F.CRASTES: UNA STONDA PER NURIA

NÚRIA, CANTATA IN CORSU
 

Núria, Table ronde

Table ronde « De l’un à l’autre, du singulier au pluriel : paroles d’auteurs, paroles de traducteurs à partir de Núria de Stéphane Michaka ».

            L’activité créatrice, la traduction et leur dimension plurielle sont au cœur de la réflexion que suscite la pièce de théâtre musical Núria (2019) de Stéphane Michaka, et sa traduction en catalan et corse réalisée par les écrivains, poètes et traducteurs Ricard Ripoll Villanueva et Ghjacumu Thiers.

            Présenté comme un monologue pour une comédienne et trois musiciens, mis en musique par le compositeur Didier Benetti, accompagné par les musiciens Bertrand Cervera et Raphaël Perraud et interprété par la comédienne Marie-Pierre Nouveau, ce conte fantastique et musical d’une grande portée poétique invite au voyage. À des voyages à travers des territoires divers, marqués par un ancrage méditerranéen, territoires qui nous transportent dans des espaces intimes, intérieurs, métaphoriques. Faux monologue, vrai dialogue, confrontation dialogique de voix singulières ? La quête du personnage de Núria, la pulsion rhapsodique de l’œuvre originale, conduisent à la mise en résonance des imaginaires.

            Ainsi, le geste de la traduction, créateur de passages, l’appropriation du texte original par une mise en paroles et en voix à travers les langues-cultures corse et catalane et le miroitement des langues et des identités qu’elle suppose, sont envisagés depuis un espace de rencontres et d’échanges autour des figures de l’écrivain, du poète, du musicien et du traducteur.

 
 
Scena 1. In piazza di u paese. 
 
U chjerchju senza fine di u carru entrendu in piazza mi hà messu u giracapu à dossu à mè. .. Aghju da mancà a piantata ! falgu in un saltu, senza aiutà mi cù a marchja è mi fermu quaiò cù un passu di ballu chì mi porta troppu in furia, troppu luntanu. Sott’à u sole ch’acceca, facciu apre è chjode cun l’ochji, u lume salvaticu mi abbagliuleghja. Vede, vecu male ma mi pare ch’o sia solu eiu à falà. E purtiere tornanu à chjode si. L'autobus parte dinù fendu listessu chjerchju ma à l’orimbersciu. A polvera ch’ellu move imbroglia e forme di i passageri. Duve anderanu quelli chì sò firmati drent’à u carru ? Fighjuleghju a piazza.. Hè spampillulente… Ogni facciata hà un culore propiu soiu. Rossu sbiaditu, giallu mimosa, turchinu fondu. Ferrature di neru luccicu è ripinte da pocu dissegnanu zifre ch’ùn si capiscenu nant’à e tramezane è l’albe. Pare ch’ellu stessi custindi qualchì spiritu stranu. Tuttu mi pare tantu stranu ch’o ùn sò più perchè ch’o sò ghjunta. Campane disaccurdate sonanu meziornu, è tandu mi rivene à mente. L’interru di a mo ziona. L’interru di Rosa. Sò ghjunta per quessa. À l’angulu di a piazza pigliu una stradella à falà. Nunda insegna a chjesa ma deve esse da custindi. Vò in davanti sequitendu e scampannellate ch’o sentu. Avanza è a stradella si strittisce, e facciate si avvicinanu, da crede ch’elle si anu da tuccà è ch’o deveraghju entre in una casa da pudè sorte indaretu. Tutte e finestre sò spalancate è e porte sgrignate. Lampu un’ochjata in i purtò, in i curridò. Dopu à una stundarella un’impressione di digià vistu mi face vultà indaretu. U pavimentu. In terra è nant’à e muraglie ch’ellu franca à sfrisgia, hè sempre listessu mutivu. Una rosa stracarca à picche è lusanghe. Quessa a poi crede ? Un paese chì custì, u pavimentu hè listessu da una casa à l’altra. Induve daret’à e facciate varghjinate si imponenu l’annoiu è a stessa cosa ripetuta sempre sempre... Ancu di grazia chì custì ùn ci sì stà chè, à u più, per vintiquattru ore solu. Parte, stà, feghja à cos’ella tene certe volte: à ciò ch’ellu pare u pavimentu ! Pigliu è cuntinueghju à parlà mi à mè stessa avenzendu in issa stretta chì pare propiu dumandà si s’ellu vole firmà si un’andata o finisce senza sboccu. Una cria cum’è a mo vita avà. Una cria cumu a rutina duv’o zerpitteghju tutti i ghjorni... Ma cumu sorte ci, cumu puntà i muri? Quantu tempu à zampittà nantu à listessi segni ? Un’altru versu ùn lu puderia piglià a to vita di una ch’accorda i pianò ? A musica di l’annoiu duve tù sì ùn si puderia mutà in un ballu legeru ? Iè, o Núria, à trentacinque annni ùn saresti micca ghjunta à mezu à u chjassu di a to vita, è ùn ci vole micca à cambià strada prima ch’ellu ùn sia troppu tardi ? Quantunque, hè una cosa strana ciò ch’ellu ci pò fà un carrughju chì si stringhje… si stringhje … è po’ à l’ultimu u cannelluzzu s’allarga è sboccu nant’à un’altra piazza, quella di a chjesa, duv’elli parenu ch’elli si si fussinu accolti tutti i paisani.
 
Scena 2. Piazza à a chjesa. 
 
Ci sò e donne è l’omi chì parlanu forte, i zitelli cù un canucciu giallu, vechji inteneriti  è un orchestra arrittu cù un viulinu, un viulinu, una clarinetta è un tamburu. Nimu hè vestutu di neru, nimu pare ese in dolu. Sò quì chì ridenu è à trinnicà u capu... A faccia alegra quantu  pè un matrimoniu o un battezimu ! « Scusate, dicu à una dunnacale (mi gira u spinu ma sentu ch’ella hè curtese). Sò ghjunta per l’interru di Rosa. Rosa Ugalde. Hè propiu quì ch’ellu si face ? — È induve altru saria , cara zitella ? (Di fatti curtese hè, ma a so voce acuta mi tufona l’arechje.) A cerimonia hè quasi compia. Ancu à pena è mancavate l’alzata di Rosa. — L’alzata? dumandu eiu — Site di a famiglia? Ghjè tremendu cume vi assumigliate à ella. » Sopra à i nostri capi eccu ch’ellu  passa un pannu scuru. Cumu a donna, pesu u sguardu. Un catastu di nuli strettu è pagnu face cinnulà a palpetra di u sole. Ed hè tandu ch’o vecu cinnulà a funicella di un scornaboie ch’ella si inghjotte una mansa di nuli. Dopu à qualchì seconda a ghjumellata di nuli si sfilaccicheghja è palesa una mantiglia nera chì e so ale aghjurnate sventuleghjanu à l’urizuntale. Pianu pianu i nuli cutinueghjanu u so percorsu. A pena nantu à u mo tupezzu mi face calà l’ochji è tandu, capiscu cum’hè chì i paisanu chjamanu l’alzà di Rosa chì in fatti hè l’alzata in u celu di a so mantiglia! Perchè micca, appressu tuttu? Perchè micca lampà quassù in celu, cumu ellu si lampa in u tumbinu, un ricordu chjappu ind’è l’armadiu di a morta ? Tandu s’aggranca l'assemblea. L'orchestra pianta. I zitelli ùn ridenu più. È po’ sentu – o piuttostu sentu cullà ingiru — un suspiru tiratu da i paisani tutti inseme. Pare tuttu un lagnu, un lamentu. È po’ subitu subitu i sguardi ùn sò più ver’di u celu. L'orchestra si rimette à sunà è fideghju i paisani chì si sparghjenu  cappiendu puttachji trà d’elli. 
Spaventata mi girgu ver’di a mo vicina — di forma lunghigna, ulivastra di carnatu, cù a so treccia longa è nera. « Sarà pussibule, li dumandu- di vede a cascia prima ch’elli a si portinu via ? » Mi fissa stupita. È po’ dopu mi face un mezu salutu timicu timicu. Si franca un chjassu à mezu à a folla, s’avvicina à unu in tenuta grisgia chì si tene da cantu, è po’ li parla à l’arechja fighjendu da a mo banda. Di un colpu aghju l'impressione -chì mi dispiace assai- di truvà mi à mezu à un chjerchju infiaratu – è chì à u minimu gestu di traversu… mi puderia brusgià. L'omu in grisgiu mi vene nantu cum’è una frezza nant’à a sibula. I paisani si scartanu quand’ellu passa ellu. Nant’à i so spechjetti fini in acciaru , pichja u sole chì m’impedisce di distingue i so ochji. Eiu, aghju l’ochji chì cinnuleghjanuu. U polzu batte nantu à i mo sensi. Avà principia à dispiace mi di ùn esse firmata indrentu à u carru…. 
 
Scena 3. Labirintu di carrughji.
 
Mi porta per un labirintu di carrughji sin’à a casa di Rosa. Mai pudia pensà chì u paese ci avia tante stradelle, passaghji è chjassi stretti stretti. Durante una manata di minuti, u suspettu di piglià un chjassu tortu da allungà a strada. Miguel si chjama è si presenta cum’un impiigatu di a merria. Cuscente ch’o sò dubitosa, volta nantu à quellu rituale stranu ch’o aghju vistu pocu fà. A mantiglia ligata nantu à u un scornaboie, què u chjama un rituale. Ampargu chì cascia ùn ci n’hè, chì mai ci n’hè statu, è ancu menu interru cum’ellu si pensa di regula. Di a persona di Rosa ùn ne dice nunda. Cumu s’è cadaveru ùn ci n’era. Mi face girà pigliendu à manu manca. Daret’à i so spechjetti fini, sentu ch’ellu ochjighjeghja nant’à a mo rota è u vernice di e mo unghje. Ma sarà quessa ch’ellu sminuzzeghja ? Pare tuttu ch’ellu mi feghji à travarsu à mè cumu s’ellu circhessi a verità interna sott’à a stofa è u vernice. 
Di un colpu aghju u mo da fà per rispirà. « Fate cosa in a vita ? mi dumanda à brusgiapelu. — Accurdatora. » Pare ch’ella li dispiaci issa parolla. « Di pianò. » Dice: « Ah ». È po dice : « Bona ». Pare rassicuratu pare… Hè solu avà, quand’è no ghjunghjimu davanti à una facciata culor’ di rughjina, ch’ellu caccia un annellu tracarcu à chjave è mi porghje quella d’ind’è Rosa. Hè una chjave travagliata à l’antica ch’ùn si hè ascaldata in a so manu è subitu subitu mi cotra e mo dite. « State à sente, mi lampa dopu ch’ellu si fussi alluntanatu da qualchì passu. In paese, avemu un organu. Un organu maiò in a cappella di u cunventu. Sò anni è anni, tanti decennii è decennii ch’ellu ùn viaghja più. » Si stà zittu cumu s’ellu aspettessi a mo reazzione.. « U puderiate arrangià? — Innò. Podassi. Ci vuleria ch’o u fighjessi da vicinu. — Magnificu. » Si gira da cantu cumu s’ellu si purtava a mo firma in fondu di un ducumentu officiale. Cumu s’o venia di firmà un pattu cù u paese. Pruvendu à rispirà torna, u feghju chì si ne và. Ma chì t’hà chjappu di dì « Podassi » ? Chì t’hè passatu pè u capu ? Di a to vita sana ùn ai mai mai riparatu un organu sinu ad avà. Trà accurdà un pianò è arrangià un organu, ci hè un mondu ci hè... Ficcu a chjave in a serratura. Ùn hè chjosa. U battante s’apre trizinendu è ricunnoscu, in u vestibulu, e picche è e lusanghe d’issu sempiternu pavimentu. Ind’è stu paese qualcosa ùn gira micca tondulu. Qualcosa, è micca solu u mutivu di e cappelle, qualcosa ci hè da rivede da cima in fondu.
 
Scena 4. Camera di Rosa. 
 
O Rosa Ugalde, a to vita s’assumigliaca à chè, a to vita ? Hè què ch’o mi dumandu filichendu da una pezza à l’altra in a casa di a mo ziona. L’armadii sò vioti. Ùn ci trovu chè pignotti secchi chì mi si sbrisgiuleghjanu trà e dite, è petali di rosule cascati da un veranu trapassatu. Dopu una penciulata ch’o mi sò fatta guardendu, ciuttata in un sedione in villutu frustu, i ritratti di famiglia cappiati nant’à un tavulinu tondulu, mi sò pisata à corpu viotu. In cucina ùn aghju trovu nè un biscottu nè un brisgiulu di pane. Solu vasetti di tutte e taglie, pieni di mischju di sale è sesamu. Ci aghju spizzicatu indrentu cum’ellu faria un acellu entrutu pè a finestra. Rosa ùn ci hè, ma u so prufume, u so odore voganu in i curridò, giranu intornu à u candilere, circulanu da puntetta à risiglia è fullitteghjanu sopra à u so lettu cum’una statina ingorda chì piantà, ùn vole mancu à pena! Hè cusì ch’ella fù per mè, Rosa Ugalde, è quessa mai mai hè piantata. In a bughjura di a so camera, mi chjingu nantu à una cuverta ch’ella averà in quantu à mè magliatu ella stessa. Pesu l’ochji ver’di u suffittu, è mi stinzu à bracce aperte nant’à u spechju liquidu di i mo ricordi. Quandu era chjuca mi dicianu ch’o era listessa listessa cume ella. Mi parlavanu d’ella è di u retrofondu paisanu. U retrofondu. Una parolla intesa à tredeci anni è chì da tandu m’hà sempre sempre accumpagnata senza piantà. Più inghjò ci era un rughjone scunnuscitu, una terra salvatica cun arburatura zeppa zeppa duv’ella era infrugnata una citadella cun labirinti intrischjati... Rosa Ugalde era u so Minotauru. Intinghjia i so capelli in u vinu, per ella si tumbavanu unepochi  pueti, è a so voce strappava a notte  cù un soffiu duv’elli si mischjavanu un prufume di tarabucciulu è l'odore metallicu di a morte. Iè, nant’à i ritratti di famiglia, Rosa avia l’aria timica quant’è quella di una sora spavintata. Pocu preme. Eiu mi era fatta a mo idea. In u retrofondu ci stava un mondu tamantu di fole è di legende, è mi ci sentia ligata. Ma quantunque, cun l’occasione mancate è i sughjorni di custindi fatti ci in u mo capu, aghju a bella prova di ùn scuntrà mai mai à Rosa quand’ella era viva. Mi bastava à parlà li à u telefonu. Ùn era chè una voce luntana, ma mi capia megliu chè a mo vera mamma. L'annu di i mo quindeci anni, induvinò ch’un maschju, u mo primu amore, mi avia tradita. Mi fecenu cunsulazione e so parolle è l’argaiola maliziosa di u grombulu di a so voce. Hè stata ella, Rosa, à suffià mi : « Tù di i maschji ùn ne ai bisognu chì ai a musica. È cù a musica ùn si pò firmà tristu un tempu longu per via di i maschji.» Ci sarà più bella manera di purtà una giovana ver’di a so vucazione ? Sarà per ringrazià la ch’aghju finitu, ma troppu tardi, per fà u viaghju ? Eiu, a sola di a mo famiglia à vene sinu à quì… A sola di a mo famiglia. M’indirizzu. Sortu d’a camera, cerru da una pezza à l’altre u mo saccu di viaghju è, quandu u trovu, m’indinochju da viutà ne e stacche. L’articulu di u giurnale, a pagina ripiicata cume disidè duve aghju lettu l’annunziu ch’ella era morta Rosa, duve l’averaghju allucata? Ci era u locu, a data è l’ora... Ma induve l’aghju ficcata ? L'annunziu chì m’hà fatta cullà in u carru è francà a serra...  Mì lu! sottu à un pull-over. Spiecu u fogliu è ci cercu i filari. Una Rosa ci hè. Un Ugalde dinù ci hè. Ma sò dui annunzii spiccati, dui morti chì ùn anu à chì vede unu cun l’altru. Sò eiu ad avè li miscugliati. À fà mi cullà in u carru hè stata a mo imaginazione. Quandu sò ghjunta ci era una cerimonia iè, ma ùn era mancu à pena un interru. Era un rituale è basta. Micca cascia di morte ma una mantiglia. È cadaveru, mancu à pena, ma in e pezze di a casa, tutti l’odori di una vita... Accoppii simuli ùn si facenu chè sunniendu. Ma chì sonniu sarà ad imità cusì bè i cuntorni di a realità ? È po’...
 
Scena 5. Piazza di u paese. 
 
Ci cunsiglia a notte ed eccu la chì mi sussurra à l’arechja di ùn allungà mi la micca quì. Subitu à sette ore u lindumane matina mi ne voltu à u locu duv’ella mi hà lacatu a camiunetta. È po’ aghju una vita chì m’aspetta à mè, à sei ore da quì ! Pianò da accurdà à dritta è à manca, lezziò di solfegiu da fà u ghjovi sera, u librone inquant’à Hieronymus Bosch da rende l’altreri à a bibbiuteca, linzoli da stende intantu ch’ellu si metti à piove, sosule senza zuccaru, sosule senza sale, sosule senza gustu da pruvà, l’inviti insistenti di dui modi lazzi da lacà senza risponde ci... Via, scusate mi, ma aghju altri affari à fà chè d’impruvisà mi riparatrice d'organu! Face un pezzu ch’aspettu. Ùn vene a camiunetta. Mi mettu à dumandà mi s’è u pannellu ch’insegna l’ore ùn  saria micca una cosa trapassata. Iè, hè chjara, hè robba vechja. À passi lesti (à casu chì a camiunetta sbuccaria quantunque nant’à a piazza) m’avvicingu à i banchi di u mercatu chì hè in traccia d’apre si. Forse ci saranu cose lucale, mele di mille fiori è casgiu pecurinu. Ricunnoscu paisani chì eranu à l’interru –vogliu dì u volu di Rosa. A matrona stridente è a zitella cù a treccia. Dui vechji una cria debbuli .. È po’ a ribambella di zitelli cù u cane giallu. « A camiunetta? Ùn vale a pena à cuntà ci nantu, dice a matrona spallichjendu si. S’ella ghjunghje, hè per cappià ci a ghjente, chì mai mai ùn ne piglia.. — Ùn ne piglia mai mai.”, ripete a zitella da a treccia. 
Quessa, a dice cù un versu lindu lindu chì finisce d’assiccà mi ! « È tandu cumu partu da u paese ? Cumu facciu à vultà in casa ind’è mè ? Mughjà, ùn mi sò pussuta ritene è d’ùn mughjà... Tandu a matrona chì pare stupita : « Ma l'organu, l’ete arrangiatu? — Chene ? — Miguel hà prumessu ch’è vo u deviate riparà. » D’un colpu, i zitelli m’accampanu. U cane saltichjeghja nantu à e so zampe di daretu è i sgaiuffi mughjanu ratachjendu : « Hà arrangiatu l'organu ! Hè riparatu l’organu ! L’organu, ella l’hà riparatu! » S’aprenu porte è sbattenu i purtelli. A ghjente escenu in carrughju. I so mughji ribombanu nant’à a piazza. Trianguleghju è, chjappa da giracapu credu di vede a folla girà cum’è un giravì. Pigliu è rinculu, scappu bazzichendu à dritta è à manca. Cercu l’esciuta da u paese chì in a mo mente ne rifacciu à a lesta a tupugrafia à l’incerta. Eh ma! I so limiti rinculanu à misura ch’o m’avanzu eiu. I carrughji, e muraglie si scioglienu cumu un organettu è quandu toccu un crucivia, mi pare tuttu quellu ch’o ci sò digià passata prima- cumu s’è u paese avessi fattu un giru nant’à sè stessu ! Scimulita è impaurita, mi lampu sott’à una loghja duve nastri di pavimentu mi ricinghjenu cum’è una camisgiola di forza. Sboccu nant’à una piazza ch’o cridia scantata, ma cascu à ritruvà ci, sottu à a sulana chì pichja, e tende di u mercatu, a pulvericcia fullittendu è l’ombra meia à l’orimbarsciu. Ùn piantu di corre, di corre finch’è u fiatu mi cappiessi, e mo anche fussinu tagliate, basta ch’elle mi purtessinu u più luntanu da u paese ch’omu pò.   ... L’ochji inturbiditi da u sudore è e lacrime, sentu sottu à i mo passi u carrughju chì torna chjassu, u chjassu un munticellu, u munticellu un terrenu petricosu. È case, mancu una oramai.. davanti à mè…
 
Scena 6. À l’entre di u paese.
 
Viaghju senza girà mi, senza un sguardu pè u paese. Mi brusgia in gola ogni buccunata d’aria, ma u mo polzu si arreguleghja. Mi avanzu trà mezu à arburucci neri è nudicosi. Ricunnoscu, aldilà, e muntagne turchine chì senza fine a camiunetta li passava longu longu à latu.. È sentu a tristizia chì mi piglia sana sana. Zitelli è ghjente fatta, issi paisani mi anu fattu festa cum’è à un altru Messia. Cridendu ch’o li avia riparatu l’organu, anu saltichjatu, ballatu, trillatu di gioia cumu s’è u core appesu di u paese si era torna messu à batte.  U core appesu. Avà chì ci pensu torna, hè propiu l’impressione ch’elli mi facenu. Da sente si torna vivi, aspettanu tutti un cennu, una prumessa, u sonu di un organu pocu impreme cosa. Iss’alegria spampillulente ch’è tù ai accesu ind’è elli ti hè parsa subitania, spersa, senza sennu, è puru... Cumu i capisci! Tù stessa, ghjunghjendu in stu retroterra, ùn aspettava un scontru, un miraculu ? È mentre ch’è tù t’alluntani, mentre tù volti in a sulitudine di toiu è l’abitudinacce triste ch’ùn si ponu schisà, chì senti, ma chì senti o Nùria?  Chì senti, trascinatu da u rimore di a cità ? Sentu  u trizinime di e corde chì si stinzanu in fondu di l’anima meia, è si stinzanu finchè a mo arechja scopri a nota più ghjusta, è si stinzanu dinù intantu di pudè cumpone una musica chì ùn fussi chè meia, si stinzanu è strufinanu contr’à u tempu chì manca, i soldi chì mancanu, l’ardì chì manca — a paura d’esse custretta à fà assesti minutissimi chì mi accatenanu e dite. Sentu cinque note ammartellate nantu un pianò chì ricusa. Aiò chì avà ci vole à vultà mi ne in casa. Aghju da finisce per crucià una vittura, un camiò.. Puru un carrettu scuzzulatu è cù d’un saltu cullà ci nantu ! I sepali si scartanu. U chjassu fala dinù cum’è u latu d’una culletta. Davanti à mè, un pannellu : « ENTRITE IN COMIENZO ». Comienzo... ma l’aghju cappiatu avà ! Avale m’accorghju ch’ùn possu fà altru chè di vultà ci. È  Comienzo, u sentu micca cume un nome di paese, ma una parolla chì u sensu u cunnoscu : Cumincià, cumincià !
 
Scena 7. Cunventu. 
 
Menu di un ghjornu dopu ad avè pruvatu, ma indernu, à cappià Comienzo, mi ne vò à pichjà à a porta di u cunventu. Mi vogliu cunvince ch’o sò stata eiu sola à decide di vene quindi, ma sentu bè ch’ella mi ci impunta malgradu mè una forza chì ùn ci hè manera à vince. A sora chì vene à apre mi averà vinti anni è ancu... Trà a so curnetta bianca è i so veli neri, a so faccia pura ed ovale, pichjinata cun l’ochji chjari aggarbati assai, hè fresca fresca cum’è l’alba. Li dicu ch’o vengu da esminà l’organu. Mi guida ver’di a cappella è induvingu tandu ch’o era aspettata. A nutizia ch’o venia avia trapassu i muri alti di u cunventu. In u richjusu di u munasteru voga un odore, voga un odore di siringà è di panni umidi. Una funtana d’oru vechju truneghja in a corte rumana. Longu à a galeria, sculture crepulate porghjenu, da pricà benvenuta,  un surrisu scialbidu. « Una ch’ella manda a capitale, mi dice a giovana sora, quì merà, ùn si ne vede tutti i ghjorni »  Aghju u laziu di risponde li ch’o mi sentu pocu di a capitale, cum’un ermitu chì assuffoca nantu à e traverse, ma ùn mi crideria. Piuttostu chè a fede, face di più una chì aspetta, chì hà cunfidenza in mè è e mo capacità. Quessa ùn sà chì eiu, s’o mi avessi sculinatu un pianò da fà i mo esercizii, fà passatempu aspettendu a surtita, mai mai saria ghjunta à u cunventu. 
… O podassi chè sì. Forse chì, senza palisà mi la, l’impurtanza ch’ella mi dà m’allusinga. Un’impurtanza smisurata. Quandu a realità ùn si rinchjina micca à e vostre brame, ma à a facilità stupenda di i sonnii, cumu ùn prufittà ne di più? Mentre ch’ella m’intruduce in a cappella, una parte di mè stessa mi chjuchjuleghja à l’arechja : « Impustura ! Impustura ! » È un’altra, mettendu pichji in capu è liberatrice : « O Núria, diventa puru tuttu tuttu ciò ch’è tù puderesti esse. » 
 
Scena 8. Cappella.
 
A cappella mi pare ch’ella fussi più larga chè longa. O ùn puderia accoglie tutti i paisani, ma un’assemblea maiò di bighini s’incucciarebbenu faciule faciule in u so grembiu. Ancu u cunfessiunale t’hà qualcosa di maternu, cù i so lignami chì lampanu riflessi di villutu. Da l’altra banda di a nave, di pettu à u cunfessiunale, ci hè quellu organu famosu. Sottu à u cappucciu tamantu di i so cannelli inargentati, pare tuttu un mobulu maiò cun cantare, tastere tanti è tanti ch’omu crideria, s’ellu ci si appoghja nantu, di mette in ballu qualcosa ch’ùn si puderia più parà. Primurosa d’ùn impedisce mancu à pena a mo cuncentrazione, sora Matilda (mi dà u so nome da pudè la fà chjamà s’ellu ci hè bisognu) si ne và discreta discreta. A porta di a cappella torna à chjode si ed eccu mi sola sola cù a mo impustura. Passa mezora è u mo diagnosticu hè più chè chjaru : cumu arrangià l’organu, mancu à pena a sò !... Nantu à ogni tasta lacu a stampa di e mo ditate, e pedale l’aghju messe in marchja, a tramezana sgrignata, aghju pruvatu à sente un soffiu d’aria mettendu mi l’arechje appughjate à nant’à i cannelli, cinnulà cun l’ochji davanti à quelle sbacche chjamate lumi, scuzzulatu tuttu per vede -aùh, nunda si passa. L’organu hè firmatu mutu mutu, è l’accurdatora di pianò daveru propiu incapace : aprovasinè i rabattuli di metallu cagiunate da e mo scuzzulate
 
Scena 9. Parlatoriu.
 
In u parlatoriu, una rochja di sore m'aspettanu cumu s’o mi era piantata à fighjulà l'unicu pulletru di a so banda. Tutte isse curnette girate ver’di mè mi danu a sensazione alarmante d'esse a preda di un nulu d’acelli. Tandu li dò -puntata da chì stintu, da chì obligu ?- un diagnosticu ch’o m’inventu da cima in fondu. L'organu, li dicu ch’ellu ci vole à smuntà lu è po’ muntatu dinù sanu sanu. Ch’ellu ci vole l’aiutu di tutti l’artisgiani di u paese, bancalari, stazzunari, saldatori. Via, mi avvecu ch’o sò una sfacciatona, cù una stumachiccia tremenda ! È l’affare marchja. E sore sciaccamaneghjanu. Cercu cun l’ochji sora Matilda da ch’ella mi riaccumpagnessi, vecu à diritta una forma chì trapassa in un scordu. Sott’à una curnetta bianca bianca, ci sò ochji neri neri chì mi fissanu cù un’intensità stupenda. Averà quaranta anni issa monaca. Cù e so labbre è e so nare sculpite, sbiadite è bianche, pare tutta una statula chì soli i so ochji sò vivi. Ma eiu ne ricunnoscu una, essere umana, fatta di carne è sangue. Un tremulu corre nantu à e so pare. E so curnette giranu à dritta è à manca. Dopu a nonna statula smarrisce da issu cantu, cumu s’ella si fussi squillita dentru à a tramezana. Quandu sortu da u cunventu, l’organu quasi quasi mi ne sò scurdatu. Pensu solu à issa faccia chì a forma si ne squassa digià, piatta da i so ochji scuri è luminosi. nonnastatula. Ùn sò perchè, ma aghju l'impressione ch’ella ghjunghje anch’ella da a cità. Ancu ella tempi fà, u si devia mette ancu ella, u vernice à l’unghje. Mentre ch’o atteppu pè un carrughju ch’ellu imbianca u sole, mi sentu ribumbà in capu i ribattuli di metallu. Decidu chì ogni ghjornu aghju da ripiglià a strada di u cunventu. 
 
Scena 10. Bibbiuteca.
 
Una matina, pigliu è cascu  davant’à a bibbiuteca. Ghjè à dui passi di a merria. Nant’à u purtone, e ferrature nere mi facenu pensà à e fiare. Ci entru. Hè un curridore à rettangulu, cù una scalinata à granitula è scancerie tante è più. Spunta a bibbiutecaria, capellimbarffata, a faccia rossa rossa. Sentu a stacchittata di una persona chì scappa currendu è capiscu ch’o aghju interrottu... una ragiunata sentimentale. Quì tuttu hè assestatu –fora a bibbiutecaria- chì ci hè da dumandà si s’è un ghjornu qualchissia pò esse ghjuntu à cunsultà un libru. Frusculeghju in a scanceria, ed eccu ch’o scopru un parastagiu  cunsacratu à a musica. Una rilegatura antica si tira u mo sguardu. « Una scuperta ? Quessa sì ch’ella hè una scuperta ! » A bibbiutecaria trasalta cumu s’ell’era colta nantu à u fattu. In fatti aghju messu a manu nant’à u manuale d’istallzione di l’organu. Cun varii piani è l’osservazione manuscritte di  fattore d'organu. Indrentu, nantu à una carta, una data stampunata in rossu è chì ricolla à dece anni fà. Mi girgu ver’di a bibbiutecaria sempre in traccia di scumbatte cù i so ciuffi. « Hè statu pigliatu in prestu una volta è basta ? » Si avvicina è dice di sì. I so sguardi sculiscenu nantu à u titulu. « Ooo, face è mi dice fighjulendu mi : allora site l’accurdatora. » Capighjeghju fendu quella chì accunsente. « Sarà pussibule di sapè qual’hè chì prima di mè hà pigliatu in prestu issu manuale? » Risponde : « L’ultima persona ch’averà pruvatu ad arrangià l’organu, bella sicura. — Senza fà ci la? » Alza e spalle. I so ciuffi li cascanu dinù nantu à l’ochji. « Suppongu chì quessu ùn hè più in paese ? -Nnn-innò, dice cù u so da fà. Ci hè sempre. — A cunniscite ? insistu. 
— Nimu a cunnosce propiu. Hè una sora di u cunventu. — Una sora hà pruvatu à riparà l'organu? — Ùn era sora, ùn era. Venia da a capitale. U velu, l’hà pigliatu dopu. » A donna incirlita si stà zitta, pare ch’ella li dispiaci di avè ne dettu troppu. « U so nome, u cunniscite? » Face quella chì hè occupata in altrò. Provu ad agguantà u so sguardu. « Quessa a sora, cumu si chjama ? — Ùn a sò. Ùn sò nunda. Hè stalvatu prima ch’o ghjunghjissi eiu in paese. » Piglia è posa daretu à un scagnu pienu zuffu à stamponi di tutti i culori « U vi pigliu in prestu », dicu purghjendu li u manuale. Stampa a data di u ghjornu sottu à quella di dece anni fà. Senza guardà mi dice : « L’insanguinata. — Scusate ? » Pesa l’ochji. I ciuffi falanu. « Quella chì vulia arrangià l’organu. Hè cusì ch’omu a chjama quì : L’insanguinata. » 
 
Scena 11. Carrughju. 
 
in carrughju sentu sunà i passi daretu à mè. In u carrughju ùn ci hè nimu, i passi s’avvicinanu. Mi ficcu in un passaghju ch’aghju sculinatu è po’ m’assicurgu, dopu trincatu torna, ch’o mi sò sbarrazzata di quellu chì mi sequitava. Tandu ripartu –cascu propiu tè à tè nantu à... Miguel. « M’avete fattu corre... Eo chì corre mi dispiace assai ! » Sfiatatu, s’arremba contr’à u muru da pudè ripiglià fiatu è mi tuppa a strada senza avè ne l’aria. « Vi cercu dapoi stamane. A sò ch’è vo andate à u cunventu ed eiu... (vede u manuale trà e mo mani) Pigliate issu impegnu propiu à core - troppu à core.Ùn sò ciò ch’è vo vi site messa in capu... Vi possu chjamà… ? Chì hè u vostru nome ?  — Núria. — State à sente. Núria. Nimu vi dumanda d’arrangià l’organu. — Site voi ad avè mi la chersa ! — Ùn pensava micca ch’è vo mi pigliereste à l’amu ! » Ùn hè più sfiatatu. Incalca e cunsunale, stacca e sillabe cumu s’ellu pruvava à ragiunà una giuvanotta incuscente. È puru hè statu ellu à fà corre a vuciata ch’o era ghjunta à riparà l'organu. A mi cuncede. Dice dinù chì a so parte d’aghjuntu di u merre l’ublicheghja à sparmià a pace di u paese. Si caccia i spechjetti, s’asciuva a fronte cù e dite. Di colpu pare assai menu sicuru di sè. Quasi vulnerabile. A pace di u paese. Custindi sentu ch’ellu ci hè un’incritta duve mi devu ficcà «A pace di u paese”? li cappiu cun tonu di una chì ùn ci crede. Vulete dì l’annoiu, neh ? A mutunuia, nò? Quantu tempu pensate ch’elli anu da suppurtà listessi pavimenti in terra, listessa robba da manghjà impulverata è po’, è po’ issu squassà…  issu nigà di a persona in e vostre cerimonie di l'addiu ? » Mi fissa à bocca aperta. Vecu bè ch’ellu ùn hà l’abitudine, nimu quì, nimu hà l’abitudine d’esse scuzzulatu da una chì ghjunghje avà avà. « Issu turpore spaventosu chì l’aggranca, cuntinueghju viulente, issu aggrancu di u core è di i sensi chì i si hà chjappi... » Pesa u ditu da fà mi stà zitta, cumu s’ellu temia ch’ùn mi si sentissi « ... è vi hà chjappu à voi, iè, o Miguel, ùn lu nigate vè ! — issu turpore, ùn si chjama un trasaltu, un svegliu, n'importa chè da purtà li dinù à a vita? — Di A VITA ÙN NE VOLENU! » Si mette à mughjà cusì. 
« I MORTI LACATE LI IN PACE INCÙ I MORTI! » Comienzo sanu sanu pare ch’ellu ribombi di u so mughju. Stà fermu fermu. Ripiglia : « Madamicella Ugalde. Núria. Vi spiecu. Site ghjunta quì da fà l’osequie di Rosa. Ancu à pena e mancate, ma l’avete viste. Dopu, in a tristizia è u viotu ch’ella hà lasciatu issa disparizione, a vostra sullicitudine s'hè vultata ver di a ghjente di u paese. Site stata cumossa da a simplicità di u so cutidianu, cum’elli sò cumossi ancu i puchissimi citadini di passagiu. Tandu, perchè chì, bona citadina cum’è vo site, ùn site micca vultata à a vostra vita scuzzulata ? Cum’hè ch’è vo avete sceltu iss’organu trapassatu cum’e s’ellu si purtessi indrentu tutti i malanni di u paese? ? — S’avessi trovu un autocarru, o una strada da pudè andà mi ne da Comienzo, mi ne saria andata vulinteri ! — Ùn mancanu e strade. — Tandu cume sarà ch’o sò incagnata? Chì sarà chì mi tene quì ? — Què, tocca à voi à schjarì la. » 
 
Scena 12. Ind’è l’ artisgiani .
 
U lindumane, dumandu quali sò l’artisgiani di u paese è mi ne vò à pichjà à e so porte. Quandu li parlu di l'organu ch’ellu ci tocca à smuntà è dopu à muntà dinù, spalancanu l’ochji è trinnecanu u capu. Pensanu d’esse si scurdati di i gesti di u mistiere. « Capite, mi dicenu, quì ùn si face solu ch’aspettà è basta. » È mi richjodenu a porta in faccia. 
 
Scena 13. Cappella.  
 
È mi trovu sola in a cappella. Sola, ghjorni è ghjorni, cù quellu manuale di l’organu chì ne scrutu i piani cum’ellu si interrucheghja una divinità zitta. Di quandu in quandu eccu ch’ella entre una curnetta chì posa, preca in silenziu è po’ si pesa ch’hà da esce. Ad ogni stonda, m’aspettu à vede dinù a Sora cun l’ochji neri, a nonna statula. In capu à mè, ella hè a Sanguinulante. Listessa persona : una sola. Vuleria propiu sapè cum’hè ch’omu a cugnoma cusì. Ma ùn entre mai in a cappella. Ad ogni curnetta chì spunta, trovu a manera di cappià li : « Mi anu dettu ch’ùn saria eiu a prima à ghjimbà mi sopr’à st’organu. Una di voi, pocu tempu fà... » À isse parolle, accade sempre listessu affare : e curnette giranu u spinu è escenu senza una parolla. I tumbini saldati nant’à u muru di u munasteru, cù i nomi di e morte sculpiti nantu, palesanu asai di più chè isse nonne ! Quattru ghjorni dopu a cappella sana sana hè piena di u silenziu di l’organu, quellu di e sore, quellu di l’artisgiani ch’ùn venenu . Mi sentu bolle è d’impazienza è di zerga. « U to silenziu, cum’è quellu di u paese, t’hà a presenza scialbida ed imbattevule di u Nigà. Una persona cum’è mè, un’accurdatora di pianò ùn pò ignurà issa scialbidezza chì assecca. Una persona cum’è mè ùn pò bramà chè una cosa : truncà la… Mi ai intesu ? TRUNCÀ LA! » U ferriale si pesa, si grigna a porta. Sora Matilda, a più giovana di u cunventu si ficca in a cappella.. « Scusate, ùn vulia mughjà. — S’è vo sapissite, dice a sora, tutti quant’è no simu, in stu paese, quelli chì li piaceria à pudè mughjà ! » Si cala à u primu rangu, à mani aghjunte, capicalata. Pare tutta una madonna senza u bambinu. M’avvicingu è li chergu : « Chì ghjè chì  vi impedisce di mughjà ? — A paura, mi risponde ella. — A paura di quale? Di chè ? — Di ùn pudè piglià volu... cum’è Rosa. » Piglià volu à l’insù ? Eiu, aghju vistu solu una mantiglia piglià volu appicciata à un scornaboie è basta. 
Tandu, à voce bassa, cum’è quandu si pone un secretu ind’è un’arechja, sora Matilda mi palesa chì ciò ch’aghju vistu ùn era u volu d’una mantiglia. Ma quellu d'un’anima ver’di a so sede eterna. « Quessu, hè a sola manera di cappià à  Comienzo. » E so parolle tornanu in u silenziu. Capiscu è ùn ci capiscu un’acca. È mettu à trimà perchè chì m’avvecu, secondu à a so faccia tirata è u so sguardu ch’insiste, ch’ella ùn parla micca in modu figuratu- ma propiu in veru. È chì, quì, un’anima pesa ed hè reale quant’è un corpu di persona. Zerpitteghja nant’à un pavimentu listessu per tutti. Sparte listessu nutrimentu legeru legeru. È s’ella prova à andà si ne, volta subitu à u puntu da duv’ella hè scappata — cum’è un corpu persu rientre in u so inviluppu primu è naturale. Feghju a giovana Sora : « Comienzo... hè u paese di i morti ? — Un paese. Unu trà tanti altri, mi risponde ella. Ci n’hè di tutte e mamme. » Ùn tremu più. T’aghju l'impressione chì a mo persona vene di trafalà si ne in a mo anima è ch’ella hè solu ella à mantene la arritta. — Tandu... anch’eiu, saraghju... ? » (E labbre di Núria facenu a forma di a parolla ma senza prununzià la). Sora Matilda ùn dice nunda. Hè indulcita a so spressione. M'accoglie senza dì nunda trà mezu à i soi. « Venerete, mi dumanda, venerete sta sera à a festa di u paese ? Si passa in campusantu. Ma venite ci, o Núria. Ci saremu tutte. Ghjè a sola occasione per noi di mischjà ci cun l’abitanti. — À u campusantu, dicu di sì. » Si pesa. « À dopu, Núria. À più tardi. Oh, avete rimarcatu ? In u munasteru da ch’è vo site di i nostri : un rumurucciu, un rumore dolciu... Pensemu chì quandu l’organu sarà riparatu, l’anime nostre anu da pudè cullà in celu, cum’è Rosa. » Eccu ciò ch’elli aspettanu. Eccu ciò ch’elli bramanu cun tutte e so forze. Và per andà si ne. « È Miguel ? a richjappu. Chì vole ellu ?  —  Tene ci in paese u più ch’ellu si puderà. Hè a so parte. Ùn l’avete rimarcata ? Hè ellu chì tene tutte e chjave. » A porta torna à chjode si daret’à ella. S’alluntananu i so passi — i passi d’una fantasima chì sgambitteghja. A cappella volta in u silenziu. Morta ? Morta ? Ma a to vita... Núria... A to vita... Ùn era ancu principiata !
 
Scena 14. Carrughji di u paese (prucessiò).
 
Ghjunta a sera, una prucessiò chì porta fiori, mascare è candeli passa sott’à e finestre di Rosa. Mi copru e spalle cù una mantiglia, è mi ne entru in a schiera. E campane ci a chjesa si stanu mute.  Ma i tamburi, i sunagliuli, i furgani lampati da i zitelli scuzzulanu l’arie strazianti di l’orchestra chì marchja in testa. M’infrugnu trà mez’à e mascare cù i culori  spirdati: rossu di i diavulotti, giallu di i giaguari, turchinu di i ciocci, verde di ùn sò chì animale curnutu. E so facce si movenu è ballichjeghjanu per via di i candeli chì lucenu. Mi saria garbatu di marchjà cù u so passu legeru, ride incun elli, ma aghju in gola un nodu sin’à strangulà mi. Dapoi un’ora è per l’eternu in i mo sensi battenu ste parolle tremende : « Morta, morta, morta cum’è tutti questi quì... ! » Pesu a mantiglia nant’à e mo spalle trimulante. 
 
Scena 15. Campusantu.
 
In campusantu schisu u fighjà di i nomi nant’à e tombe chì temu di truvà u meiu. Damicelle manse servenu l’aquavita in e cuppelle. Hè stranu l’alcollu di Comienzo : vi brusgia in gola senza scaldà u core. Soca un effettu ch’ùn ci sia più chè un’anima è basta... Face un pezzu ch’o mi sentu fidighjatu da un beccu. Vogliu dì una mascara di beccu. L’ochji, l’hà scurnuchjulati, a bocca in bocculu di cannellu. Quellu chì u porta u veste un ghjileccu di pella animale cù un solu bottulu. Hè panzutu è ùn pare tantu giovanu. Voltu l’ochji chì mi sentu di più in più male. Quandu feghju dinù davanti à mè, u beccu hè à vinti centimetri! U so fiatu rozu mi vene franchendu a mascara. Dice cù una voce tartagliunente : « U to-to-to ragiu impalidisce i nostri  fi-fi fiare ! » Mi sventuleghju da caccià mi u so odore di beccu ch’impesta, è po’ facciu u giru dicendu: « Scusate. » Un po’ più inlà, quasi quasi sò rassicurata d’intuppà à Miguel. Porta una mascara di cervettu ma l’aghju ricunnisciutu per via di u so vestitu grisgiu. À ellu, ùn li hè scappatu u cumpurtamentu di u beccu è in i so gesti induvingu ch’ellu mi vole prutege. « Chì vulia quessu ? » dumanda cù un versu pressante. — Tartagliulà mi qualchì cumplimentu, rispondu eiu, imbuffata senza vulè la. Hè chì u mo ragiu impalidisce ancu e fiare! .. Infine, qualcosa d’issu generu. » À cosa ghjochi, o Núria ? Ti stimulerà di sente chì per tè si anderia sinu à luttà ? Morta, sarai più vana chè quand’è tù era viva ! Li dumandu quale hè u beccu. Mi risponde: « U merre di u paese ». U merre? Ampargu ch’ellu si chjama Tomas, ch’ellu vene pocu è micca in paese è l’affari currenti l’hà delegati à Miguel. Tomas preferisce stà in a so prupietà, è scunfinisce i so becchi. Parlendu di quessu, Miguel hà u so da fà à ritene a so zerga. 
«  Ùn site micca cuntentu neh?, li dicu, una cria scherzosa, di tene voi solu e chjave di u paese ? » È videndu ch’ellu cala e spalle, pensu torna à u so discorsu l’altra volta. D'una banda facia tuttu da ch’o scappessi. Di l’altra, u so sguardu paria ch’ellu vulessi dì à l’appiattu : « State. M’arricumandu. State, ùn vi ne andate. » À traversu à a so mascara, credu di vede i so ochji chì cherenu aiutu aiutu. « Site propiu voi, li dumandu, u gardianu di sta prigiò ? — Iè, sò diventatu cusì... per forza. Chì ci vole à qualchissia da purtà è assume issa funzione » Aghju u laziu di parlà li à core francu : « È cum’hè ch’è vo mi vuliate fà fughje cumu s’o ùn avessi nunda da fà in paese ? Perchè chì ci vulia à impedì mi di riparà l’organu ? Ùn pensate micca chì, s’ellu si rimettissi à sunà torna, ci ne puderiamu cullà tutti à l’insù in u celu, è dinù voi cum’è mè ...?   — Ùn site micca morta, Núria. — Scusate ? — Vi cridite morta, ma morta ùn site. » Isse parolle, e ricevu cum’è un colpu in capu. Eiu chì senza resiste troppu, avia finitu per ficcà mi in a pelle di una morta. Quasi quasi mi sentu cuntrariata. « Ùn site micca morta, ripiglia, ed hè quessu u prublema. » Feghja in giru cumu s’ellu circava u merre. Ma, trà mezu à i paisani, beccu ùn si ne vede. Face per andà si ne. U ritengu pè u bracciu. « S’o ùn sò morta, cumu sarà ch’o sò quì ? » A so mascara si cala ver’di a mo manu. A mi scruta zittu è mutu, incantatu da e mo unghje à ciò chì pare, da e mo vene, da i mo nerbi... Da crede ch’elli sò anni è anni ch’ellu ùn ne hà vistu. 
Mi piglia a manu è dice fendu la girà : « Accade ch’una viva, unu vivu venga à perde si quì. Micca spessu, ma accade. Tandu u più difficiule hè di cunvince issa persona ch’ella pò riparte. Sapete, a ghjente chì si contanu bugie à sè stessi stanu à u limite di a so esistenza. Quessa hè una forma di morte.Ed eccu perchè chì scalanu quindi in stu paese. Elli è i paisani t’anu un’aria di famiglia chì ci hè da esse ne disturbati. Quindi, à Comienzo, ognunu spurga a bugia di una vita. » Pianta. Sta volta hè in corpu ch’ellu mi pare di riceve un colpu. Mi pesa a manu è a mi basgia senza caccià si a mascara. È po’ torna à pisà si dicendu : « Hà a ragiò è hà tortu Tomas. Luntanu da Comienzo, saria di più vivu u vostru ragiu. » 
 
Scena 16. Purtone di u campusantu.
 
E sore è i zitelli anu lacatu u campusantu. A cera di i candeli si hè strutta, e micce schjuppitteghjani in l’anelli di vetru. I grilletti s’arrutanu e so seghe musicale pè a notte, è l’anime si sparghjenu caccendu si e so mascare. Mentre ch’o mi ne vò ver’di u purtone, t’aghju l’impressione, trà ogni batticore, di more è po’ rinnasce.  
 
Scena 17. Stretta. 
 
Surtendu da u campusantu, sentu una voce murmucinà : « Núria... » Girgu u capu, a voce ripiglia : « Ùn vi girate, cuntinuate à viaghjà. » In u scornu di l’ochju, vecu una curnetta. A sora fala a stretta cum’è l’ombra meia è cuntinua à voce bassa : « Sò ghjunta à prevene vi di fà casu. Site un’anima impaziente, una creatura di sfida. A parte ch’è vo fate, l’aghju fatta dece anni fà. 
S’è vo firmate in stu paese, s’è vo state per riparà l’organu, vi hà da accade listessu affare chè à mè... Lacate à Comienzo! Andate vi ne prima ch’ellu fussi troppu tardi! Tutti i chjassi ùn portanu micca in paese. I vivi si ne ponu andà. A pudete torna. Spicciate vi, Núria, spicciate! Ch’osinnò diventerete sora di u silenziu è di a petra. » 
 
Scena 18. Ind’è Rosa.
 
In a camera di Rosa, un spechju à bilanciu feghja u suffittu. Prima di stracquà mi, u mi girgu à dossu senza accorghje mi ne. Nantu à e mo cavichje, longu à e mo bracce, sò affaccate e frisgiulature. Tacche grisge cum’ellu si ne vede nant’à e petre di u paese... U mo polzu mette à batte forte forte. In a sala di bagnu, u filu d’acqua ch’o mi mettu à dossu ùn le squassa mancu à pena — troppu calce ind’è l’acqua. Spaventata, mi pigliu un guantu di crenu, un asciuvatore è mi ne scappu daretu à a chjesa duve, à l’esce di u paese, sottu à un ponte di petra, gira è rigira un guadellu. 
 
Scena 19. Guadellu .
 
A luna ùn si vede ma sentu ch’ella hè quì. Nant’à e cote crosce, nant’à i rimuschji scuri, laca e pagliette inargentate. Lacu i mo panni nantu à u litu è mi ciottu in l’acqua à sinu à a taglia. U guadellu, ùn lu sapia cusì prufondu. U fretu ùn vi staffila più. Sottu à isse strisce d’acqua pura, u sangue torna à batte. A persona ùn hè più l’ombra di l’anima soia. A si ripiglia è a sposa. E bracce di a penombra vi allaccianu è postu ch’è vo vi uffrite à a notte, si stende nantu à voi longa tirata. (Núria face l'amore cù a notte.) Apru torna l’ochji.  Ci hè un cervettu à mezu à u guadu. Hà betu assai è da u so pilame spiscineghja l’acqua. Mi stò ferma ferma, chì ùn lu vogliu impaurisce. Tandu schjattanu e rise, è e cote venenu à pichjà nant’à l’acqua. I zitelli di u paese scappanu è si portanu via u mo asciuvatore è i mo panni. U cervettu hè fughjitu... Mi anu lacatu e mo sandale. Inficchendu ci i pedi, m’avvecu chì quelle tacche grisge sò sparite da a mo pelle. Mi ne rientru fisculendu trà mezu à e stradelle. U lasciacorre hè un tesoru chì lucicheghja in fondu à a disgrazia. 
 
20. Sugliare ind’è Rosa. 
 
A mane, escendu fora, eccu chì nant’à u sugliare trovu i mo vestiti lavati da pocu, stirati è prufumati cun carofanu. È issi panni, ci sò suminati nantu petali di rosula. Tandu sì ch’o capiscu ch’aghju guadantu u rispettu di a ghjente paisana. Hè quessa ch’elli mi dicenu cù a manera sputica soia, à zittu è tuppa. « Stà quì senza paura ch’emu bisognu di l’organu. » 
 
21. Cappella. 
 
Da cantu dolce è calmu, da tomba scantata, a cappella hè turnata un veru bugnu rimurosu. Da ch’elli ci venenu assai artisgiani, ci hè l’animazione cumu in u marcatu da granu. Ciò chì l’hà cacciati da l’addurmentu, eiu ùn la sò, ma pensu forse chì ad avè li cunvinti sarà stata a mo chjuccaghjine.  Sora Matilda a dice in un’altra manera : « Quessi i discipuli di u Salvatore, anu chjappu a vostra fede. » Emu risu eo è ella treminduie, d’issa rimarca chì paria propiu ammintà un cataru. Avale cù i so fogli ingialliti è taccati di stampe di mosche u manuale passa da una manu à l’altre. Ed eccu li chì tutti quanti svitananu, sboccitteghjanu, schjodanu, cappiendu ùn sò quanti soni —  [tappa tappa, schjonchi schjonchi, sciiii è pfuitiii — chì si sparghjenu in i carrughji di  Comienzo. 
« Ci avete turnatu à mette in paese u rimurellu di a vita » mi dice pianu pianu  Matilda. In a cappella e sore si rimpiazzanu  purtendu a so razione di sale è di sesamu per l’artisgiani, o fendu vista d’arricoglie si da ammirà i gesti d’issi omi chì ritrovanu a so persona. « Grazie à voi, ùn si vedenu più cumu anime in pena. » Simu à pusà più da parte chè di solitu è si cappia fendu mi e so cunfidenze : « À quandu precu da ch’è vo stessite quindi, à quandu ch’è vo partissite. — Cum’hè ch’è tù brami ch’o mi n’andessi». Li vene una risetta sentendu mi dì di tù, cumu s’avessi cacciatu un cateru trà noi. « Timerai ch’ellu m’accadessi listessu affare chè à a Sanguinulente ? — Zitta ! Nimu trà noi ùn la chjama cusì. À u cunventu si chjama Sora Inès. » Dice quessa è po’ si stà zitta. Ùn senterà micca ch’ellu mi pare mille anni di sente a so storia? « Matilda, conta mi la. » (Pausa.) « Si hè passatu dece anni fà. Ùn era ancu in paese, nancu... Basta. Ciò ch’o sò eiu, hè ciò ch’elle mi anu contu e Sore. Inès era ghjunta da a cità per l’interru di u so zione... — Ùn mi dì micca –a tagliu- ch’ella era accurdatora di pianò!» Scuzzula u capu. «Era restauratrice d’affresche Inès. Spezializata di L’Ultimu Ghjudiziu. Quandu l’aghjuntu di u merre — micca Miguel, chì ancu Miguel hè ghjuntu dopu —, quandu l’aghjuntu li hà sugeritu di riparà l’organu di u cunventu, di prima hà alzatu e spalle. È po’ dopu, l’idea hà fattu chjassu. Dopu à qualchì ghjornu, hè diventata un’idea fissa. Ùn vulia più parte da u paese prima d’avè riparatu l’organu. Era bellu –bellu è scuncertevule — di vede sinu à chì puntu ne facia un affare persunale. Paria tuttu ch’ella li era sempre mancata qualcosa à a so vita è in quell’organu, in issu paese insunnulitu ch’ella vulia sveglià,  ch’ella venia di truvà a so ragione d’esiste. Cum’è tù sì sbiadita d’un colpu, o Núria.... — Cuntinua, o Matilda. È ùn piantà, per piacè. — Infuria infuria hà mubilizatu e sore, l’artissgiani, u paese sanu in giru à u so prugettu. A so energia cumunicativa, u riacquistu di vita ch’ella purghjia ùn stete tantu à fà chì prestu prestu, senza ch’ella si ne fussi avvista, u paese sanu s’appassiunò per ella. In cuntattu cun ella, l’anime incucinite di Comienzo cridianu di ripiglià fiatu vitale. Tandu stalvò ciò chì devia stalvà : accuzzendu a primura di i paisani Inès svegliò rancori è rivalità sorde. L’anime ghjunte custindi da purgà si, da pulisce si di i so peccati, si sentianu capace à fà ne ancu di più pessimi... da ottene si l'affettu, u sguardu d’una viva. L’ochji toi, o Núria, i to ochji si sò impiuti di lacrime ma a so ch’è tù voli sente. Quand’ella amparò ch’ell’era in Purgatoriu è ch’ella ne pudia esce da vultà à a so vita di prima, a ricusò. Si firmò. Persuasa ch’ella era chì u paese avia bisognu d’ella, più chè ella di riallaccià si cun l’esistenza. È po’ si sentia imbuffata. Vulsuta. Viva. À sin’à tandu, quessa ùn li era tantu successu. Sola viva trà i morti. L'aghjuntu, à l’appiattu, s’era innamuratu d’ella. U merre di l’epica, menu timicu è senza piattà si li fece offerte  davanti à tutti. L'aghjuntu suppurtò iss’affare malissimu. Finì cun colpi è tambate trà issi dui omi. L'aghjuntu cacciò una cultella è ne minò u merre ch’ellu ammazzò seccu — l'anima di u merre si n’andete in altrò à spurgà si di u so orgogliu è di a so brama. L'aghjuntu, ellu, si ne andete in a cappella è s’indinuchjò, insanguinatu, davanti à Inès chì si spavintò... Trà d’elli ciò chì si hè passatu, ùn si sà. Ma l'aghjuntu si hè vistu chì scappava da u cunventu, Inès chì spuntò spatanscendu da a cappella, cun l’ochji è e labbre piene à tacche di sangue. Tandu, u paese sanu, tutti l’abitanti chì veneravanu cumu una santa a riparatora d’organu, a Salvatora, s’aduninu contr’à l’aghjuntu. È fù vindicatu l’affrontu. « Vindicatu ? eiu ripetu intransita è spaventata. — L' aghjuntu fù ritrovu in u guadellu, sottu à u ponte in petra, pigliatu à petrate da una folla furibonda. — A vindetta d'un paese sanu, macuneghju spaventata. » Accunsente cù una faccia grave. Pensu torna à u lagnu sordu chì cullava in celu cù a mantiglia di Rosa. Matilda tandu mette parolle nant’à ciò risentia in modu cunfusu  da ch’o era scalata custindi. Ciuttendu si tutte in a culpabilità d'un crimine, l’anime di Comienzo anu messu in ritardu a so partenza ver’di a vita eterna. Si hè avvicinatu à l’Infernu u so Purgatoriu. E fiare chì ballanu nantu à e ferrature, nantu à l’albe, nant’à i purtelli sò quì da ramintà li ch’elli ponu à ogni mumentu capighjulà in e tenebre... « Ma, tuttu què, postu ch’elli u sanu, eiu prutestu perchè chì issa cosa bruttissima, perchè chì si faria dinù cun mè ? Inès ùn sò, è ùn saraghju a Sanguinulente ! » Dicu quessa è cercu u sguardu di Matilda, ma cala l’ochji per signà si. 
 
22. Guadellu (Canta cù a musica).
 
Ogni notte, mi ne voltu à ciuttà mi in u guadellu. Sò chì e tacche grisge anu da affaccà torna u lindumane, ma ùn hè micca una ragiò da interrompe e mo nozze incù a luna. 
 
23. L'Altra ripa.
 
Eri, nantu à l’altra sponda hè passatu un carrettu. Hè passatu cusì vicinu chì aghju pussutu vede u carritteru adurmintatu, cù i so mustacci incirliti, e so dite strinte ingiru à e briglie. È davanti à ellu, dui sumeri trinnichendu u capu. Tandu ùn aghju tricatu à andà nantu à a sponda. Da assicurà mi ch’o era sempre lesta, sò saltata à indaretu è mi sò pusata, cumu una vagabonda chì viaghja à l’ascroccu. U fattu d’avè u fretu è d’esse spugliata m’anu impuntata à falà. Ma issi dui metri m’anu fattu vede ch’o mi ne pudia andà da u paese. Quanti ghjorni prima chì l’ammaccature m’aggranchessinu e ghjambe è m’impedissinu di saltà nantu à un carrettu in marchja ? È puru, Núria, ti ne stai. T’inchjocchi à piglià u tardi da pudè riparà l’organu. Ciò ch’è tù ai intrapresu ti impaurisce ma ùn ti cumandi più. Quella idea stretta è fissa chì vi rode à tempu ch’ella vi ingranda, ùn sarà ciò chì si chjama a brama ? Di prima mi sò persa in  Comienzo. È po’ dopu, à rombu di perde mi ci, mi sò rimessa à campà. 
 
24. Sugliare ind’è Rosa. 
 
Ghjungu ind’è Rosa è custindi, trasaltu davanti à una visione. A porta hè ingunfiata da una forma insolita ed imprecisa. Nantu, ci azzinganu riflessi unepochi schillizzi. Piantu prima di una piccula pozza scura, è po’ avanzu timendu u peghju, attirata senza pudè ci resiste. L’orrore chì ama altrettantu chè a bellezza. Saraghju eiu ad avè mughjatu avà avà? Inchjudata nantu à l’usciu, un capu di beccu, cù u so muccichile umidu mi scruta cù i so ochji morti. Mi girgu indaretu, mi ne vogliu scappà luntanu luntanu, ricullà u carrughju sin’à u cunventu — ma trà e facciate si pesa una forma. Ricunnoscu u merre di u paese. Iè, hè ellu, hè Tomas cù a so panza in avanti è u so ghjileccu in pelle animalesca. Mascara ùn ne hà. Nant’à a so faccia intagliata, corre una risa beata, cumu s’ellu si aspettava ch’e u ringraziessi pè un mazzulu di rosule. Mi stringhju i pugni. Mi scordu ch’ellu face duie volte di più chè mè è m’approntu à pistà li à pugni i spechjetti neri in faccia, quandu una voce m’interpella : « Núria. State ind’è vo site! » 
Miguel spunta da un scornu d'ombra è si face vede in pienu mezu di u carrughju. Mi ne rivengu à fighjà torna à Tomas, ghjustu à tempu per vede lu zerpittà di rabbia è po’ alluntanà si cappiendu unepoche ghjisteme. Aghju u laziu di ringrazià à Miguel, ma li cappiu solu : « In Purgatoriu, u... sacrifiziu di u beccu t’hà un sensu particulare ?» Mi risponde cù un’aria senza passione : « Listessu chè in certi paesi cù l’usi un pocu rozi. Una manera di dì : Alè, sorti mi di quì chì issa femina hè per mè ! » Rispondu ch’ellu ùn pare micca intimuritu. « Mancu voi», mi rimarca. È po’ dopu dice dinù: « Pare chì a sola cosa chì vi puderia cunvince d’andà vi ne, saria di sente ribumbà l’organu in a cappella. — Hè vera. Subitu fatta, mi ne vò. Era ciò ch’è vo vuliate, neh ? » Mi dice ch’ellu a vulia prima, ma chì avale, ùn la sà più bè. Aghjunghje chì da quandu sò quì, ùn hè più Purgatoriu Comienzo. Laca un silenziu, è in issu silenziu m’accorghju ch’ell’hè u più bellu cumplimentu ch’ellu mi s’hè fattu. A notte, da rossa sanguinosa hà chjappu avale un tonu di zaffiru è indrentu, mi ci sentu mossa è rimossa. Cumu dì li chì e so parolle mi danu a voglia di cullà nantu à u carrettu è vultà duv’elle sò sempre pussibile e cose ? Duve eiu possu sempre andà ma micca ellu? Dicu solu : « L’artisgiani pensanu ch’ellu si puderà torna sente l’organu allocc’à trè ghjorni. » Capighjeghja di sì. Dopu u so sguardu hè pienu à spaventu. « Tomas... a sà... ch’è vo starete in paese finch’è l’organu ùn sarà statu riparatu... Hè capace di tuttu è ancu... » Si gira cumu s’ellu avessi u diavule in u spinu, fala a strada in direzzione di u cunventu.
 
25. Camera di Rosa.
 
L’ore dopu ùn ci la faraghju à dorme. U sangue di u beccu cuntinua à sguttà davanti à a mo porta. À l'alba, mi lacu falà cum’una petra in fondu à u sonnu. Sò una manata di cote messe nant’à un granitu, sorda pè i rimori matuttinali. Hè meziornu quandu mi svegliu. 
 
26. Cunventu è cappella. 
 
Quandu entru in u munasteru, m’assalta u silenziu. Ùn hè cum’è di solitu, quand’omu si arricoglie. A porta di a chjapella hè sgrignata. Entru è scopru, nant’à u pavimentu, pezzi di legnu ch’ùn sò ricciuli di bancalaru. Sgarbe è sicatura. Dopu à quessa : taste spaperse, cannelli tufunate, l’organu chì mai sarà più. Pesu l’ochji in direzzione di e Sore chì ghjunghjenu. Inès è Matilda e dirigenu. Cù e so voce inchiete, spatanscendu cume s’è a notte li stringhjia sempre a petturiccia, m’amparanu chì Tomas hè entrutu in a chjapella à mezanotte. Ùn sò pussute ritene u so furore nè piantà u so bracciu. Quand’ellu hè ghjuntu Miguel, Tomas si ne era andatu da pocu. Videndu l’organu arruinatu, Miguel hà dichjaratu : « L’aghju da fà listessu affare, l’aghju da mette in pezze... » Inès cala l’ochji è murmureghja : « Fora l’organu, in pezzi, tuttu accade propiu cum’è dece anni fà... » Isse parolle anu nant’à e Sore listessu effettu chè una scaricata elettrica. Mughjanu: « Ci vole à impedì Miguel di vultà quì ! Ùn si deve avvicinà di Núria ! Venite, venite tutte chì emu da stanghittà u cunventu ! » Correnu di fora, cumu s’è i muri di a chjapella eranu onde sbaccate chì s’avianu da chjode nant’à elle. L’ultima chì esce, Inès s’arricumanda ch’o mettissi u ferrachjò. 
Pè a tramezana mi soffia : « Diu ti prutegi ! ». Nè u sonu di l’organu nè u corpu di Rosa... Ùn averai vistu nunda, intesu nunda in Comienzo. Solu averai presu a cuscenza di a to brama intrattevule di campà. Quessa a dicu ad alta voce è sentu: « Perfettu ! Allora site pronta à parte da u paese. » U tendone di u cunfessiunale si pesa. Affacca Miguel a faccia insanguinata. Duv’ellu hè Tomas, ùn li dumandu micca. Pensu ch’ellu l’hà tombu è ch’ellu hè d’issu sangue ch’ellu hè cupertu. Mi dice ch’ellu hè ghjuntu un’ora fà à circà rifugiu in a cappella. M’aspettava. M’aspettava per rifà listessu affare chè dece anni prima. Ma perchè, perchè ch’ellu vulia ripruduce listessu drama ? Mi risponde chì drama ùn hè. Chì per ellu, u drama hè di firmà in paese è di tene ne e chjave. Decide chì ghjornu è à chì ora l’altri anu da pudè piglià u volu pè u so ultimu sugiornu, invece ellu si sente prigiuneru. « À u principiu, ricunnosce ellu, tenia à issa funzione di meiu. Mi ne sentia imbuffatu. L’aghjuntu hè un faru, una spezia di guida di u celu. Decide ellu di chì stà è chì si ne và. Ma per l’aghjuntu, quale hà da decide? È eiu ? Perchè ch’ùn averia micca ancu eiu, u dirittu di cappià à  Comienzo? Tandu aghju suspettatu u mo predecessore d’avè trovu a minichichja pè andà si ne. Essendu ricusatu, cum’è ellu, da a cumunutà sana sana, vituperatu è pigliate à petrate da l’anime di u paese, anch’eiu puderia lacà u Purgatoriu...  Mi bastava solu à aspettà ne l’occasione. Aspettà ch’è vo ghjunghjissite voi. 
— Vi site servutu di mè, dicu eiu scansendu mi. A riparazione di l’organu era solu una scusa da fà mi stà à pena in paese... — À u principiu sì, a palesa. Ma passavanu i ghjorni, vi fighjava, è ùn era più in Purgatoriu! (Pianta, è feghja fissu u viotu.) Iè, aghju pensatu à ritene vi quì, ma voi valite assai di più chè d’esse tenuta cara da un’ombra... Per nunda nunda ùn vi averia privata di u restu di a vostra vita. » Si incrocianu i nostri sguardi. Ripensu à a festa in u campusantu. À issa serata chì, trà e mascare è i tamburi, aghju ritrovu gustu à a vita à l'ora ch’o cridia d’esse morta. « A sola cosa chì mi dispiace, aghjunta ellu, sarà ch’ùn vi averaghju micca intesa sunà. » U feghju senza capisce. « Ùn site micca solu accurdatora. A sò ch’ella ci hè a musica in voi. — Andate, pè avè solu cinque note. — Pigliate vi le cun voi è purtate le luntanissimu da Comienzo. » Sceglie issu mumentu per pisà e mani, fà u gestu d’abbraccià mi: « Ùn mi ne vulerete micca pè issu affaracciu... ? » Ùn li rispondu nunda. Chjodu solu l’ochji. M’inguanta è e so labbre sanguinose m’imbrattanu a fronte, e mo palpetre, e mo labbre. Si rincula, spaventatu da ciò ch’ellu hà fattu avà avà. M’incirliscu i mo capelli. Mi face un surrisu cun l’ochji è po’ si lampa ver’di u paese. Sboccu fora di a cappella fendu finta d’esse una vergine svaperdita. E nonne, pare ch’elle ùn aspettessinu chè què! Un mughju è si sfocanu cun rabbia à più pudè. Agguantanu petronculi è si lampanu cun l’altri. Si strappanu e curnette, si cappianu e capillere è, cum’è furie azzeccanu cun l’odiu quellu ch’elle piglianu pè u mo agressore. Ellu, ch’ùn hè in realità chè un’anima chì vole piglià u volu — liberà si. Inès è Matilda sò firmate indrentu à munasteru. E vuleria abbraccià mi le, ma ùn possu per via di u sangue chì ne sò stata strufinata. E so facce, è po’ quella di Miguel, si cunfondenu cù i visi di e sculture scurticate chì mi dicenu addiu. Ùn le videraghju più. Ricollu u carrughju, sortu di l’ombra è u frescu di u cunventu. Mi rigirgu ver’di u portacu duv’elle affaccanu e so ombre fisse. Duie curnette sott’à a volta. Duie culombe chì pazienteghjanu prima di piglià u volu. 
 
27. Guadellu. 
 
Mi lavue sopra à u guadellu è aspettu. Fala a sera, una pace prufonda si stinza nant’à a campagna. Chjassi atturchjati, intricciati da un pezzu, si sface in mè. 
 
28. L'Altra sponda. 
 
U carrettu affacca à mezanotte. E mo gambe aggranccate mi permettenu ghjustu di cullà ci nantu — mi perdu una sandala chì s’azzinga à a scarpetta,  è  cincina trà l’erbacce è e gravette… a fantasma di u to passu si hà da interrà à Comienzo. 
 
29. Luntanu da u paese. 
 
À l'alba, u carritteru dorme sempre, i sumeri strazieghjanu, ci vole ad attippà nantu à a cullettula. Luntanu e campane mettenu à sunà. Mi pare di sente e cinque note, l'arpeghju ch’ùn hà pietà. Un organu in fondu à una chjapella piglia u sequitu di u campanò. In a mo mente s’acconcia un mutivu ch’o cantichjeghju senza piantà. Un tema ch’aghju da cumpone : (A musica pianta.) 
Quellu di a mo vita da vene. 
Canzona
 
FINE