I SETTI SCARPI DI FARRU È TRÈ MAZZETTI DI LEGNU

 

Adattatu in lingua corsa da D. BIGHELLI, 2019

 

Catarinella è i so dui sureddi andaiani à buscà si qualchì legni à u pedi di u monti ALCUDINA, è tutt’i ghjorni, una voce dicia à a più chjuca: « Catarinella, colla dinò più insù”.

I zitidetti aviani a paura, ma à rombu di senta issa voce chì a chjamava, Catarinella ùn ci feci più casu.

Un ghjornu dici à i so sureddi :

-« Vulemu cuddà à vede ciò ch’edda voli, issa voce?

- O scema, ci voli fà tumbà?

- Ci voli ch’e sapii ciò ch’edda vole!

- Farii megliu di coglie u to carcu di legni è vultà ti ni in casa!»

 

Ma a zitedda, ch’ùn avia paura, ùn volsi senta nudda. Basgia i so sureddi è si metti à cuddà versu da indù vinia a voce.

À misura ch’edda cuddava, versu a punta di u monti ALCUDINA, a voce dicia sempri :

-« Catarinella, codda, codda sempre più insù!»

È catarinella cuddaia, cuddaia.

Dopu avè marchjatu un ghjornu sanu, scuntrò u urtulanu chì li dissi :

-« Ah povara zitedda!Chì sè vinut’à fà quì? A’da mora se ùn fàci ciò chì t’impunaranu di fà!»

È l’urtulanu a feci andà versu un casteddu magnificu mai più vistu, è entrà in a più bedda pezza, piena di statuli.

L’omu dissi :

-« Catarinella, a’da mora se ùn faci ciò chì t’aghju da dì!

- Ah Diu caru, è chì divariu fà pà salvà a me vita?

 -Veni quì. Vedi issi statuli, Erani com’è tè, ma funu impitrati parchì ùn sò stati boni à fà ciò ch’e l’aghju dittu. Ma com’è tù sè bedda è ghjentili, pà tè sarà più faciuli. Vedi issi omini vistuti come principi? Vedi quiddu chì si trova in fondu? Hè u figliolu di u Rè. Hà vint’anni è u devi spusà.

- Spusà lu? Ma hè impitratu!Comu fà pa renda li a vita?

- Tocc’à tè di svighjà lu s’è t’ùn voli essa impitrata ancu tù!Ma s’è tù faci ciò chì ti dicu, u pudarè spusà. Eccu setti paghji di scarpi in farru è trè mazzetti di legnu. Devi andà in ogni paesi, pà i stradoni s’eddu ci n’hè, è ùn vultarè quì chè quandu i setti scarpi sarani frusti à rombu di marchjà, è i mazzetti à rombu di pichjà à i porti.

 

Catarinella presi scarpi è mazzetti è si missi à viaghjà. Dopu trenta ghjorni è trenta notti senza piantà, in fondu di una furesta hà vistu una lumera, speranza di pudè passà una nuttata à u seccu. Era un caseddu sfundatu, cupartu d’eddera è di lamaghjoni.

Dopu avè pichjatu à a porta, una voci li rispondi :

-« Qual’hè?

- Aprite mi. Sò una povara andacciana chì dumanda l’alloghju pà sta notti.

Un vichjettu à barba bianca longa fin’à i vinocchji apri a porta :

-« Intrate!Sò cent’anni ch’ùn aghju vistu un cristianu!Ma induv’andate cusì?

- Vocu pà u mondu fin’à ch’e avissi usatu issi setti paghji di scarpi è issi trè mazzetti di legnu »

 

È Catarinella si metti à cuntà à u vechju tuttu ciò ch’hè accadutu, è po s’allonga nant’à una strapunta è s’addurmenta.

À punta di mani Catarinella faci pà rimetta si in viaghju ma u vichjettu li dici :

« Eccu un peru, chì hè strumentu pà ghjucà una musica maravigliosa. Ghjunta davanti à u palazzu di u rè ti metti à ghjucà issa musica, è dici : « Strumentu, ùn mi sminticà!» Tandu di a terra surtarà un palazzu induva si trova incantatu u figliolu di u rè.

 

Catarinella ripiglia a so strada è dopu tant’è tanti passi ghjunsi in una pianura induva si trova un povaru omu, vicinu à u so caseddu. Li dumandò l’alloghju :

- Qual’sè? Sò ann’è anni ch’ùn n’aghju più vistu un’anima.

- Sò una malurosa chì cerca à frustà issi setti paghji di scarpi è trè mazzetti di legnu.

È di cuntà li ancu à eddu a so storia.

-« Eccu una noce chì ti permette di ghjucà a musica chì ti pari. Si tù dici « noci, noci, ùn mi scurdà » u mulinu di u rè hà da escia di terra è si mittarà à macinà. Và puru, è in viaghju scuntrarè un andante chì anch’eddu ti darà qualcosa «.

Catarinella scuntrò l’andanti l’annu dopu, chì li deddi un’amandula chì avia u puteri di fà cantà è ballà ancu i morti.

Beddu dopu avè marchjatu dinò tant’è tantu, ghjunsi in a cità di u rè è scuntrò un intarru. Si metti à ghjucà di l’amandula. Tandu u mortu s’arrizza è si metti à parlà è à ballà.

 

Davant’à issu maravigliosu è straurdinariu fattu, u Rè chì era prisenti (chì u mortu era un capizzonu di a Corti Reali) volsi cumprà l’amandula :

-« Quantu ni voli di a to amandula?

- Ùn la vendu mancu pà mora!

- Ti docu u me palazzu è a me cità!

- Ùn la daraghju mai, pà tuttu l’oru di u mondu!

- Allora mi dispiaci, ma sta sera veni à u Palazzu, t’aspittaraghju.

- Vinaraghju, hè detta. »

 

A sera , Catarinella si prisenta à u palazzu e si metti à ghjucà di noce chì l’avia dattu l’urtulanu. Una musica cusì maravigliosa chì u Rè s’affacca pà vede d’induva vinia. È po u so mulinu si missi à macinà!

-« Bellisimu o Catarinella, vendi mi a to noce, pà piacè!

- Ùn ci hè paùra!A me noce, a mi tengu!

- Allora, posta ch’è t’ùn voli venda nudda, fà ci senti dinò issa bedda musica”.

 

Allora Catarinella intoppa u peru chè l’avia datu u vichjettu à barba bianca, è si metti à ghjucà una musica ancu più bedda! A misura ch’edda ghjucava, u palazzu ind’u figliolu di u Rè era impitratu è da l’incantu si pisava di sottu terra!È po à la fine, si pudia vede u beddu salonu induv’erani i statuli.

Videndu u so figliolu, u Rè devinta come tontu!Ma quandu a musica di u peru hà compiu di fà si senta, u palazzu hè sparitu di colpu.

-« Catarinella, vendi mi u to peru!Dumanda ciò chè tù voli, l’avarè!

- Vi aghju dittu chè nò!ma s’è vo vuleti u vostru figliolu, viniti cun mè. Pà ritruvà lu bisogn’à andà luntanu luntanu, à u Monti ALCUDINA. « 

Subitu u Rè feci attaccà dui di i so più beddi cavaddi à a so calescia è volsi purtà cun eddu à Catarinella, ma dissi chè nò

-« Ci voli ch’e marchji à pedi pà frustà l’ultimu paghju di scarpi! Andeti puri, quandu si prisintarà u Monti Alcudina, pianteti è sopr’à tuttu, ùn asculteti a voce chì vi dumandara di cuddà ancu di più. »

 

Catarinella si metti in viaghju in dirizzioni di l’Alcudina. È in pocu tempu scopri cun grandi gioia chì scarpi è mazzetti erani tutti propiu frusti! È ghjunsi à u pedi di l’ALCUDINA avanti u ciuttà di u soli.

 Dissi à u Rè chì l’aspittaia : -« Binissimu ; vogliu andà à renda mi contu è vultaraghju à circà vi. Aspitteti mi quì. »

Quandu Catarinella si truvò in u palazzu, tutti l’arburi di a furesta si mettinu à cantà, i chjapponi à ballà, è i bestii à parlà.

 

Prisintò à u vardianu chì fù sudesfu, i scarpi e i mazzetti frusti :

-”Avà vogliu svighjà u figliolu di u Rè.”

- « Innò!prima, sveghja tutti l’impitrati chì sò quì , di manera chì ùn si truvarà solu quandu si svighjarà. »

 

Allora Catarinella , tocca inc’una mazzetta incantata i statuli una dopu l’altra è si truveti ni umani com’è prima.

Dopu feci u stessu à a statula di u figliolu di u Rè chì si sveghja di colpu :

-« Induv’hè u me babbu?

- Sò quì u me figliolu!» chì anc’un pocu si ni veni menu di gioia.

 - « U me figliolu, issa ghjuvanetta hà corsu u mondu pà salvà ti. A devi spusà!

- Sò d’accunsentu o bà!«

Siccomu chì Catarinella ùn era bella comu un fiori.

 

U matrimoniu fù prestu fattu u stessu ghjornu è i dui sposi si ni vultonu in u palazzu di u Rè,

Allora tutti i cicconi di u paesi si mettini à sunà, mischiendu si à u peru, a noce è l’amandula chì faciani senta una musica simula à quidda di l’anghjuli di u paradisu.

 

Camparanu felici una longa vita inturniati, di sicuru, di numarosi ziteddi.