U TITANU DI U MONTE D’ORU
Attività altre
In i tempi antichi, quandu i venti parlavanu incù voce d’omi è i scogli avianu memoria, i vechji d’Arca cuntavanu una storia chì passava di bocca in bocca, cum’è un filu d’oru trà e generazione.
« Quandu u celu si strappa è a terra s’apre, un’anima pura sarà scelta da a muntagna. Tuccherà à a Rocca Splendente, è da quellu toccu nascerà un Titanu. »
Sta prufezia, incisa nant’à una petra megalitica meza scunnisciuta, era stata scurdata da u mondu mudernu. Ma a muntagna, ella, ùn si scorda mai.
Una sera, quandu u celu era furiosu è chì i lampi ballavanu cum’è serpi di luce, un omu — nè eroe nè santu — si perse in i pasciali antichi. Era chjamatu da qualcosa ch’ellu ùn pudia spiegà. U ventu li parlava, è a terra tremava sott’à i so passi. Quandu cascò in un’inzecca, ùn fù una caduta — fù una chjama. È quandu u so sguardu tuccò una geoda, u tempu si fermò. A muntagna ricunniscì a so anima, è l’oru piattu si svegliò.
Cusì principiò a legenda di u Titanu d’Oru.
U silenziu di l’abissu era accioncante. Nè u ventu, nè u mughju di a timpesta pudianu ghjunghje fin’à quì. L’omu, stesu nant’à u fondu di a spaccatura, sintia u battitu di a terra cum’è un tamburu anticu. Davant’à ellu, a geoda brillava d’un lume innuratu, cum’è s’ella avia inghjuttatu u sole. S’avvicinò, incù u rispettu di quellu chì sente ch’ellu tocca à qualcosa di sacru. Quand’ellu stese a manu, u lume l’invase. Ma ùn era focu, nè dulore — era memoria. Era a voce di i scogli, u cantu di e radiche, u sangue di l’isula. U so corpu tremò, ma ùn si spezzò. I so musculi si strinsenu cum’è corde di granitu, a so pella si fece dura è viva, cum’è a corteccia d’un arburu millenariu. I so ochji, prima scuri, s’accesenu d’un lume d’oru puru, riflettendu e cive di a muntagna. U tempu si stinzò. In quellu mumentu, l’omu vidì u passatu è u futuru. Vidì e battaglie di i Corsi, i canti di i pastori, e lacrime di e mamme, è a risa di i zitelli. Vidì a bellezza è u dulore di a so terra, è capì chì a muntagna l’avia sceltu micca per a forza, ma per a fede.
Quand’ellu s’alzò, ùn era più listessu. Era u Titanu d’Oru.
U so primu passu fù un terramotu dolce. I scogli si chjinavanu, l’arburi frusciavanu cum’è per salutà lu. Ùn parlava, ma a so presenza parlava per ellu. A muntagna avia datu vita à u so guardianu. U Titanu si svegliò à l’alba, quandu u celu si tinghjia di rame è e muntagne respiravanu u primu fiatu di u ghjornu. I so passi, oramai pesanti è sicuri, lasciavanu impronte prufonde in a terra. Ma ellu, malgradu a forza nova, si sentia stranieru in u so corpu. Ùn capia ancu ciò ch’ellu era diventatu. Caminò versu à i scogli di l’altu pianu, induve i pastori ùn vanu più. Quì, u ventu li parlò. Ùn era più solu un frusciu — era una voce antica, fatta di parole senza lingua, ma carche di sensu. A muntagna li trasmettia sapè antichi, cum’è un maestru invisibile. U Titanu si truvò davanti à un petronculu tamantu, più altu chè trè omi. U ventu li sussurrò: « Tocc’à tè di cunnosce a to forza. » Cù e mane nude, ellu alzò a petra cum’è s’ella fussi piuma. Ma quandu a lampò, a terra tremò, è l’arburi si stacquonu. Capì chì a so forza pudia distrughje, ma dinù prutege. Per trè ghjorni è trè notti, u Titanu marchjò senza riposu nè rifiatu, attraversendu fiumare, scalendu creste, affruntendu u fretu è u callu. Ùn sentia nè fame nè stanchezza. A muntagna li dava ciò ch’ellu avia bisognu — energia pura, assurpata da e radiche di u mondu. Un vechju muvrinu apparse davanti à ellu, cù ochji scuri è savii. U Titanu u guardò, è per a prima volta, vidì ciò chì l’ochji umani ùn ponu vede: e vene d’energia chì passavanu sott’à a terra, i ricordi di e battaglie antiche, l’ombre di l’antenati. I so ochji d’oru eranu diventati finestre versu l’anima di a Corsica. À l’ultimu ghjornu, u Titanu si pusò nant’à u Monte d’Oru. U ventu si zittò, u celu si scurì. È ellu urlò. Ma ùn era un urlu di rabbia — era un cantu di nascita. A muntagna rispose cù un’onda di scogli chì si staccò è cascò in fondu à u vallone, cum’è per dì: « Ti ricunnoscu. » À partesi da quellu ghjornu, u Titanu ùn era più solu un omu trasfurmatu. Era diventatu parte di a muntagna, parte di a legenda. I so puteri ùn eranu solu fisichi — eranu spirituali, ligati à l’essenza stessa di a terra corsa.
À l’entrata di u vaghime, quandu e nebbie si stendenu cum’è veli nant’à i pasciali, un rimore novu si fece sente in Arca. Ùn era micca u cantu di e pecure, nè u mughju di u ventu — era u brionu di e mascine, u fischju di l’acciaiu chì tagliava a terra. Una sucietà straniera, cun l’auturizazione d’un elettu sullaghju, avia decisu di sfruttà u Monte d’Oru per cavà ne minerali rari. I scavi minacciavanu di distrughje e radiche di a muntagna, di sguassà e geode sacre, è di caccià i pastori da e so terre. I vechji sintianu e vibrazione sott’à i so pedi. L’acqua di e funtane diventava torbida, l’animali fughjianu, è e petre si staccavanu da e falde cum’è lacrime di granitu. A muntagna si lagnava, è u Titanu, in u so rifugiu secretu, sintì u chjamà. Quand’elli cumincionu à tufunà u core di u Monte d’Oru, u celu si scurì. Un lampu cascò vicinu à u cantieru, è da a nebbia sorse una figura tamanta, cù ochji d’oru è pella di petra viva.
U Titanu d’Oru si presentò.
Cù un urlu sacru, fece tremà a terra. E mascine si spezzonu, e petre s’alzonu cum’è onde, è u ventu purtò via i rimori di l’acciaiu. Ma ellu ùn toccò nimu — prutegiava, senza distrughje. L’elettu, sfidatu davanti à u populu, pruvò à parlà di prugressu. Ma u Titanu, senza voce, mustrò cù e so mani ciò chì a muntagna avia da perde. E radiche, e funtane, e memorie. È u populu scelse. U cantieru fù chjosu. A muntagna respirò torna.
À partesi da ‘ssu ghjornu, u Titanu d’Oru diventò più chè una legenda. Era u simbulu di a resistenza, di l’equilibriu trà l’omu è a natura. Ma ellu, fidu à u so destinu, sparì torna in e nebbie, lascendu solu l’impronte è u silenziu. A muntagna durmia, avvolta da nebbie silenziose. U Titanu, pusatu nant’à una cresta di petra viva, guardava u paese da luntanu. I luci di e case brillavanu cum’è stelle timide, è i canti di i zitelli ghjunghjianu fin’à quassù, purtati da u ventu. Ma ellu, malgradu a so forza, si sintia stranieru. Ùn pudia più marchjà trà l’omi senza fà tremà a terra. Ùn pudia più tuccà senza scunquassà. I so ochji, oramai d’oru, riflettianu verità chì nimu vulia vede. Era diventatu un simbulu, una legenda — ma avia persu a so umanità.
« Sò sempre eiu ? » pensò. « O sò solu ciò chì a muntagna hà fattu di mè ? »
In quellu silenziu, una petra antica si scaldò sott’à a so manu. Una voce, dolce è vechja, parlò da e cive di a terra.
« Ùn si perde ciò chì hè veru. A forza ùn cancella l’anima. Ma ogni forza hà bisognu d’un core per guidà la. »
U Titanu capì chì u so dubbitu era parte di u so caminu. Chì a muntagna l’avia datu a forza, ma era à ellu di sceglie cumu aduprà la. Ùn era micca una maledizzione — era una prova. U Titanu scese versu à u paese, senza fà si vede. Lasciò un segnu : una petra incisa cù e parolle di a muntagna, posta vicinu à a funtana antica. I vechji a troveranu, i zitelli a leghjeranu, è a legenda cuntinuarà. Ma ellu, fidu à u so dubbitu, vultò versu l’altu pianu. Perchè chì a forza vera ùn hè di rompe — hè di sapè quandu si deve stà in silenziu. À l’ombra di u Monte d’Oru, quandu u sole si stende cum’è un mantellu d’ambra nant’à e creste, u silenziu parla. I pastori, à l’alba, sentenu un frusciu stranu — micca ventu, micca voce — ma un cantu. Un cantu senza parolle, fattu di vibrazione, di memoria, di luce. U Titanu ùn si vede più. Dopu à u cumbattu, dopu u dubbitu, ellu hè sparitu cum’è u focu chì si spenghje senza fume. Ma a muntagna, ella, canta. E petre di u Monte d’Oru, quandu si toccanu, strilulleghjanu un sonu dolce, cum’è un battitu di core. I vechji dicenu chì u Titanu hà lasciatu a so anima in e vene di u granitu. Chì ogni scogliu hè una nota, è ogni funtana una strofa. U cantu si sente solu à certi mumenti — quandu u celu hè puru, quandu u ventu vene da u sudu, quandu un zitellu interruga a terra cù sincerità.
Un ghjornu, un zitellu d’Arca, chjamatu Pasquinu, si perse in l’altu pianu. Ùn pienghje, ùn teme — ascolta. È u cantu li parla. Li mostra visioni di u Titanu, di u cumbattu, di u dubbitu. Li insegna chì a forza vera hè di sente, micca di rompe. Quand’ellu torna in paese, Pasquinu ùn dice nunda. Ma ogni sera, si posa vicinu à a petra incisa, è canta. Un cantu novu, ma anticu. Un cantu di gratitudine, di prumessa, di speranza. U Titanu d’Oru ùn hè più un omu, nè una figura. Hè diventatu u cantu eternu di a muntagna. Hè in ogni radica, in ogni ventu, in ogni ochju chì guarda cù amore a terra corsa.
È finchì ci serà qualchissia per sente, u cantu ùn si spenghjerà mai.
M.CLEMENTI