NURIA - scene 2

 

Scena 2. Piazza à a chjesa

          Ci sò e donne è l’omi chì parlanu forte, i zitelli cù un canucciu giallu, vechji inteneriti  è un orchestra arrittu cù un viulinu, un viulinu, una clarinetta è un tamburu. Nimu hè vestutu di neru, nimu pare ese in dolu. Sò quì chì ridenu è à trinnicà u capu... A faccia alegra quantu  pè un matrimoniu o un battezimu ! « Scusate, dicu à una dunnacale (mi gira u spinu ma sentu ch’ella hè curtese). Sò ghjunta per l’interru di Rosa. Rosa Ugalde. Hè propiu quì ch’ellu si face ? — È induve altru saria, cara zitella ? (Di fatti curtese hè, ma a so voce acuta mi tufona l’arechje.) A cerimonia hè quasi compia. Ancu à pena è mancavate l’alzata di Rosa. — L’alzata? dumandu eiu — Site di a famiglia? Ghjè tremendu cume vi assumigliate à ella. » Sopra à i nostri capi eccu ch’ellu  passa un pannu scuru. Cumu a donna, pesu u sguardu. Un catastu di nuli strettu è pagnu face cinnulà a palpetra di u sole. Ed hè tandu ch’o vecu cinnulà a funicella di un scornaboie ch’ella si inghjotte una mansa di nuli. Dopu à qualchì seconda a ghjumellata di nuli si sfilaccicheghja è palesa una mantiglia nera chì e so ale aghjurnate sventuleghjanu à l’urizuntale. Pianu pianu i nuli cutinueghjanu u so percorsu. A pena nantu à u mo tupezzu mi face calà l’ochji è tandu, capiscu cum’hè chì i paisanu chjamanu l’alzà di Rosa chì in fatti hè l’alzata in u celu di a so mantiglia! Perchè micca, appressu tuttu? Perchè micca lampà quassù in celu, cumu ellu si lampa in u tumbinu, un ricordu chjappu ind’è l’armadiu di a morta ? Tandu s’aggranca l'assemblea. L'orchestra pianta. I zitelli ùn ridenu più. È po’ sentu – o piuttostu sentu cullà ingiru — un suspiru tiratu da i paisani tutti inseme. Pare tuttu un lagnu, un lamentu. È po’ subitu subitu i sguardi ùn sò più ver’di u celu. L'orchestra si rimette à sunà è fideghju i paisani chì si sparghjenu  cappiendu puttachji trà d’elli.

(...)