Versione :
Corsu

QUAND'ELLA VINCE A SCRIVITURA

Le Sermon sur la chute de Rome, Premiu Goncourt

 

 

    Eccu ! Ci l’hà fatta. Vede si attribuì u Goncourt, ùn hè micca nunda, ma chì piacè è chì cuntentezza di sapè ch’ellu ùn ci entre nunda altru chè u talentu, l’ingeniu è u travagliu longu di u scrittore. Di fatti, suspettu di favuritisimu ùn ci ne pò esse. D’altronde ùn ci era chè da vede a ghigna ch’ella facia una certa critica u ghjornu stessu ch’ellu hè statu pruchjamatu u risultatu. A sera di u 7 di nuvembre, durante « Le Grand débat littéraire » oh cum’ellu si hè vulsutu cunsulà à Patrick Deville, bench’ellu ùn li manchessi nunda à u vincitore di u Premiu « Femina »! Da fà pensà chì l’animatore straziava à dì à quale era toccu u Goncourt. È di rinvià i telespettatori à fà si… un podcast nantu à France 5, s’elli ne vulianu sapè à penuccia di più nantu à LE SERMON SUR LA CHUTE DE ROME. Parenu fole, parenu…

Corse-Matin
   Ma lascemu corre i centu chì scappanu è vultemu à u libru è u so successu più chè meritatu. U libecciu si hà da purtà via e centu dichjarazione di quelli chì li chjappa à l’ultimu a passione è chì si spiccianu pè esse da a banda di u manicu. Eri avianu pocu simpatia pè issa scrittura è facianu ancu corre pè i carrughji d’Aiacciu o di Bastia u puttachju di a so schifignezza.
   A cosa ferma è sicura hè chì Jérôme FERRARI hè un veru scrittore. Un autore tamantu è ricunnisciutu. L’istituzione literaria l’accerta è vene à ricunnosce u so percorsu. L’autore oramai si hè fattu. Hà da pudè fà spampannà a so opera cum’ellu l’intende, cù e cundizione chì li sò assicurate è accumpagneranu u so prugettu. È noi, i lettori, l’emu da seguità cun cuntentezza è passione.
    Intantu, ci hè una cosa chì si ammenta pocu è micca in u schjamazzu chì saluta issu bellu successu. Hè a scrivitura di l’autore, u so stile. Quella maestria perfetta di a so lingua di scrittura chì face cusì verisimile u so mondu rumanzescu. Hè quessu u veru, u tempu ch’ella sfila a lettura. È cridimu ch’ella hè quessa a verità, prima chì a realità cutidiana venissi torna à trasundà tuttu. Hè u stile l’argumentu maiò. U stile di Jérôme FERRARI hà toccu ind’è stu libru u puntu rifinitu di a so persunalità literaria. Hè iss’identità stilistica à esse si accertata da un rumanzu à l’altru. I critichi pressati ùn avaranu avutu asgiu à lacà si piglià è forse si lampanu troppu prestu à mette a varga trà u mondu di a literatura è quellu di u reale. Tandu si spiccianu à dì ch’ella si spechja a Corsica ind’è l’opera, o à u cuntrariu ch’ella ùn ci si annasa chè prufumi di fora. Cusì face Jérôme Dayre di a Libreria Atout Livre : « J’espère que cette consécration permettra de dépasser la réductrice considération ''corse'' et de voir que son travail touche à l’universel. »


    Invece ci vulia à vultà nantu à e pagine lette è turnà à risente l’ampiezza sputica literaria d’issa scrivitura. St’autore quì sà ingutuppà seculi, mondi, ghjente è paesi, dà li l’arretta una cria è ripiglià si li, è incurdà li innalzati in punta di una meditazione fulgurante chì si para tuttu è dinù u lettore chì ùn hà tempu à anscià. Ammasgiulatu. Una felicità di lettura chì ùn stancia. Mancu quand’omu si avvede cum’ella hè lucida a dicitura ironica di l’autore chì scumbatte cù a scumessa di l’eternu. A dice Bernard Pivot in una cronaca di agostu scorsu quant’ella hè splendida issa lingua. Una lingua chì balla è và, cusì luntana da u stile minimu diventatu oghje ghjornu à a moda, è ne pare tuttu di quelli sarpi chì a so forma fine è sgualtra si incamina undighjante à u sole. È tandu li vene lecitu à cunclude chì. «Jérôme Ferrari a écrit un opéra barbare où les choeurs sont tenus par les pères de l’Église et les philosophes allemands. Il y a des pages admirables de beauté et de cruauté sur l’agonie des corps, sur la décomposition des empires, sur la déchéance des âmes, sur la pourriture du vivant. C’est comme ça, on n’y peut rien. (…) Les frontières des individus sont aussi dérisoires que celles des cités.»

    Ancu di grazia ci ne hè altri, parè arrimbati à una lettura franca di precipitazione, analisi astute è minute di à chì li piace à leghje. Trà isse letture prufonde ci hè quella dì Francine de Martinoir, un spiritu di garbu è d’intelligenza chì quand’ella parla di a Corsica vista à traversu à a literatura, sà ciò ch’ella dice è sceglie cun riferenze è paragoni. A so lettura chjara, ghjusta è pusitiva và contru à i mughji mercantili di quelli chì si volenu impatrunì di a persunalità literaria di Jérôme FERRARI! È appiccicà li ùn sò chì label di qualità corsa, surtendu u più prestu di l’opera è strumentalizendu u libru. Hè vera ch’ella hè gustosa a robba nustrale, ma ùn ci spiccemu à fà ne un prudottu cum’è l’altri d’issu libru è lachemu l’autore stessu insignà, quandu li garba, duv’ella hè l’origine di a so creazione. Ch’ellu cuntrolli ellu l’appellazione ! Noi, intantu è s’è vo site d’accunsentu, lighjimu è rilighjimu, cù a nostra primura, a guida di a discreta è prufonda Francine de Martinoir, lettrice attente di a Corsica dapoi ch’ella visticò l’universu di Marie Susini è ci calò cunsiderazione, fiducia è amicizia.

    In e prime pagine d’issu rumanzu bellissimu chì l’azzione si passa in Corsica, spunta è si pesa a figura tutelaria chì hà da supranà a narrazione. Marcel Antonetti, u babbone di Matthieu, unu di dui persunagi principali. Fighjulendu un vechju ritrattu chjappu pocu prima ch’ellu fussi natu, durante a statina di u 1918, in a scola di u paese, Marcel ci ritrova a mamma è e surelle, ma ci vede sopra à tuttu, ch’ellu ci manca nantu u babbu andatu à batte si in Francia da duv’ellu ùn vulterà chè l’annu dopu.
Issu ritrattu chì apre u racontu hè una maghjina emblematica di ciò ch’ellu palesa : a cronica di una morte annunziata, quella di una Corsica paisana è povera chì u macellu di a Guerra di u 14-18 hà da azzuncà, è Marcel tandu si dice chì u ritrattu hà chjappu un mondu chì si era digià mortu.

    Di a so zitellina malaticciosa, marcata da u viotu è u dolu, li hà da firmà un pessimisimu zeppu zeppu bench’ellu si avessi gosu, à a prima scola, tuttu ciò ch’ellu pò porghje u sapè di iss’epica custindi, carte culurite di geugrafia, zitelli vaccinati è cusì salvati da a rabbia, rè o principi chì facianu intravede l’universu diferente aldilà di u mare.
Hè issa speranza di terre nove chì move u fratellu Jean-Baptiste à ingagià si ind’è l’armata è unepochi d’anni dopu parte in Induscina. Ma Marcel ellu sapia digià « qu’à la fin du monde le ciel ne s’ouvrait pas, qu’il n’y avait ni cavalier ni trompette, ni nombre de la bête, aucun monstre, mais seulement le silence ».
    A traversu à a so odissea persunale in a rete di a Storia chì u forza, dopu à a scunfitta di ghjugnu 1940, à rinunzià à a so brama di diventà ufficiale è u porta sinu à in Africa duv’ellu diventa amministratore di una regione tamanta, u rumanzeru pinghje u distinu di millaie di Corsi obligati à spatrià si da scappà à a miseria di a vita in Corsica dopu à u 1918.
Di fatti, durante l’ultimi dui seculi, da Mérimée à Marie Susini, ind’è u spaziu literariu a figura di l’isula era firmata quella di una civilizazione patriarcale aggrancata duve i persunagi eranu spessu azzuncati da interdetti è tabù da ùn pudè si cambià.
À u cuntrariu, a Corsica di Jérôme Ferrari hè un paese sbrembatu chì quelli chì ci eranu nati speravanu di pudè si ne andà dopu à a Guerra 14-18 è chì, ind’è l’anni sessanta, u turisimu di massa ci si hè lampatu nantu, cun dinaru faciule micca stantatu, liturale è marine sfruttate senza regula, prumutori ingurdissimi, curruzzione è fine di a cultura, ccapita in i dui sensi, tradizione ancestrale è patrimoniu intellettuale

    U rumanzu di Jérôme Ferrari hè una cronaca ritimata cù un’altra caduta ch’ella ramenta, quella di a Roma antica ch’ellu cumintò Santu Agustinu ind’è parechji sermoni. Dunque Matthieu, u figliulinu di Marcel è Libero u so amicu dapoi zitellu, anu lacatu l’isula duv’elli sò nati è sò andati in Parigi à fà studii di filusufia, luntanu da a Corsica cù i so strazii, i so annoi è e so pastoghje. Da memoriu di maestranza unu hà sceltu à Leibniz è l’altru à puntu l’hà ammasgiulatu Santu Agustinu, a so Cità di Diu è i so Sermoni nantu à Roma caduta.
    Ma in issa seconda metà di u vintesimu seculu, ùn si hè più à pudè si rimpattà in a vita grazie à una carriera di prufessore, puru ch’ella fussi splendida. I dui zitelloni si sentenu inchjaccati da a Surbona è i so lochi tetri, è tandu decidenu di cappià i studii per vultà è piglià in gerenza di un baru in u so paese è fà custindi « le meilleur des mondes possibles » ch’elli anu sunniatu di custruisce à latu di i so trattati di metafisica. Iss’aventura finiscerà in a sanguiniccia, è u so angelisimu girerà à u sterminiu.
    Libero ùn hè statu tantu à cappià i so sogni ma Matthieu ci hè di più attaccatu è mette a so impresa à paru à quella di Diu, ma u narratore anonimu face capisce ch’elli ùn sò tremindui chè demiurghi è basta. Cum’ellu avia fattu Voltaire ind’è Candide castighendu u so eroe cun disgrazie tante è più è cusì ricusà a tesa di Leibnitz (è d’altronde si ne era risu caricaturendu la), Jérôme Ferrari ficca à Libero è Matthieu in un ambiente rozu è viulente, è issu paese corsu ùn starà tantu à esse un infernu, è squassà u vechju mondu. Andarete à pinghje l’Infernu voi, chì u Male hè piuttostu una sega ripetuta sempre sempre, cum’ellu l’hà ramintata tante volte Bernanos.

    U rumanzu ùn hè custindi ch’ellu hè più interessante. A so forza vene da e so figure chì garbanu è vi tenenu è sopra à tuttu da u spaziu-tempu ch’ellu hà riesciutu à creà Jérôme Ferrari, una cosa propiu scarsa oghje ghjornu. A ci hà fatta per mezu di a sperienza esistenziale di u vechju Marcel è u sensu di l’aventura umana ligata à u diventà di u mondu ch’ellu ci hà palesu Santu Agustinu. U mondu o i mondi… Matthieu si sente furesteru in u so soiu, u mondu, ma pensa ch’ellu ci ne hè un altru. U babbone chì hà vistu cum’ellu si ne hè falatu u vechju ùn hè persuasu mancu à pena: « Peut-être n’y a-t-il qu’un seul monde en dehors duquel il est impossible de fuir car les lignes de ses chemins illusoires se rejoignent toutes… » Marcel inciuffatu in u so esiliu luntanu in Africa, a morte di a so ziteletta di moglie u lampa in pianu è si ne falatu l’imperu culuniale prima ch’ellu si ne fussi avvistu.
Ind’è l’ultime pagine l’epiche ammintate si toccanu cù e morte appaghjate di Marcel è di Santu Agustinu ind’è Ippona assediata da i Vandali d’agostu 430. È Ferrari ci face sente l’addisperu di un Santu Agustinu rosu da un ipotesi tremenda : « Quelle promesse Dieu peut-il faire aux hommes, Lui qui les connaît si peu qu’Il resta sourd au désespoir de son propre fils et ne les comprit pas même en Se faisant l’un d’eux? »