A FUMACCIA

Scontri di 15.09.2015

Voici quelques feuillets de 1977 où Scola di Bastia « ronéotait » avec une farouche humilité le beau récit d’un lycéen. Dans ces années-là, le jeune auteur parcourait les fêtes consacrées à la langue corse pour y présenter le diaporama qu’il avait élaboré à partir de son récit.

Ghjuvanluigi MORACCHINI s’est engagé dans la voie de l’enseignement et a élargi sa production à de nombreuses œuvres. On retrouve A Fumaccia parmi les sept nouvelles réunies dans le recueil www mazzeri com (ALBIANA-CCU, cll.Calamaii, 2004).

Mazzeri è literatura (prefaziu di www mazzeri com)

Ghjuvan Luigi Moracchini hè di Vintisari. Fiumorbu. Untu è fine quantunque. Malignu è piacevule, u so estru face astutu u so lettore subitu chjappu u libru. Ti hà un versu chì l’irunia entre propiu in i prucedimenti varii di scrittura.
Di prima a lingua. À a manu. Ghjusta è scelta senza affettazione. Macaru un zinzicu di pruvucazione chì unu achjiccatu à i francisimi ne truveria quì tanti è più. L’autore a maneghja sgualtru chì si ghjova di a natura di e forme fiumurbacce trà inghjò è insù è po di u so usu individuale duv’ellu intreccia primura di sputichezza (a parolla ghjusta duv’ellu ci vole !) è realtà linguistica (u corsu cum’ellu si sente oghje ghjornu in carrughju). Ne vene un usu chì palesa tutta a pudenza di u linguaghju usatu in modu intelligente, cù un rispettu attivu di u patrimoniu linguisticu, ma senza sacralizazione.
Seconda : u tempu è u locu. Simu oghje è quì, ma inchjustrati micca in qualsiasi cunfine. A Corsica duv’è no simu cù l’arte di Ghjuvan Luigi hè vera più chè quella reale. U decoru, i persunagi, l’attività, i sintimi, l’idee è i penseri ch’elli movenu sò di a Corsica attuale in u sensu ch’è no simu chjappi in a vita muderna senza cappià tradizione, mendi è andature di sempre. A Corsica duv’è no simu quì ùn hè isula isulata. Hè, senza esutisimu, un pezzu di u mondu è di a mundializazione.
Terza : hè propiu per quessa ch’ella vene apprezzata issa manera particulare ch’ellu ciotta in u fondu magicureligiosu nustrale. U cunnosce à bastanza è u praticheghja – di osservazione è di studiu- da tanti anni ch’ellu ne pudia fà un usu per cusì dì etnugraficu. Hè d’altronde ciò ch’elli anu sempre fattu i scrittori corsi. I pochi chì anu cercu à dà li una dimensione propiu literaria ùn la si sò sempre francati da a retorica : scuprimu in a literatura corsa cuntempuranea qualchì mazzeru troppu rumanticu o teatrale da pudè ci cunvince ! Invece Ghjuvan Luigi Moracchini hà sappiutu percepisce è mette in risaltu u funziunamentu di a credenza duv’ellu si face in veru. À fior di realtà, in a vita più cumuna : affettiva, mentale, cumpurtamentale. Quella di tutti i ghjorni. A riferenza à u mazzerisimu, i cuntegni, e reazzione duv’ellu si pò leghje qualchì presenza o influenza di a credenza sò integrati à pienu in a descrizzione di azzione è di persunalità chì ùn presentanu, à prima vista, nisun caratteru eccezziunale.
È po ci hè l’altru latu di l’irunia quand’ella vene strumentu un pocu di critica suciale, particularamente quand’ella rapresenta i mendi, calculi mischinelli è primure senza generusità nè dignità di quelli chì cercanu una piazza. A picchiglia trà universitarii – prufessori è studianti à buleghju – ne hè l’esempiu in parechji raconti di stu libru.

Allora si ghjoca l’autore à impalcà un universu literariu à latu à a realità è cridimu à a verità particulare di ciò ch’ellu conta è face vede. Ma ci tenimu sempre in distanza, cù u so sguardu ironicu è criticu. A so visione muderna – è mudernista ! – di l’omu in sucetà ci ritratta ciuttati cù l’altri in a vita in sucetà, ma a riserva di i so persunagi ci face sempre attenti à ùn diventà vittime di l’apparenze. Ci hè altru affare chì conta di più chè e mutivazione chì ci facenu move di solitu è chì ci parenu imperativi cum’è lege fundamentale. Issu affare custì, à u ghjustu ùn si sà ciò ch’ellu hè. Ùn hè à fattu un valore, ma un certu modu di esse o di tene si di pettu à a vita : a sola manera di esse veru è vivu è di ùn lacà si burlà. Ùn sò cumu chjamà lu, ghjudiziu, dubitu o arte di vita.
Soca sarà murale, ma tandu senza trascendenza, senza altrò da rimpattà ci. Senza nè fede nè fiducia. Senza l’irunia senteria ancu l’addisperu a visione ch’ellu ci dà Ghjuvan Luigi Moracchini di l’omu in sucetà. In altre mente, in altre penne diventeria ancu scherzu sarcasticu, ma Ghjuvan Luigi ùn porta sinu à custì. Solu una punta di amarezza quì è custì. Ma isse tunalità grisgiogne sò spazzate da l’orientazione data in modu esplicitu à stu libru.
Di fatti Harry, a nuvella chì chjode a racolta, palesa ciò ch’ella hè a finalità di u scrive, al di là di l’altre mutivazione pussibule : u piacè. Aprimu u libru :
« Bè… s’ella vi garba, pudariamu dì chì ugni testu scrittu alluntana l’ora di a morti… è cusì più scrivareti, più campareti…
– (…)
– Ùn aviati micca capitu ? ERI hè comu ERI di PIAC… ERI micca com’è MAZZ… ERI »
PIACERI ! Aghju intesu bè ? Si ni và, ma ùn facciu nulla par ritena lu. U lasciu andà parchì ùn impremi. Avà sò ch‘ellu hè vultatu, u piaceri .
U ghjocu lacanianu nantu à u significante offre una decustruzzione/ ricustruzzione strana è ridicula, ma à issu postu cunclusivu forse sarà un altru scherzu di l’autore. Un’ochjata piuttostu più chè una cunfessione o qualchì pruchjama di arte literaria.
A manera ch’elli sò stati assestati i raconti ind’è stu libru insegna l’intenzione. Figuranu in prima è terza pusizione « A Cumpagnia di i mazzeri » è « A Fumaccia », scritti à a fine di l’anni 1970 è chì sfruttanu u fondu mazzeristicu da custruisce raconti atempurali. Diceremu ch’elli funu quessi i più rifiniti di una seria di scritti corti principiati à stampà in Kyrn è Rigiru da u 1977 è l’anni dopu. Ghjuvan Luigi ci avia riunitu tutti l’elementi arricolti in famiglia in u rughjone di Fiumorbu duv’ellu fece a so prima educazione. Una prima pruduzzione di testi corti, mezu stalvatoghji è mezu croniche, un estru spessu fantasticu, un versu simbolicu duv’ellu facia letture rinnuvate di a semiotica magica è sopranaturale di a tradizione, attualizendu e vechje credenze in simbuli oghjinchi. Un inseme marcatu da una visione piuttostu scura di a vita, duve ancu u surrisu era spessu acitosu o murdace.

L’altri raconti riferiscenu à un tempu propiu mudernu. Hè l’oghje ch’è no campemu, stellatu da i ritimi è e tecniche infurmatiche è telematiche. In manera strana, hè un’epica favurevule à l’accertamentu di e credenze varie, ch’elle sorginu da u fondu magicureligiosu nustrale, o da e riferenze culturale mediterranee. Ghjuvan Luigi ci ciotta cù delizia è l’urganizazione di a so narrazione si ghjoca à accatamansà rammenti è accenni à e varie tradizione è culture oramai rimesse à a moda da i nostri discorsi girati ver di e civilizazione di u Mare Nostrum è di l’Africa di u nordu. Impalca e so fizzione in una ducumentazione cusì precisa chì prestu prestu ci lachemu piglià da una verisimilezza literaria più vera chè ciò ch’ella saria un’erudizione chì u lettore ùn hà nè voglia nè asgiu à verificà. Tandu conta più l’allusingu di u racontu chè a verità di l’archiviu. A realità ammintata ne piglia una dimensione zeppa è prufonda duve e cose sò, ad ogni mumentu, capace à palisà, daretu à a mediucrità mischinella di a vita cutidiana, cù i so picculi interessi è primure strette strette, l’angoscia di un mondu eternu, fantasticu o irraziunale, duv’elle contanu pocu e stundarelle di e nostre individualità singulare. Cusì sò l’altri raconti : « Maestria », « Drittu di prima notti », « www.mazzeri.com », è quellu più distesu, in fatti in basa à un rumanzu « Barzac ».
Ghjuvanluigi ci mette in opera un talentu è una virtuusità chì sò, à parè meiu l’annunziu di un scrittore chì cunterà s’ellu porta più in là a scumessa interrotta tanti fà.

Significativa, à issu puntu di vista, a tessitura di l’ultimu racontu « Harry » chì t’hà, a dicia insù, u valore di una spiicazione lucida è precisa di ciò ch’ella hè, per l’autore, a so scrivitura. Cù a scusa di u piacè, Ghjuvan Luigi ci presenta un riassuntu criticu di u so itinerariu è di i cuntenuti di i so cumpunimenti literarii. Ci hè da riflette è da campà si à tempu chì si ghjoca à purtà ci da fole… in altri libri, ch’è no ùn averemu nè pussibilità nè voglia – hè stata detta – di andà à cuntrullà. Digià, ci facia vede, cù l’eruina di « Barzac » chì aspettava u duttore lighjendu si una rivista chì u fondu magicureligiosu corsu hè diventatu roba cumuna è ammanita :
« Una rivista fatta par i turisti. Era cunsacrata à i misteri di a Corsica. I spallisti, a granitula, i mazzeri, i segnadori, i finzioni… in fini tutti i manifestazioni di i credenzi antichi eranu presentati. Ùn era chè in li sali d’aspettu di i duttori ch’ella lighjia sti rivisti è quilli di puttachji sopra à l’artisti. Ma devia ricunnoscia chì a vulgarizazioni era fatta bè è l’articulu à nantu à i segnadori, i parsoni chì praticheghjanu u segnu par guarì, l’avia assai intaressatu. Dipoi millai d’anni, i Corsi si giravanu versu issi donni chì cunniscianu l’incantesimi sicreti trasmissi solu a notti di Natali, par fà si caccià l’ochju, guarì i peni, stancià u sangui. I pricantuli eranu d’ispirazioni cristiana, ma si pensava ch’elli s’eranu cristianizati i prigheri arcaichi. »
Ind’è « Harry », mette in scena un narratore ch’ellu prisenta cum’è ellu stessu è ch’ellu mette à ragiunà cù unu chì hà ricunnisciutu in ellu u Ghjuvan Luigi di l’anni 1970 è chì scrivia aduprendu u mazzerisimu :
« Ùn ci hè più manera di cuntà foli. D’appressu à i statistichi, seti un lettori regulari s’è vo aveti lettu un libru, iè un libru ! in un annu… (…) Sò morti i mazzeri !
– Mi fighjula com’è s’è fussi un zitellu chì diciaria dui scimità è si rimetti à parlà :
– Tsi ! Tsi ! Vi sbaglieti ! Sò par mora, ma ùn sò micca morti par avà… è duraranu fin chì a ghjenti l’avaranu in menti.
Com’è mi stò zittu, cuntinueghja à parlà :
– Vecu ch’è vo ùn seti micca cunvintu ! Purtanti, ci hè sempri l’apprupriazioni da a sucetà… Pigliaraghju dui esempii. In lu 77, aveti scrittu una storia à nantu à i mazzeri è bè, truveti a vostra storia tale è quale pagina 92, di u libru « Mazzeri, Finzioni, Signatori » di Dorothy Carrington… Ùn hè una appropriazioni què ! Comu li sarà ghjuntu issu racontu ? Micca sottu à forma scritta chì o sinò l’avaria ammentata com’è un opara d’invenzioni.
– Aspitteti !
Vò à i libri corsi è apru u libru à a pagina ditta. Hè a verità, u racontu ch’e aghju scrittu hè ammentatu com’è una credenza populari da Carrington. Comu sarà ? Ùn la sò ! In tantu hè in lu corpus di i cunniscenzi etnologichi à nantu à i mazzeri allora ch’ellu hè invenzioni pura ! Avaria à ragiò ? »

Issu passu, significativu assai di u modu ch’ellu scrive è conta l’autore, insegna duv’ellu hè u postu veru di u racontu cum’ellu u praticheghja dopu à una arretta di una manata d’anni aduprati à apprufundisce a so cultura in e scenze cugnitive è di l’educazione.
Di fatti, interessatu di psiculugia, suciulugia ed etnulugia, Ghjuvan Luigi hà realizatu un percorsu universitariu diviziosu : maestria nantu à u ritardu intellettuale, DEA nantu à e teurie di l’intelligenza, dutturatu di scenze di l’educazione nantu à a pedagugia di u prugettu. Da u 1985 ispettore di l’educazione naziunale, capu di serviziu à u retturatu di Corsica, direttori di l’IUFM di Corsica sinu à 2000 è oghje ispettore in Aiacciu, hè attente assai à spiicà è capisce i meccanisimi mentali è cumpurtamentali di a persona in sè stessa quant’è in e so relazione suciale. Sarà per quessa chì i so raconti ci attiranu è ùn ci hè manera di spustà finch’ella ùn hè compia a storia. Mettenu in lume quant’è no simu trà chjarore ed umbria. Ci piglianu duv’è no simu, trà sapè ed ignuranza. L’autore ci porta trà credenza è dubitu, duv’ellu ùn ci hè arte di disciuplicà nunda. Ma custì, ùn si rinunzia à l’intelligenza. Solu chì hè chjara oramai chì sapè, cunnosce, hè accettà i limiti di e nostre capacità di raziunalizà l’ambiente duv’è no simu è campemu. Ci vole à fà i patti cù a nostra cundizione. Forse ci saranu altri acquisti pè a ragione, ma l’impressione hè forte ch’è no saremu sempre à l’incertu di pettu à ciò ch’è no cridimu è puru ciò ch’è no vidimu. Messa cusì ghjustu à cantu à u reale, senza fà lu sparisce, nè mancu accertà lu, hè rinnuvata a dimensione magicureligiosa tradiziunale. Hè trasposta dinù à una dimensione chì trapassa a curiusità etnugrafica. Spechja l’interrugazione oghjinca sempiterna di l’omu in cunfrontu cù ciò chì li pesa à dossu.


Ghjacumu Thiers