o ch’ella vene messa in dubbitu. Inde 51 Pegasi di Marcu Biancarelli, si prisenta u narratore cum’è un scrittore chì u so percorsu hè fiascatu per via ch’ellu ùn hè riesciutu à elaburà u rumanzu ch’ellu ideava è ch’ellu ùn hà ottenutu ricunniscenza da u mondu literariu, e stituzione, chì assicureghjanu à quellu chì scrive un statutu di autore legitimu. Dice, in un certu modu, issu persunaghju u postu incertu ch’ellu hà l’autore in a sucetà, in particulare quella isulana, attraversu à i raporti cù duie istanze legitimante, i lettori da una banda chì custruiscenu una fiura di l’autore à parte si da ciò ch’elli ne leghjenu (ammenta dinù a prublematica di a literatura di spressione corsa cù un letturatu strettu assai) è da l’altra a critica chì crea una cunfusione trà ciò ch’ella sprime l’opera è l’idee di l’autore (aspettu chì si pò riassume cù issa dumanda « si puderà spiccà l’opera da l’autore ? »). Interrugheghja dinù u raportu ch’ellu hà l’autore cù a so opera : a so pruduzzione ci vole ch’ella sia o micca u spechju di u so pensamentu, ci vulerà à esse onestu cù ciò chì si scrive, cumu scrive quandu si piglia cuscenza chì l’opera ùn si contra cù l’orizonte di attesa di u letturatu è ch’ella cercheria invece à scunvoglie l’imaginariu, a mitulugia chì i lettori anu custruitu da ùn fighjà a realità di a sucetà induv’elli campanu ? Ci saria tandu u risicu di stà si ne in margine di u campu literariu o di fà stancià a pruduzzione. Qualchì sumiglia si pò truvà inde Murtoriu. In u primu capitulu, à usu di prologu o di avertimentu à u lettore, u narratore omodiegeticu, Marc’Antone Cianfarani, dice ch’ellu hè scrittore à casu, avia forse l’ambizione di fà opera literaria ma aghjusta ch’ellu hè « pueta fiascatu ». Issu indirizzu à u lettore, chì si puderia avvicinà à una captatio benevolentiae ironica, sprime a vulintà di tene u lettore, prima ch’ellu lighjessi u racontu, fora di u testu in una forma di passività (una lettura passiva hè forse un ossimoru) da ch’ellu ùn intervenghi micca. Ma isse pagine sò soprattuttu una manera di situà l’opera è di situà si sè stessu « qual’socu è da dund’e’scrivu », cù un sviluppu à nantu à u centru è a periferia, da ch’ellu sia infurmatu u lettore, stabilisce cun ellu un pattu, una cunfidenza. È puru, si sà chì l’autore ùn ammaestra l’interpretazione multiplice ch’ellu face nasce ogni attu di lettura.
 
S’è no vultemu à l’istabilità chì tocca a nuzione di autore, forse chì u rumanzu chì ci riflette di manera acuta assai hè Qual’hè chì hà tombu à Gilac ? di G. Thiers. Subbitu principiatu u primu capitulu, sò parechje l’interrugazione in quantu à a natura di u testu chì si leghje, fruttu di una ibridazione, di un intrecciu di uperazione di scrittura sfarente : trascrizzione, riscrittura, traduzzione, cummenti chì ùn ci si riesce à identificà a parte sputica di ognunu (F. Spurlati, l’amica taliana, u scrittore corsu) nè à spiccà ciò chì rimanda à l’elaburazione cuscente di u scrittu da a parte incuscente. Venenu tandu messe in dubbitu e nuzione di attribuzione è di pruprietà chì l’auturità di l’autore nantu à u testu ùn hè palesa, ùn si sà quale piglia a rispunsabilità di u testu, ne assume a pruprietà. Forse chì si annullisce a figura unica di l’autore di pettu à isse identità plurale, à issa puliscrittura. Issu custattu hè prublematicu chì u testu chì si leghje deverianu esse memorie (sottupuneria una relazione di cunfidenza cù u lettore, a pruduzzione di un discorsu di verità, puru s’è Spurlati hà bisognu di un mezanu per assestà le), ci hè dunque un doppiu suspettu, unu in quantu à l’autore, l’altru in quantu à i ricordi chì ùn si sà à quale appartenenu. Fatta fine, in issu libru ci hè una riflessione nantu à ciò ch’ellu hè un autoe è à tempu à nantu à l’impussibilità forse di sprime è di scrive a so memoria, i so ricordi.
 

Visionner la vidéo