A PASTURELLA

A PASTURELLA

In omaggiu à

Maddalena PARSI (1884-1928)

chì m’hà ispiratu sta storia.

 

 

 

Marielle Clementi – 2020

1

 

U 27 di Lugliu di u 1928

 

              In fine, sò in pace. Stu gattivu male m’hà runzicata abbastanza. Tutte ste suffrenze per ghjunghje in fine quì. Vi ringraziu tantu, Signore.

 

              Hè quì a mo piazza. Aghju fattu u mo tempu nant’à a terra è avà sò quì in u regnu di i celi, à cantu à Mamma Maria chì m’hà visitata tantu cusì spessu in paese. A vecu chì m’aspetta, e bracce stese, aureulata d’amore. E rosule bianche formanu un tappettu sottu à i so pedi delicati. A so longa roba bianca immaculata si cunfonde cù stu alu etereale di nebbia chì a circonda. Vecu tanti lumi ma ùn ci sò lumi più belli chè stu sguardu d’amore. Tutte e suffrenze nant’à a terra sò dimenticate. L’amore guarisce di tuttu.

 

              Vecu sempre u mo corpu nant’a stu lettu d’ospidale. Mariuccia m’hà chjosu l’ochji. Ùn sò più chè pella è osse. A mo anima, u mo core oramai sò quì.

 

              O Santa Vergine Maria, aghju u core prontu à schjattà d’amore è di benestà. Quì hè a mo piazza. Quì sò ind’è mè. Quì, sò in casa meia. Mi sentu vulà versu à voi chì m’avete scelta in stu paesucciu.

 

              Tutti i guai, tutti i scherni, ùn mi ne ricordu più. Accogli mi ind’è to bracce d’Amore, o Mà !

 

              L’aria hè dolce è stu prufume di fiori, u ricunoscu. U sintia spessu, annunziendu a vostra visita.

 

              Sò in pace, quì, vicin’à voi.

 

 

              Cum’è tutt’e matine, Francesca s’era arrizzata prima di u ghjornu. Iss’ultime notte ùn l’arriescia à dorme. U so corpu era duru cum’una petra. Da quì à pocu, s’è Diu vulia, ci saria una criatura di più ind’è a famiglia. Cunniscia u so corpu, sapia chì era per stu pocu tempu a nascita.

 

              Facia fretu è umidu. Oghje, ghjornu di i Santi, vulia andà nant’à a tomba di i parenti di Francescu, u so maritu, prima chì i zitelli si svigliessinu. Finia di mette e legne ind’è u fucone chì u so maritu era arrittu anch’ellu. Era un omu pietosu, avaru di parolle ma cù un core cusì immensu. Hè cosa li era piaciutu quandu sì sò incuntrati parechji anni fà.

 

A mamma di Francescu era male, una gattiva tossa. Ella, aiutava u so babbu chì era duttore è chì fù chjamatu per pruvà à salvà sta frala dunnetta, tutta di negru vestuta.

 

E medicine eranu poche, tandu. Dopu avè esaminatu a povera donna, u duttore dumandò qualchè sanguette per suchjà li u gattivu sangue. U maritu, ansiosu, dumandò à u so figliolu Francescu di andà à circà ne à a pozza. U duttore Lorenzi dumandò à a so figliola Francesca, d’andà cù Francescu,  ch’ella sapia quale sceglie.

 

Eccu, hè cusì chì Francescu è Francesca si ne sò andati tramindui versu a pozza. Fù cum’è una fulminata trà i dui giovani. Troppu timichi per parlà si, sò riturnati à a casa, senza una parolla, ma lampendu si sguardi per sottu, e guance rosule di subugliu.

 

U duttore avia digià messu vintose nant’à u spinu di a malata. Senza speranza, anu messu sei sanguette, ma in u soffiu, a povera donna era passata di là.

 

Francescu, l’ochji pieni di lacrime, guardava u so babbu chì piinghjia è s’era lampatu à mezu à u lettu nantu u corpu digià tepidu di a so moglie. Francesca ùn sapia cum’è fà. Hà postu a so manu nant’à u bracciu di Francescu. Ancu s’ell’ùn era nè u mumentu nè u locu, hà risintitu una dolce fulminata ind’è i diti è tremiti ind’è u so corpu sanu. U sguardu chì si sò scambiati valia tutt’e parolle di u mondu.

 

Si spusonu di ghjugnu di l’annu dopu. Francescu era un omu bonu, attenziunosu, cù poche parolle ma sempre ghjuste. Francesca u curava cum’è u latte nant’à u focu.

 

Si sò stallati in a casuccia di u babbu di Francescu, in Campitellu, in u paisolu di Panicale, induve eranu pastori. Avianu una bella banda di pecure. Pocu tempu dop’à u matrimoniu, u babbu hà purtatu e so pecure à pasce in muntagna. L’altri anni, Francescu accumpagnava u so babbu, ma iss’annu custì si ne fermò in casa cù a so nova sposa. Francesca filava a lana, cusgia, passava tempu ind’è l’ortu è cù e galline è Francescu riparava e servende. Tagliava legne di castagnu per fà novi picchetti.

 

Una sera, mittendu si in tavula per manghjà, c’eranu duie calzettucce ind’è u so piattu. Alzò l’ochji, Francesca era tutta emuziunata. Hà fattu di sì cù u so capu. Francescu scemu di felicità, s’hè alzatu, hà chjappu à Francesca in e so bracce è l’hà fatta girà per l’aria. Era legera cum’è una piuma. Rimarcò quantunque chì a so taglia cusì fine s’era a penuccia addensata. S’hè messu in ghjinochji è hà basgiatu u corpu di a so moglie chì accuglia u so primu cininu.

 

L’estate era callu, ma Francesca cuntinuava à occupà si di a casa è di l’ortu cù u so maritu. Eramu digià di settembre. Dopu à a piena luna di e streghe, à fin’ di mese, u babbu duvia rifalà cu e pecure per l’inguernu.

 

E pecure sò ghjunte cù Matteu, u vicinu, ma micca u babbu ch’avianu trovu mortu nant’à una pancula davanti à u stazzu.

 

U dulore affligisse à Francescu. Si truvava orfanu, ma ancu di grazia ch’ellu avia à Francesca è stu bambinu à nasce per u veranu.

 

L’omi purtonu u corpu di u vechju pastore in chjesa. U vighjonu a notte sana prima chì u prete Bonifaci u benedissi. Anu messu a cascia fatta di quattru pezzi di castagnu, à cantu à quella di a so moglie.

 

Principiu di aprile, Francesca parturì di una femina, Mariuccia: cum’è a mamma di Francescu per via di quale s’eranu incuntrati i so parenti. L’annu dopu, nascì Ghjan’Batti. Fù una bella famiglia di ottu figlioli ch’ell’ebbinu Francescu è Francesca.

 

Sta matina, cum’è tutt’i santi ghjorni, cì vulia à munghje e pecure è fà i furmagli. Vulia ancu fà coce e panette di i Santi. Fora, era cutratu. U fretu murzicò à Francesca à traversu u so sciallu di lana. Li tucava à spiccià si per andà à pulì torna appena a tomba. C’era tantu travagliu in più di i cinini à occupà si. I soldi, ùn cì n’era chè pochi è micca. Ma campavanu felici. Francesca sintì u so capu cum’è strintu in un morsu. Nant’à u chjassu di ritornu, si signò l’ochju sola. Si messe à piove fine è subitu fù incrusciata fin’à l’osse. Accelerò u passu per ghjunghje in casa à caccià sti panni bagnati è scaldà si à u fucone. Corse à picculi passi ; l’erba bagnata era sculisciante è fece casu à ùn cascà. U caminu ch’ella facia in deci minuti l’altri ghjorni, oghje li pigliò u doppiu.

Ghjunta in casa, cacciò i so vestiti trosci è u so mandile. Disfece a so longa capillera per fà la siccà à u fucone.

 

Ghjan’Batti s’arrizzò u primu, scalzu cum’è sempre, sfriginendu si l’ochji è cum’ellu era avvezzu, i capelli incirliti. Francesca sintì u so core stringhje si di tantu amore. Ùn averebbe mai pensatu di pudè risente tantu amore è tene tantu cari i so figlioli, tantu unu chè l’altru.

 

Videndu u so figliolu, si scurdò di a so pena in capu, di i so capelli bagnati. Cù una fulata di tennerezza immensa, ù pigliò ind’è so bracce per basgià lu cusì forte à stufà lu. U zitellucciu si dibattì per affrancà si di a strinta amorosa di a so mamma. I so mughji discidonu a so surella è a ghjurnata principiò per tutta a famiglia.

 

Francesca avia messu l’acqua à scaldà per lavà li dopu u so latte cù un pezzu di pane per omu. Fora piuvia à rivoccu avà. Mascinalamente, recitò una preghera amparata da a so mamma, mentre ch’ella mettia un panucciu di San Roccu davant’à a finestra, guardendu i lampi incende u celu culore di carbone :

San Piuvì, San Piuvì

San Ghjiseppu si mette à dormì

Nant’e bracce di u nostru Signore

Stance l’acqua è luce sole.

              A pena in capu divense lancinante. Sintì chì a frebba cuminciava à cullà. Tutta a santa ghjurnata, u so corpu ebbe caldu è freddu à listessu tempu. Ogni tantu, trimava. Recitava u paternostru, preghendu tutti i Santi chì si festighjavanu oghje. Ghjunt’à a sera, ùn tense più nant’e so gambe. Francescu a pigliò à collu è a purtò in lettu. Fù in un statu secondu per via di a frebba. Bagnò u so visu infiaratu è li messe u stracciu frescu nant’à a fronte. Riturnò à occupà si di i cinini. Avia u penseru per a so moglie è a criatura à vene. Francescu riturnò à vede la cù un piattu di brodu, ma ùn pobbe piglià ne solu chè duie cuchjere è a lasciò dopu ripusà si.

 

              À un mumentu datu, a finestra s’aprì d’un colpu di ventu. A candella si spense. A notte era inchjarita da i lampi ch’inzeccavanu u celu. Francesca vidì tandu una vechjetta vestuta di vechji panni, cù un mandile biancu in capu, affaccà si à a finestra è li disse :

« ai pregatu abbastanza, sì malata, arriposa ti ma avanti, ti tocca à dì sta preghera :

Fiat volontas tua ;

Benedictus fructus ventris tuis nobis. »

À u lampu dopu era smarrita. Francesca si dumandò s’ella avia sunniatu o s’è a frebba a facia delirà : ùn li paria di avè vistu à Sant’Anna, a mamma di a Vergine Maria ? Avia digià vistu u so ritrattu in u libru di messa di u prete. Tutt’a notte recitò a preghera. Ùn capia micca cosa vulianu dì isse parolle, ma si sò imprutate prufonde in u so spiritu.

 

              U lindumane, si alzò cum’è s’è nunda fussi. Vacò à e so occupazione, curandu i zitelli, e galline, e pecure è a casa. U travagliu ùn mancava.

 

              U 29 di Nuvembre di u 1884, s’arrizzò cum’è sempre prima di u ghjornu. U so corpu era falatu ind’è a notte. Li sentianu e rene. L’ossacone era cum’è bluccatu, ùn l’arriescia à corre. Chjamò à Francescu per dì li chì prima di a sera avia da parturì, di stà si vicinu à a casa è di chjamà a so zia Maria per aiutà la.

 

              Era una femina, chjuculetta è delicata. Fù chjamata Maddalena.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              Maddalena era una criatura delicata, i capelli fini negrufume, una pella arrusulata è una bocca chì paria un bucciu di rosula. Ùn si sentia mai, mancu per sughje. Fù battizata da u sgiò curà Bonifaci u 14 di decembre ; u so cumpare fù u ziu Michele-Anghjulu Graziani è a so cumare a vedula Casanova, a vicina.

 

              Sta criatura era un regalu di u celu tantu chì era discreta, sempre u surrisu nant’à e labbre. Per a messa di Natale, eranu tutti in chjesa. I parenti eranu assai pietosi è chjesulani. Maddalena apria quell’ochji cum’è s’ella capia induve eranu è cosa u prete cuntava mentre chì Mariuccia è Ghjan’Batti s’eranu addurmintati nantu u banculu di a chjesa Santu Petru di Campitellu, cù sempre i vestiti di anghjuli cù e so ale, chì avianu participatu à u presepiu vivu. À l’altera, u prete Bonifaci cuntinuava à salmighjà. Maddalena, ochji sbalancati è arechje intrechjite paria intende tuttu, tantu chì paria affascinata da u discorsu di u sant’omu.

 

              Più l’anni passavanu, più si sentia a so attrazione per e cose pietose. A so zia Maria, a surella di u so caccaru paternu era una persona assai devota anch’ella. Maddalena ùn sapia nancu parlà chì li amparò l’Ave Maria.

 

              Un ghjornu chì a so mamma Francesca suffria d’una rabbia di denti è chì era in lettu, Maddalena ebbe una frebba impurtante è tussò assai. A so mamma dumandò à a so figliola primaiona di dà à a so surelluccia un sciroppu per a tossa. Mariuccia, alta di i so ott’anni si sbagliò di buttiglia è li dete un cuchjare di acidu nitricu, medicamentu utilizatu da a so mamma per fà passà a pena di denti.

 

              À tempu betu, Maddalena cascò cum’è morta sticchita è stete in ‘ssu statu per quattru ghjorni. Tutt’a famiglia piinghjia è prigava in giru di u corpu chì paria senza vita di a zitelletta di quattr’anni. U so caccaru maternu, u Duttore Lorenzi, li fece unipoche lavature di u stomacu. Dopu quattru ghjorni, si svegliò à pocu à pocu.

 

              A so bocca fù tutta brusgiata da l’acidu. Ùn era più chè una piaga sanguinulente è unu à unu i so denti casconu. Maddalena, chì tutt’a famiglia chjamava cù tanta tennerezza Lellena, entrò da stu mumentu in quale serà a so vita, una vita di patimentu, una vita di martiria, sempre à soffre, cum’è per spià qualchì colpa.

 

              È puru più criscia è più criscia a so pietà. Mentre ch’ella fù malata, a so zia, a so cumare è una vicina li messenu ognuna, un parternostru trà di e so manucce. U primu era u paternostru di i dodeci apostuli, u secondu quellu di l’Immaculata Cuncezzione è u terzu, un paternostru più ordinariu di a Santissima Vergine Maria.

 

              A so divuzione andava crescente ; ammirava a so zia Maria, à tal’puntu chì à nov’anni, dumandò à a so mamma s’ella pudia dighjunà cum’è a so zia à listess’età. Mamma li permesse è cusì cuminciò à fà penitenza duie volte à semana, u mercuri è u sabatu.

 

              Era sempre una zitella faciule, ubbidiente è divota. Aiutava a so mamma per a pulizia, andava à coglie e legne per u fucone, à purtà u sumere à u mulinu, assai luntanu di a casa. Un ghjornu, nant’à u chjassu per Accendi Pipa, u sumere era carcu di granu à macinà à u mulinu. Grisgiu, u sumere, sguillò nant’a e petre di u chjassu è a sumerata cascò. Ùn c’era un fiatu per aiutà a povera zitella à rimette u carcu nant’a l’imbastiu di Grisgiu. Pruvò ma era troppu pisiu. Mentre ch’ella battagliava, prigava è prigava, dumandendu l’aiutu di tutt’i santi di a creazione.

 

              U sole era digià altu ‘nu celu. Un lampu tramezu à e petre attirò u so sguardu. S’avvicinò, era una medaglia lampicante. Cù un rispettu tamantu, a colse è si messe à prigà ardamente u so santu, a medaglia strinta nant’à u core, supplichendu lu di aiutà la. Ùn avia nancu finitu à so supplica, chì pruvò à chjappà u saccu di granu in terra è senza pudè si la spiegà, riiscì à rimette a sumerata nant’à Grisgiu. Cuntentissima, Lellena arrivò à u mulinu senza avè di più imbrastacu.

 

              Di ritornu à u paesolu di Panicale, a zitella mustrò u so tesoru à tutti. A so zia Maria li spiigò chì era a medaglia di San Benedettu. In u so spiritu candidu, era una benedizzione di più chì u celu li mandava.

 

              I tempi eranu duri è a famiglia ùn avia micca soldi. Per cuntinuà à studià à a scola di u paese cù Mariuccia è Ghjan’Batti, li ci vulia un libru di lettura. Ma senza soldi, i so parenti ùn lu pudianu cumprà. Lellena prigava per chì u celu li mandessi u libru. Un ghjornu, andendu à a scola, vidì una pezzetta di cinquanta centimi nant’a una muraglietta. Cì vidì un regalu divinu di più, in risposta à e so prighere. Fù l’unicu libru chì ebbe finchè ùn andò più à a scola.

 

              Fù un strappacore per ella è una immensa dillusione per a maestra incantata per l’intelligenza è a docilità di à so alleva.  Ma u so babbu avia bisognu di u so aiutu per purtà e pecure à pasce. Francescu avia vindutu qualchì terra in Ascu è fù pagatu cù sedici agnelli. Lellena i purteria à cantu à u fiume di Casalese, versu a funtana di Mondulu-Prete.

 

              Più ingrandava è più diventava pietosa. Prima, recitava i so trè paternostri è più andava è più riallungava a longa lista di prighere : sei Pater, Ave è Gloria in onore di l’Immaculata Cuncezzione. Pensava in so cervellu innucente di zitelletta ch’è s’è tutt’i ghjorni recitava e so litanie, ùn mancarianu mai di nunda, un pattu credulone trà di ella è a so fede.

              Omu a pudia truvà à mezu à e so pecure, prighendu in ghjinochji :

« O Benedetta Vergine Maria

Ghjuru di recità tutt’i ghjorni

Sei Pater, Ave è Gloria

In l’onore di a Vostra Immaculata Cuncezzione

È sette Pater, Ave è Gloria

In onore di a Nostra Signora di U Monte Carmel. »

S’ella si scurdava un ghjornu di fà la, u so anghjulu guardianu li ramintava, svegliendu la ancu di notte. Durante u mese di maghju, mese di Maria, u so fervore crescì ancu di più.

 

              Lellena ebbe una zitellina fatta di assai suffrenze fisiche. Dopu l’acidu, si brusgiò atrucemente un bracciu ; ebbe ancu un scirru à l’ilia chì Francesca aprì cù un rasoghju, cum’è l’avarebbe fattu u Duttore Lorenzi, u so babbu.

 

              A zitella cuminciò à avè allucinazione. Vidì u prete aghjinuchjatu nant’à un nulu, l’ochji girati versu à a Vergine Maria. Una notte, li si paria chì u celu è a terra eranu in focu. Pensò chì tuttu u mondu vidia e listesse cose chè ella.

 

              Si trafalava sott’a l’ochji di i so parenti incapaci à impedi ch’ellu andessi di male è murissi di debulezza. Allora, ella, li mustrava u so bracciu brusgiatu chì li facia suffrenze atroce. Avia bisognu di spià è vivia a so vita di martiria nant’à sta terra cum’è una missione divina.

 

 

U 26 di Ghjugnu di u 1899

 

              Maddalena avia fattu a so prima cumuniò. Avia intesu una gioia immensa à cumunicà è piglia l’ostia. Fù tuttu un ceremoniu à chì ci si preparò assai.

 

              Eranu ondeci ore quellu ghjornu è i zitelli surtianu di a scola. A so cugina Perpetua Lorenzi s’avvicinò è li dumandò s’ella vulia vene cù ella à coglie duie legne per a so mamma chì duvia fà coce u so pane.

 

              Francesca ùn era tantu d’accunsentu perchè chì Lellena era assai debule, ma davanti à l’insistenza di a so figliola, a lasciò andà cù a so cugina.

 

              Facia un caldu da more, ma Maddalena sintì una felicità ind’è u so core chì li dumandava di andà cù Perpetua, una gioia, una fulata chì ùn si pudia spiegà.

 

              Dopu à Casalese è sopra à un locu chjamatu Mondulu-Prete, e duie amiche parlonu di a felicità chì Lellena avia avutu à cumunicà è di e so aspirazione à fà si sora. Amparò ancu à Perpetua e prighere perch’ella pobbe fà ancu ella a so prima cumuniò. A zitelletta ùn sapia nè leghje nè scrive, ma avia sete di sapè è vulia amparà.

 

              Caminendu per u chjassu, tandu, sintinu una melodia tantu bella chì ùn si pò discrive, un coru celincu :

 

 

A voce di a ghjente divota

Canta senza fine a to felicità

Sì chjamata tutta bella

O Mamma di u redentore

Perchè a tacca originale

Mai ùn hà spurcatu u to core.

 

              E duie zitelle fubbenu sorprese di sente ste voce cusì belle è cusì pure, cusì cristalline chì parianu vene di Fornivecchio ; un locu era piattatu da un boscu di noci. Si messenu à corre versu u locu à vede è sente i cantadori. À tempu ghjunte elle, i canti si firmonu. Nant’à un scogliu vidinu una maravigliosa donna, vestuta di biancu, u so capu cupertu di un velu turchinu chì li facia un mantellu, accircundata di ragi luminosi chì li furmavanu una curona. I so pedi nudi parianu gallighjà nant’un nulu. C’era un immensu splendore ingiru di sta donna cusì bella, l’ochji girati versu u celu, e mani ghjunte in segnu di preghera.

 

              E duie zitellette casconu in ghjinochji traspurtate di gioia, d’emuzione è di surpresa.

« O Madonna Santissima ! Hè a Madonna ! »

À stu mughju di i so cori, a donna i guardò cù un dolce surrisu. Avanzò a so manu per mustrà li un paternostru biancu è lampicante. Lellena è Perpetua capinu chì a Madonna li dumandava di prigà.

 

              Maddalena cacciò u so paternostru di a so stacca è prestò quellu di l’Immaculata Cuncezzione à a so cugina chì ella, ùn avia nancu. Dopu un tempu chì parse qualchì minutu di prighere à e cugine, a donna fece nant’à elle un grande segnu di croce, po’ cù u so dolce surrisu aprì e so mani versu u celu induv’ella cullò.

 

E zitelle guardonu finchè sparì in un puntu luminosu. Tandu, si resenu contu chì u sole s’era stracquatu dapoi assai tempu è chì era digià notte.

 

U paese è i parenti eranu in affannu di ùn vede riturnà e zitelle. Si fecinu rimpruverà da e so mamme. Lellena calò u capu è filò ind’è a so camara per recità u so rusariu senza dì nunda à a so mamma di cosa vidinu. Era in ghjinochji à u pede di u so lettu, i parternostri abbuglinati ind’è i diti quandu sintì a mamma di Perpetua, chì parlava di una voce forte cù a so mamma in cucina. Dumandava à Francesca à vede à Lellena chì Perpetua li avia cuntatu d’avè vistu a Vergine Maria. Francesca fù stunata chì a so figliola ùn li ebbe dettu nunda. A chjamò è li dumandò s’ella era vera sta storia di apparizione.

 

Maddalena appruvò sempliciamente è dumandò perchè Perpetua era stata frustuta. Francesca si messe à stride ch’eranu bugiarde è chì u paese sanu avia da pensà ch’ell’eranu sceme traminduie. Lellena ùn rispundì micca è turnò in camara. Stridonu tantu chì u paese sanu e sintì.

 

Quandu u so babbu turnò in casa, a so mamma li cuntò a fola. Francescu chjamò a so figliola. A pigliò nant’e so ghjinochji è li dumandò di cuntà li cosa s’era passatu. Maddalena cuntò tuttu : i canti, a Vergine, u splendore, e prighere, tuttu cù una voce emuziunata è affannata.

 

U babbu, cumossu, si messe à pienghje à u racontu di Maddalena. Francescu è Lellena casconu in ghjinochji à mezu à a cucina per prigà u paternostru. Li racuntò chì u locu induve vidì l’apparizione era quellu induve più chjuca avia ghjuratu di salmighjà i sei Pater, Ave è Gloria à a Nostra Signora di u Monte-Carmel è e quindeci decine di u rusariu, mentre ch’elli pascinu l’agnelli.

 

Cuntò tuttu à Francescu, u ghjuramentu a manu versu u celu per ùn scurdà si mai, u so anghjulu guardianu, a so voluntà à esse sora è a cuntò ancu à a so cumare.

 

Una settimana dopu, sintì in u so core cum’è una chjama per turnà à Fornivecchio, nant’à u scogliu duv’ella vidì a Vergine Maria. Dumandò à Perpetua di vene cù ella ma i so parenti li avianu pruibitu di turnà ci. A so cumare accettò intusiasimata. Eccu e nostre duie pelegrine nant’à u caminu di Fornivecchio, stu 3 di Lugliu di u 1899 per un bellu è callu dopumeziornu.

 

Ghjunte à u scogliu, si messenu in ghjinochji è prigonu. Guasi subitu, affaccò a Vergine, listessa à a settimana scorsa, cù a so roba bianca, u so velu turchinu fasciatu da u capu à i pedi, un paternostru lucicante tramezu à e mane. À a so cumare li parse di vede una forma bianca ma a so vizione fù menu precisa chè quella di Maddalena, ma fù tantu felice di avè spartutu què cù a so figliana.

 

Tardi, riintrinu à cuntà à u paese sanu cos’elle avianu vistu. U lindumane dopumeziornu, unipochi paisani si resenu nant’à u locu di l’apparizione. Lellena, u core legeru andò ancu ella in cumpagnia di a so amica Antoinette Graziani chì, subitu, sintì brividi. Lellena dumandò à Tottona (u cugnome di Antoinette) cosa vidia per trimà cusi. Li rispose ch’ella vidia una magnifica donna, tutta di biancu vestuta, cù un mantellu di velu turchinu è una curona di rosule bianche. A vidia nant’à u grossu scogliu sopr’à u castagnu. A visione durò trè o quattru minuti. Lellena, ella, avia vistu ancu una grande chjesa. Davanti à issa chjesa, c’era un frate o un prete vestutu di biancu cù un longu paternostru negru à a cinta.

 

Dui ghjorni dopu, Lellena prigava nant’àun scogliu sopra a stradella à cantu à quellu campu benedettu. C’eranu qualchì persona è ancu u prete di Canavaghja tuttu emuziunatu. Si messenu tutti à salmighjà cù un immensu fervore. A Santissima Vergine affaccò à l’ochji di Lellena nant’à u scuglione di a fica, vestuta di turchinu cù una cinta bianca, circundata d’una ghirlanda di rosule bianche. Tutt’a so persona era in un alu biancu luminosu.

 

Lellena fù meravigliata da sta visione. Li parse di pudè la tuccà s’ella stindia a manu. Tandu, qualchì altra persona a pobbe vede ancu ella. Dopu à unipochi di « oh » è di « ah » di ammirazione, ùn si sintia più chè a ghjente aghjinuchjata prigà.

 

Tramezu à tutta sta populazione, c’era ancu qualchi incredule. Ùn vidianu nunda è ùn cridianu micca quelli chì vidianu. Tandu, s’attipponu nant’à quellu scogliu è pruvonu à piattà cosa l’altri cuntavanu ch’elli vidianu. Ancu puru cù e so veste per mascà a Santissima apparizione, l’altri a vidianu listessu.

 

U 13 di Lugliu, Lellena turnò à quellu campu cù a so mamma è unepoche persone di Panicale. Andonu per aspettà forse un’apparizione in quellu locu chjamatu Mondulu-Prete, in faccia à u primu scogliu di u castagnu.

 

Eranu dece ore di a matina, a ghjurnata prumittia di esse calla. Andonu tutti in prucessiò, cantendu è prighendu. Cumincionu à recità u paternostru è à a quarta decina, a Vergine affaccò. Casconu tutti in ghjinochji, prighendu è piinghjendu.

 

Di ritornu à Panicale, ognunu cuntò cosa si passò. Cum’è sempre in tal’ situazione, c’eranu increduli. A colera grundava. Certa ghjente n’avia una techja di sente sempre parlà di cose straordinarie è incredibule. Certi ùn vulianu più sente parlà di tutte ste fughjichje, à tal’puntu chì andonu ind’è u prete per dumandà li di lampà acqua benedetta nant’à a visione. Lellena dumandò à u prete à fà la ella. S’è veramente era un opera di u diavulu, a visione duvia sparisce, ma s’ella era a Santissima Vergine Maria chì si presentava davanti à i so ochji, l’apparizione firmaria.

 

Maddalena era digià cunvinta in u so core. Ella sapia.

 

Eccu li tutti in prucessiò u 18 di Lugliu nant’à un pezzu di terrenu di l’altra parte di u fundale, à cantu, à l’umbria di una suvara. Tutti inseme recitonu u rosariu. Sta volta, a Madona affaccò nant’a una teppa chì facia pensà à a schiena di un sumere. Era vestuta di biancu, cù una cinta turchina, aureulata di splendore, cum’è un sole.

 

Quandu Lellena disse chì a Madona era quì, u prete cù d’altre ghjente li dumandò di asperginà la di acqua benedetta. Cù una manu tremante di emuzione, lampò appena d’acqua benedetta di a buttiglietta. Ripitì e parolle dittate da u prete :

« S’è vo venite di a parte di Diu, avvicinate vi ».

À a prima goccia, a Vergine tutta surridente chjinò appena u capu è s’avanzò d’un passu.

 

U core di Maddalena era prontu à schiattà. Tandu, u velu di a Madona sparì, rimpiazzatu da un diademu lampicante è a so roba divintò culore di oru. U spettaculu fù tantu bellu chì Lellena si messe à pienghje di felicità davant’à stu miraculu. A Vergine vidì a so grande emuzione è per rassicurà la, li surrise torna prima di sparì in un nulu di lume.

 

Tottona vidì ancu ella l’apparizione di a Santissima Vergine Maria. Salmighjò cù Lellena u paternostru è u populu sanu cantò u Diu vi salvi Regina.

 

Lellena fù di più in più in un statu secondu. Prigava, prigava è prigava notte è ghjornu. Tutta à e so prighere, si ne scurdava ancu di manghjà è di beie. Fermava in quellu santu campu à tempu avia finitu di travaglià è d’aiutà i so parenti, à guardà a Vergine recitendu paternostri nant’à paternostri.

 

U lindumane, Maddalena è Tottona eranu sempre in quellu campu. E so mamme, inchiete di sapè le senza manghjà è senza beie, li preparonu un spurtellu cù appena di pane è un pezzu di frumagliu. Pauline, a mamma di Tottona, u purtò à e zitelle. E duie amiche si messenu à l’umbria per piglià u so spuntinu à cantu à a funtanella di Mondulu-Prete. Manghjonu infuria ma cù bon’appitittu. Pauline pusò à l’umbria di u castagnu, in faccia à u scogliu. Unepoche persone ghjunsenu in prighere. A so cumare, à vedula Geronimi, cugnata di u prete di Bigornu, si messe à pusà à cantu à ella.

 

Pauline frizzinò, a so vicina chì ella ùn vidia nunda, u rimarcò. Pauline avia paura di sbaglià si è dumandò à Lellena di avvicinà si. A zitella vense, si messe à ghjinochji è recitò u parternostru. Guasi subitu a Vergine affaccò nant’à u scogliu. Era circundata di lume, e bracce stese versu a terra cum’è a Nostra Signora di e Grazie. Pauline è a so vicina cuntemplonu ancu elle u spettaculu.

 

In l’aria calla di stu dopumeziornu di u 19 di Lugliu, ùn si sentia chè u runzeghju di l’insetti chì si mischiava à u murmuru di e prighere. A ghjente di tutti i paesi di u circondu andava è venia in stu locu santu, cù a speranza di esse abbastanza furtunata per vede a Vergine.

 

U 28 di Lugliu, Lellena era nant’un scogliu più altu chè quellu induve affaccava a Vergine. Era incintulatu di ellera folta. Da u scogliu chì superchjava a strada, Lellena vidia tanta ghjente vene di u circondu di Campitellu è di Volpajola. Venia tutta in prucessiò. Si messe in ghjinochji è prigò.

 

Maddalena, aghjinuchjata, e mane ghjunte era tantu chjoppata chì paria una statula. I so ochji fissavanu u scogliu. In più bella, affaccò a Vergine Maria nant’à u scogliu di l’ellera. Era vestuta di biancu, cù u so mantellu di velu turchinu è una cinta di listessu culore. Nant’à a so fronte, una curona fatta di dodeci stelle lucicante. Tenia u so Bambinu Gjesù nant’à u so bracciu mancu. Era vestutu cum’è a so Santa Mamma. Ind’è i so ditucci, un longu paternostru à grani d’oru, tenutu da a Santissima Vergine. I so pedi scalzi eranu nant’à u scogliu. Una luce sfulgurante circundia sta magnifica visione è inundava u visu di Lellena chì paria trasfigurata. Racuntava à chì a vulia sente quantu bella era a Vergine, chì a pudia vede cum’è vidia i so paisani. Maddalena era trasfigurata è paria allughjata. Ùn partenia digià più à stu mondu.

 

Dui ghjorni dopu, omu a pudia truvà sempre in ghjinochji in stu santu campu prighendu u so paternostru. A ghjente era ogni ghjornu più numerosa à vene è a prigà à cant’à ella, sperendu cundivide e so divine visione. Pigliò cura di mette si un mandile biancu immaculatu in capu per divuzione. Ùn vidì è ùn sintì più u mondu chì a circundava. Era tutta à e so prighere, à l’apparizione di a Vergine. U restu ùn cuntò più. I so ochji si aprinu in grande è u so corpu s’attrunchjò. A Madonna, u visu surridente, fece un grande segnu di croce, a benedisse è benedisse l’assemblea di fideli à listessu tempu. Tandu ribumbò a so voce melodiosa :

« O quanta indulgenza ch’èì tùu guadagni ».

 

Una donna di u paese di Valle, vidì a Santissima Vergine Maria benedì a zitella è l’assemblea. sintì ancu ella a so voce melodiosa.

 

Francesca dapoi cridia a so figliola. Ancu di grazia chì altre ghjente vidinu ancu elle l’apparizioni di a Vergine, osinnò, saria passata per scema, a so figliola. Lellena, ella, superò tuttu què. Pensò notte è ghjornu à aspettà a visita di a Vergine.

 

U quindeci d’aostu si festighjava l’Assunzione di a Vergine Maria, una festa impurtantissima in Corsica.

 

Iss’annu era particularmente difficiule chì c’era una grande sicchia. Ùn era piossu dapoi tanti mesi è l’acqua mancava per e bestie è e culture. U ghjornu nanzu, unepoche ghjente prigonu in u santu campu quandu vidinu nant’à u scogliu induve a Vergine s’affaccò, appena d’umidità. Un omu cuminciò à scavà à u pede di u scogliu. Tandu, schizò l’acqua chì diventò una surgente è salvò i paesi. A ghjente vense numerosa, u paternostru in manu è cascò tutta in ghjinochji, in prighera, davant’à stu miraculu.

 

A notte di u 28 aostu affaccò torna, tinendu u so bambinu. Era sempre vestuta di biancu cù a so curona lucicante. In a manu di Ghjesù, un orbe cù una croce negra. Eranu scalzi tramindui. A Madonna scraginava un paternostru d’oru ind’è a so manu dritta. Lellena fighjò cù ochji sburlati, mentre chì Maria è Ghjesù ochjonu cù un visu radiosu. Unepoche persone vidinu millai di astri schizzà di u scogliu mentre chì i visi di quelli chì vidinu, rispechjonu l’estasi.

 

Lellena ùn abbandunava più u locu santu per ùn sembra l’addilettu. Si alimentava d’acqua è di prighere à u grande disperu di i so parenti. Ùn campava più chè per tuttu què. Avianu persu a so Maddalena. Era prumessa à un’altra. Ùn li partenia più ; partenia à u celu.

 

In più di a Vergine è di u so Bambinu Ghjesù, vidì un’immensa chjesa, piena di mondu. Vidia tutti i detagli, i deci scalini per ghjunghje davant’à trè porte, duie chjuche è a principale più maiò. Luccicava cum’è un sole. Tuttu era cusì reale. Eranu duie volte ch’ella vidia a chjesa. Li paria di capì u messagiu di a Vergine. Affaccava nant’à stu scogliu induve vulia esse unurata.

 

Qualchì ghjornu dopu, u quattru di settembre, eranu unipochi ind’è u campu faccia à i quattru scogli di l’apparizione. U prete Bonifaci cuminciò u rusariu. D’un colpu, Lellena vidì sopra à unu di i scogli affaccà  a Vergine Maria, u Bambinu in collu in u celu stellatu. Era tutta vestuta d’oru, una curona lucicante nant’à u so capu. Eranu accumpagnati di una miltitudine di anghjuli chì girivultavanu. Eranu parechji à vede nant’àun scogliu un’altare cù millai di cironi luminosi è à mezu, trunighjava un grande ostensoriu luccicante cum’è un sole, sparghjendu i so ragi luminosi in tuttu u circondu.

 

Eranu venuti ancu di Bastia per burlà si, quellu ghjornu, di tutte ste storie. Ma l’increduli vidinu ancu elli. Una grande emuzione pigliò u populu adunitu.

 

Vidinu a Vergine è tutti l’anghjuli mette si in ghjinochji, inclinà si prufundamente mentre chì l’ostensoriu tracciò un grande segnu di croce per aria. È tuttu sparì d’un colpu. A luce divina lasciò piazza à u bughju di a notte estiva. Solu u cantu di i grilli disturbava sta notte.

 

8 di settembre di u 1899

 

L’ottu di settembre, a Corsica sana festighjeghja a natività di a Vergine Maria, prutetrice di l’isula. A festa hè celebrata in tutti i paesi cù messe, prucessiò è sculpizate di muschitteria.

 

Quist’annu quì, ebbe un sapore particulare per Campitello, per i paisani, i paesi di u circondu è sopra à tuttu per Maddalena. Avia passatu a notte sana è tuttu u ghjornu in prighere à a Vergine. Tutti prigonu cù un grande fervore.

 

I pelegrini partinu in prucessiò versu à u campu. Lellena pigliò a croce di l’apparizione è prese u capu di u curteghju. A croce era assai pisia per a so frela custituzione. A so fede aumentava centu volte a so forza, purtata da i canti di tutti i paisani :

 

Eviva Maria

Maria Eviva

Eviva Maria

È chì la creò

Ludate Maria

O lingue fidele

Risoni in celi

A vostra armunia

U celu ti colma

Di grazie più belle

Un giru di stelle

Ti forma curona

Lode à tè Maria

O Immaculata

Cusì bella è pura

Sia celebrata

Frà tutte e donne

Sè stata prescelta

Mamma di u Signore

Tù sè benedetta.

 

Maddalena fece basgià a croce à tutti. A prucessiò si rimesse in ordine ind’è u campu furmendu una granitula. Perpetua pigliò ancu ella a croce è u populu cantò l’innu di Santu Tumasgiu :

Pange lingua gloriòsi corpòris mysterium.

A croce fù dipusitata à u pede di u santu scogliu, cù canti di litanie di a Santissima Vergine Maria, ripigliati da tutti i pelegrini. U clamore era immensu. E campane sunavanu à vulà :

 

Sunate campane corse

Sunate in allegria

Cantate o chjese corse

Per a Vergine Maria

È quandu a notte nasce

In la cima di li monti

Versu stu locu di pace

Calanu i nostri fronti.

 

A notte s’annunziava bella è cunsulente. Più di duie mille persone recitonu l’Ave Maria è cantonu à pieni pulmoni u Diu :

Dio vi salvi Regina

È Madre Univesale

Per cui favor si sale

Al Paradiso.

Voi dei nemici nostri

A noi date vittoria,

È poi l’eterna gloria

In Paradiso.

 

Tutti i cori eranu in gioia, l’esaltazione alticcia. Si cantò a piena voce u Magnificat è l’Ave Maria Stella. A Santissima Vergine Maria affaccò allora, a so fronte circundata di stelle, tutta radiosa è splendente, davanti à l’ochji di unipochi credenti. A so gioia si riflettia nant’à i so visi trasfigurati. Vidinu a Vergine participà à a ceremonia durante cinqu’ore è guidà i pelegrini in capu di a prucessiò gallighjandu in l’aria accumpagnata di ogni parte da dui anghjuli à l’ale spiegate. Purtava una magnifica curona, un diademu di stelle. U celu s’aprì è a Vergine cullò in celu cum’è se’ella fussi aspetatta.

 

Ognunu turnò in casa soia, u core pienu prontu à schiattà d’un’immensa felicità. U lindumane, a vita ripigliò u so corsu per tutti i paisani. À chì facia u pane, à chì zappava u so ortu, à chì tagliava legne per l’inguernu. Lellena fece carchi di legne è s'occupò di pulì a mandria. E pecure eranu sempre in muntagna, u so cervellu tuttu à e so litanie.

 

Tre ghjorni dopu, turnò cù a so mamma è unepoche donne di u paese à u campu di l’apparizione. Lellena vidì una duzina di persone strane è eteree vestute di biancu accumpagnate di dui anghjuli. Furmavanu un alu tantu luminosu chì si paria esse in pienu ghjornu. U splendore furmava un orbe luminosu tuttu in giru di a ghjente. Ma ùn ci vense a Vergine. Lellena s’inquietò. Pensò avè fattu qualcosa di male chì ebbe dispiaciutu à a Madonna. Ùn cessava di prigà è di supplicà di vede la torna.

 

U 21 di settembre di u 1899, rientria di a machja cù u so carcu di legne in capu. Era accumpagnata di e so duie surellucce Maria-Orsula è Felicità. Ghjunte à cantu à una funtana, si arrestonu per ripusà si un pocu è stancià a so sede. Cum’è a so abitudine, si aghjinuchjò per prigà. Tandu, s’affaccò per a quindecesima volta a Santissima Vergine Maria chì li surridò. À vede u visu trasfiguratu di gioia celesta, e so surelle capinu. Prigonu cù un fervore immensu è cantonu e lodate à a Mamma di Diu. A piossa e smettinu è turnonu in casa.

 

Francescu era rifalatu di a muntagnera. E prime pecure eranu digià piene è avianu assai latte. Stu veneri 29 di settembre era ghjornu di cucitoghja di u pane. Francesca dumandò à e so figliole d’andà à coglie duie legne per u focu, chì avia paura di mancà ne.

 

Lellena, sempre pronta à avicinassi di u campu di l’apparizione, fù a prima à parte. Andò cù Perpetua è duie altre zitelle di u paese. Ghjunte à Alto di Mucale, un chjassu sopra à u santu campu, s’arrestonu per suffià chì i carchi eranu pisii. Maddalena prupunì à l’altre di aghjinuchjà si è di prigà in unione cù l’intenzione di u prete chì celebrava a messa à st’ora quì, faccia à u scogliu di l’apparizione.

 

A vergine, cù u so Bambinu in collu, affaccò allora nant’u scogliu. Era cusì bella à l’ochji di e zitelle chì ùn pudianu staccà u so sgardu tantu chì paria reale. Quandu a visione scapulò, turnonu in paese. U carcu parse menu pisiu d’un colpu.

 

Ghjunte in paese, racuntonu l’apparizione. Tuttu u paese fù in emuzione. Decisenu di parte in prucessiò a sera stessa, una calca immensa di cridenti è incridenti. A Vergine affaccò ancu à quessi chì ùn ci credianu, quella sera.

 

I pastori avianu lasciatu e so bande di bestie sottu a guardia di i so cani, per vene à assiste à u spettaculu. Quelli di Lento duvini corre più di quindeci chilometri per riturnà à i so pasciali, à bughju, tramezu à a machja, per ghjunghje ci avanti à l’aurora. Funu maravigliati da a visione. Nimù ùn sintì a freddura di sta notte d’autonnu.

 

Una sera di mezu nuvembre, Lellena sintì cum’è una chjama, una misteriosa attrativa per un appuntamentu. A disse à u so babbu chì li prupunì di accumpagnà la. In faccia di u scogliu à l’ellera, s’aghjinuchjonu unu à cantu à l’altru, à scartu di l’altra ghjente in prighera. À un mumentu datu, a zitella si misse à trimà, segnu annuciatore di una visione.

 

Maddalena diventò bianca cum’è un linzolu cù l’ochji lampicanti. Francescu avvicinò u lampione di a so figliola. U so visu riflettia a beatitudine, u sgardu persu in a bellezza è a gloria di a Vergine Maria.

 

A ghjente guardò in silenziu è prigò. Dopu mez’ora di cuntemplazione, Lellena sintì u so babbu estasà si davant’à a bellezza di a Vergine è a buntà di u so surrisu. A figliola ùn vidì più nunda. Tuttu sparì. U vidì più nè u scogliu, nè a croce, nè l’altri pelegrini, nè ancu u so babbu ma solu a Vergine radiosa, aureulata di gloria, u so sguardu dolce cum’è u so surrisu. Da stu ghjornu, u core di u so babbu ùn hà più avutu bè. Morse u 3 di Dicembre di u 1899, ringraziendu a Vergine di avè avutu a grazia di vede la avanti di more.

 

Ancu sè u so anghjulu guardianu avia anunziatu à Maddalena a morte di u so babbu, fù un veru strappacore per tutta a famiglia. Francesca fermò sola, vedula cù ottu figlioli.

 

 

6

 

Dopu à un annu assai difficiule senza Francescu, Ghjan’Batti s’occupava oramai di a banda di pecure di u so babbu.

 

È a vita ripigliò u so corsu. Mariuccia aiutava a so mamma è u so fratellu à munghje e bestie è à fà u furmmagliu. Maddalena s’occupava di a casa è di i so fratellucci è surellucce, aiutendu a so mamma ancu ella.

 

Si sintia di più in più attirata da una vita in unione cù u Signore. Dumandò à a so mamma l’apprubazione di entre in cunventu.

 

Dapoi ch’ella avia trovu a medaglia di San Benedettu, stu santu era diventatu u so santu patrone. Francesca, ancu s’ella avia bisognu di l’aiutu di a so figliola, ùn si pudia oppone à a so vucazione è à a voluntà di Francescu.

 

U paese sanu si ragruppò per cunstituì li u so pannamentu. Pruvista di u so umile fangottu offertu da tutti per carità, Francesca cundusse a so figliola in Erbalunga, à u cunventu di e Benedettine. Lellena ùn avia chè quindeci anni.

 

U munasteriu fù felice è unuratu di riceve la in u so senu. Francesca piense assai. A spiccanza fù tantu difficiule per a figliola ma sopratuttu per a mamma. Fù un strappacore per una è l’altra, ma Maddalena era cusì sicura è felice di a so scelta. Quì era ind’è ella. Si sintia infine in casa soia, in casa di u Signore, cù u Signore.

 

Qualchì ghjornu di cunventu più tardi, ricivì a visità di u so anghjulu guardianu chì li annunciò un’antra apparizione di a Madonna, puru quì.À vede u so visu trasfiguratu, a Reverenda Madre capì quantu Lellena era tocca da a grazia.

 

A zitella era instanchevule, vachendu scumbattendu per tutte e faccende chì li fubbenu attribuite. Avia amparatu à fà u pane cù a so mamma è Pauline in paese è u cunventu ùn mancava mai di pane frescu. Nittava è ripulia senza sturzulà, ringraziendu u celu di offre li sta grazia.

 

Ùn aspittava più chè di piglià a vestitoghja per chì a so felicità fù prufonda. Tutte e sore tenianu cara issa zitella mai stanca, sempre pronta à aiutà cù u surrisu.

 

U celu castighendu quelli ch’ellu tene caru, cuminciò à risente e stigmate di u Cristu. Sintia e so mani è i so pedi in focu, u fronte sfrisgiatu, e spalle maccate è u pettu mugatu, cum’è Ghjesù.

 

U dulore era cusì intensu chì l’impedia ogni tantu di compie u so travagliu. Accettò e so suffrenze cum’è prova di l’amore di Diu ma supplicò a Santissima Vergine Maria d’ùn soffre chè a notte per pudè cumpì e so faccende di ghjornu. A so prighera fù esaudita. U dulore inturchjava u so corpu debule di u tramontu à l’alba.

 

Cù un puntarolu, si scarificò u pettu d’un segnu di croce per evacuà tuttu u gattivu sangue ch’ella sintia batte in e stigmate. Era attente à piattà a so ferita da chì nimu ùn cunniscissi  u so calvariu.

 

Risintia una gioia prufunda, u ghjovi, à sparte è amparà u Cristu à i zitelli di a parochja, mentre ch’ella li facia u catechismu. È i zitelli li rindianu bè.

 

Quandu infine, pigliò u velu, s’inchjuccò à i pedi di a statula di a Vergine in a piccula cappella di u cunventu è stò aghjinuchjata cusì tuttu u ghjornu è tutt’a notte.

 

Francesca era falata di Campitellu cù Mariuccia nant’à u sumere per assiste à a ceremonia. Ebbe l’ochji lucicanti di lacrime di fiertà è pensò quantu Francescu saria statu fieru ancu ellu di vede cusì a so figliola. Cuntemplò u visu trasfiguratu di Maddalena chì splendia di a grazia celinca.

 

In più di e so tacche, quella chì diventò tandu a Sora Maria Catalina, passava i so ghjorni in adurazione e prighere. E so notte eranu sempre puntuate di suffrenze insuppurtevule. Di a so piaga spalancata nant’à u pettu, scurria un sangue chjaru è puru senza chì si chjose o si infettò. À u cuntrariu, muscava un prufume di fiori chì ùn la sbandunò mai. Cù u tempu, u so corpu fisicu indebulia mentre chì u so fervore criscia. A Reverenda Madre a mandò à ripusà si in Campitellu, ind’è a so mamma.

 

Eramu di ghjugnu, l’amanduli eranu tutti fiuriti. I petali bianchi vulavanu cù u ventu cum’è per salutà u ritornu di a ghjuvanotta.

 

Un ghjornu, duie zitellette mandate à circà fronde di castagnu à u campu induve era affaccata tante volte a Vergine, cullonu nantu à l’arburu u più maiò per coglie e fronde chì restavanu. Scurrintinavanu è attipavanu cum’è cabretti, megliu ch’i maschji.

 

Ghjuvana appichjò e branche e più alte di u castagnu. Nantu a più alta, perse l’equilibriu è cascò cum’è morta à mezu a i scogli. A so cumpagna, spaventata da u rimore di a cascatoghja, a cridì morta, videndu la senza move si, di faccia contr’a terra. Corse à chjamà à l’aiutu a ghjente di Panicale.

 

Partinu à u galoppu è truvonu a zitelletta in listessa pusizione. Paria morta. A purtonu in casa soia è chjamonu u prete è u duttore. A zitella respirava sempre appena, ma secondu à elli, ùn passerebbe micca a notte.

 

U lindumane, era sempre in listessu statu. Ùn parlava micca, ùn si muvia micca, ùn manghjava è ùn beia micca. Andonu à chjamà Lellena, in visita ind’è a so mamma per ritruvà appena di forze. Era assai attunacata. Falò quantunque à u campu di l’apparizione è supplicò a Santissima Vergine Maria di fà un miraculu è di salvà à Ghjuvanna. Stò prustrata in prighere per trè ghjorni. A scunsulazione di a famiglia era immensa.

 

U quartu ghjornu, a zitelletta si svegliò è dumandò à beie è à manghjà, po’ si alzò è surtì fora à ghjucà in piazza cù e so cumpagne cum’è sè nunda fussi. U duttore è u prete vensenu à esaminà la. U so corpu ùn avia mancu una sfrigiata. L’interrugonu è rispose chì à a cima di u castagnu, avia vistu a Madonna vestuta di biancu. Per u restu, ùn si ricurdava di più nunda d’altru.

 

 

7

 

Maddalena, Sora Maria Catalina in religione, volse turnà à u cunventu induve era a so piazza. A so salute s’addebulia ogni ghjornu un pocu di più. Ùn manghjava più, ùn beia più. U so stomacu ricusava di tene qualcosa.

 

A Reverenda Madre chjamò parechji duttori ma nisunu capì u male chì a runzicava. Era assai debule è ùn sbandunava più a so camara austera. Sole e so labbre si muvianu sgranendu u so paternostru.

 

U duttore di Erbalunga urdinò un’ospitalisazione per operà li u stomacu, suspettendu una massa gattiva. Era scarnata, u pettu sanguinosu, e mane è i pedi in focu.

 

Fù alzata in una cariola, stracquata nant’un lettu di paglia. Mariuccia era à cantu à ella. U servu di u duttore cundicia l’abbrancata è u duttore, inchietu, pusava davanti à cant’a ellu, girendu si spessu per surveglià la.

 

A malata era in un statu cumatosu, a fronte chì brusgiava di frebba è cuparta di sudore chì a surella spungava cù tenerezza.

 

Quandu u carrettu passò davanti à Nostra Signora di Lavasina, Lellena aprì miraculosamente i so ochji guasi vioti di vita. Strinse i so diti scarnati in giru à i so paternostri chì Mariuccia avia avviculati tramezu i so diti, l’ochji girati versu a statula di a Santa, finchè ùn la vidì più.

 

Stu soprasaltu di vita a sbandunò pocu tempu dopu è ghjunti à l’ospidale era cumplettamente incuscente è ùn reagia più. U so polsu era impercettibile.

 

A vita abbandunava u so corpu maccatu.

 

Un prufume di rosule emanò di u so corpu. U so visu era smurbatu, serenu, prontu. Aprì l’ochji à tempu stallata ind’è u lettu. U so sguardu circò quellu di Mariuccia. Li surrise dulcemente prima di raghjunghje u celu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Que ta volonté soit faite ;

Béni soit pour nous le fruit de tes entrailles.