CLEMENTI-Marielle: Canari vince...

CANARI VINCE

A Rover 3500S V8, cappotta aperta, inghjuttia l'asfaltu scassatu di a strada di u Capi Corsu senza rispettà u limitu di vitezza è a prudenza necessaria annantu à stu pavimentu stortu. Gracieuse, e mani guantate di pelle, s’appiccicava à u chjerchju in ascagiù di a so vittura di cullezzione. Ogni tantu spazzava à l’affurtu una lacrima cù u ruvescu di a manu. U so fazzulettu di tarlatana di seta bianca, ligatu elegantemente annantu à i so capelli tinti in biondu, gallighjava nant’u so collu cum'è una bandera.

S’arrabbiò daretu à un carru chì bluccava a circulazione davanti à a chjesa di Santa Ghjulia di Nonza. Infine, u vitturone riiscì à neguzià a girata è à u sonu di u cornu imperiosu di a cundutrice, ubbidì è a lasciò passà.

U Duttore Benestà l’avia chjamata duie ore nanzu per infurmà la chì a so mamma avia avutu una mancanza è era à u peghju. U so core stancu era in traccia di smette di luttà. Gracieuse vulia pudè parlà cun ella una ultima volta. Era partita subitu.

Era assai vicina di a so mamma. Era crisciuta senza babbu. Era un sughjettu chì a so mamma, chì l'avia avuta à 16 anni, ricusava di discute. In paese, ùn avianu mai sappiutu nunda, nè mancu vistu ch’ella era incinta.

Miuccia era stata mandata da i so genitori ind’è una zia ricca chì stava in Monacu induve parturiò pocu tempu dopu di una zitelluccia ch'ella chjamò Marie-Grace è chì tutti chjamavanu affettuosamente Gracieuse perchè chì era cusì à risa pronta è gentile cù tutti.

Miuccia hè vultata in Canari qualchì tempu dopu, a so figliola sottu à u bracciu è nimu hà mai dumandatu nunda. Marie-Grace ingrandò in a casa famigliale, circumdata da l'amore di a so mamma è di i so missiavi. Era una criatura faciule chì si primurava di i so anziani. Capì chì a so vita era diversa da l'altri zitelli chì avianu un babbu, ma ogni volta ch'ella dumandava, a so mamma schivava è dicia sempre "videremu quandu sarai maiò". Ùn ebbe di più risposta da i so babboni, mancu criscendu, è finì per ùn dumandà più nunda. Malgradu quessa, ùn avia mai mancatu d'amore. I so antenati eranu morti assai ghjovani tocchi d’asbestosa, una malatia cronica di u sistema pulmunare per via di l'inalazione prulungata di filamenti di amianta, issa polvera bianchiccia, un veru infernu biancu, resa dapoi dicennii da l’usina chjosa avà dapoi u 1965.

A so zitellina fubbe annannata da Flaubert, Hugo, Musset, Balzac è altru Chateaubriand chì a so mamma li lighjiva a sera è sopratuttu da una storia di principessa chì a marcò per sempre: u rumanzu è po’ u matrimoniu di Grace Kelly cù u Principe Rainier III. Li duvia una parte di u so nome, cum'è un omagiu. Quandu quessa hè sparita, tragicamente, risintì una ferita, un viotu, un dulore viulente cum'è s’ell’avia persu un membru di a so famiglia. Ùn era micca nata in Monacu, à l'uspidale chì avà purtava u so nome?

Ella s'imaginò ancu di vive in una favula di fata, cultivò una certa sumiglia cù a Principessa di Monacu è iniziò pocu à pocu à identificà si cun ella, finu à aduttà a so eleganza sarturiale raffinata. Avà ùn si vestia più chè in un magazinu di frustacciati di lussu, Piazza d'Arme in Bastia, spirendu in secretu un ghjornu d'inciampà nantu à unu di i vestiti chì saria statu di a so icona di u glamour.

À 53 anni, aspittava sempre u so principe chì a si piglierebbe ancu à ella, nantu à u so scogliu, ma a sola tozza ch'ella avia mai avvicinatu era a Mugliarese, à u largu di Giottani, stesa cum'è un purione nantu à u mare, induv’ella accumpagnava u so caccaru à piscà in una barca di legnu.

À a morte di a so zia, li tuccò l'appartamentu in Monacu, un appartamentu opulente in Bastia, una bella prupietà in Canari circumdata da balustrini in un giardinu immensu, micca luntanu da a casa di a famiglia è di una furtuna tamanta. Zia Mariù s’era maritata cù un vechju mercante d’arte talianu, cù una reputazione pocu quenta è chì ùn avia fattu l’accunsentu in a famiglia. S’incuntronu quandu Giuseppe ghjunse à stimà una pittura: San Michele, Pesatore di Anime è Cunquistatore di u Dragone, in legnu dipintu è indoratu, in data di a fine di u XVu seculu, ed espostu in a chjesa Santa Maria Assunta.

Nisunu cunnuscia l'origine di e favulose pitture di l’opere maestre ch’ellu t’avia. Certi parlavanu di saccheghji di l'armata nazista è di e camisge negre, ciò chì fù a discordia annantu à sta unione, rifiutata in bloccu da i genitori. I ‘namurati avianu tandu fattu scappetta è quandu Giuseppe morse, in chì cundizione ùn sì sà, Mariù si truvò à capu di un patrimoniu immensu ch’ella fece fruttificà è chì li assicurò una vita più chè confurtevule. U so babbu ùn perdunò mai l'affrontu, ma Mariù avia sempre tenutu cuntattu cù a so surella più giovana.

Grazia à a generosità di a so zia chì fece di ella l’unica erede di u so imperu, nantu u so testamentu, Gracieuse ùn avia mai avutu bisognu di travaglià. Avia vindutu l’appartamentu monegascu per una somma indecente. Mariù avia datu unepoche tele à u museu di u vechju Monacu. Gracieuse s’installò in l’appartamentu di lussu, situatu in u centru di Bastia, un veru ideale. Cunsacrava a so furtuna è ancu u so core à un associu ch’ella avia creatu è chì aiutava zitelli in situazione di fiascu sculare.

Gracieuse trasfurmò a parte petricosa di a prupietà di Canari in u giardinu esoticu, pienu di piante grasse è di piante medicinale, di legumi è di arburi fruttivi. L’anzianu ortu diventò un magnificu rusulaghju di mille prufumi è altru è tantu culori. Appose una placca pumposa di marmeru biancu à l’intrata di a prupietà ch’ella battizò u chjosu Roc Acellu, in referenza à a prupietà celebre di i Grimaldi in Monacu.

Purtroppu, e so magnifiche rosule eranu spessu u pranzu di e vaccine di u so vicinu, l’Orsu-Momò, chì si cuntentava di tuccà a « prime à la vache » è e lasciava vagabundà per i chjassi è i giardini di u paese. Ùn c’era una chjusura chì resistava à l’appitittu di ste povere bestie fameliche. Era impussibile di discute è fà capì qualcosa à iss’omu muffutu, onniputente è pienu d’urgogliu. Abbaghjava à chì u vulia sente chì era un grande prupietariu è chì tuttu era soiu. Avianu di più una litica per i limiti di e so prupietà rispettive. Finchì u tribunale ùn si prununciaria nant’à l’affare, impussibile di fà alzà un mitile. L’Orsu-Momò avia una passione ingurdissima per a buttiglia è particularmente u pastizzu.

Spessu intria in colere viulente è facia paura à Gracieuse chì ùn li parlava chè pocu. Si sfidava di ellu è di e so riazzione quand’ellu era imbriacu è cum’è era pienu d’a matina à a sera…

Parcò a so vittura nant’a piazza è si precipitò ind’è a so mamma. U duttore Benestà era cù ella. Miuccia era sempre cuscente, benchì assai debule.

Pigliò a manu di a so mamma ind’è e soie è a chjamò pianu pianu. Era sbianculata è scarnata. U linzolu è a fine cuverta chì a cuprianu, si aisavanu irregularmente. S’agitò quand’ella sintì a voce di a so figliola. Pruvò à parlà; mancu un sonu francò e so labbre asciutte. D’un’ incalcata impercettibile di a manu, attirò a so figliola è in u soffiu li dumandò di fà esce u duttore di a camara. Un longu silenziu ne consiquitò. Miuccia cuncolse l’ultime forze chì li firmavanu per murmurà à l’arechja di a so figliola chì s’era pindicata versu à ella.

- Apri… u scagnu… di a cumoda... truverai… una lettera… Mi devi… prumette… di leghje la dopu… chì mi ne fussi… andata. Amparerai… tuttu… cosa ùn aghju avutu… u curagiu… di dì ti… Avà chè tù sì quì…. Mi ne possu andà…

Tandu, chjudì l’ochji per sempre, cum’è s’ella avia aspettatu di tutte e so forze chì Gracieuse fussi à cantu à ella. U so capu sfalò à pena di latu è a so manu cascò molla molla nant’a rivertica di u linzolu. U core di Marie-Grace splusò di dulore,è a figliola singhjuzzò un bellu pezzu nant’u pettu di a so mamma.

***

A mo cara figliola,

Quandu leghjerai sta lettera, ùn seraghju più di stu mondu ma vighjaraghju sempre nant’à tè, induve chè tù fussi è cos’è tù fessi. Ti scrivu cosa ùn ti aghju mai pusssutu dì perchè malgradu tutti st’anni aghju a vergogna di cosa m’hè accadutu. A sò ch’ùn hè micca colpa mea, ma ùn mi possu impedì di risente stu sentimentu. Ùn sò quale hè u to babbu, o piuttostu ùn possu determinà quale hè. Ùn aghju fattu nunda d’immurale, ùn t’inchietà. Era una sera di Santa Maria, babbò è minnà m’avianu lasciata andà à ballà à a sala di e feste, dopu à a prucessiò. Ùn avia nancu sedeci anni. Travagliava bè à a scola, era seria, avianu cunfidanza in mè. In più di què, andava cù l’amiche è deviamu stà inseme. Ma, durante a serata, u gruppu s’hè spapersu è mi ne sò rientrata sola versu à ondeci ore è quartu. Mi avianu permessu di stà fin’à mezanotte, ma mi annuiava sola. Ùn mi sò micca resa contu ch’era stata seguitata. Quandu sò ghjunta versu à funtana di Santa Croce, mi sò girata è aghju vistu trè ombre. Mi sò messa à corre ma ùn aghju avutu u tempu. M’anu puntata ind’è u giardinu di a cappella. Ridianu forte. Mi puntavanu da unu à l’altru, cum’è un ballò. Ùn pudia scappà. Dopu m’anu vulsutu tuccà, lascendu e so mannone sgualcìà a mo roba, ricuzzulandu la per carizzà e mo cosce. I so gesti eranu di più in più arditi. Eiu mughjava, piinghjia, i supplicava di lascià mi tranquilla è quessa I’azzizzava ancu di più. M’anu inchjuvata trà elli. Sintia e so mani è e so bocche invinate dapertuttu nant’a mè. Anu strappatu u mo calzunellu, arrimbuttatu a mo roba è lampata in terra. Anu disfattu e cinte di i so pantaloni è m’anu addentrata cù forza parechje volte, unu dopu à l’altru mentre chì i dui altri mi mantenianu in terra. Aghju gridatu di dulore, elli ridianu ancu di più. Quand’anu finitu, m’anu lasciata custì, a roba strappata, e bracce è e gambe cuperti di ecchimosi, u sessu in sangue è i so sputi dapertuttu nant’à mè è in mè. Sò rientrata in casa cumu aghju pussutu, senza dì nunda à i mo parenti chì avia a vergogna, perchè pinsarianu chì era colpa mea. Mi sò richjarata à a pozza è senza rimore, mi sò infrugnata ind’è u mo lettu. Aghju dettu ch’avia cippicatu nant’a un petronculu è squillutu nant’una ripa. U mo secretu mi runzicava è ùn avia à  nimu cù quale sparte lu. U lindumane, duvia purtà i panucci di San Roccu à a capella di Olmi. Sò cullata di bon’ora per parlà cù u prete. Vulia parlà à qualchissia di cosa mi era accadutu. In u cunfessiunale, ùn pudia vede a so faccia, ma a so voce avia un tonu indiferente quandu m’hà dettu di scurdà mi, ch’ùn era chè un ghjoccu trà giovani, avia dà fà u tortu à st’omi, chì avia dà vergugnà i mo parenti è u paese sanu. Allora sò stata zitta. Ùn mi sò micca resa contu subitu ch’ùn avia più e mo regule. Eranu irregulare à a mo età, ùn aghju fattu casu. Ùn sapia mancu cosa vulia dì. È po’ ùn era micca ingrussata, u mo corpu era sempre pianu. Sette mesi sò passati finchì a mo mamma si ne accorse. À l’epica, aviamu pagni in stofa per e regule. S’hè accorta ch’ùn ci n’era à mè à lavà. Era una zitella ch’ùn surtia, era pensiunaria à l’istituzione Jeanne d’Arc in Bastia è tutt’e dumenicate pigliava u carru per cullà in paese, ùn averebbe mai pensatu chì pudia esse ingannata è eiu, ùn mi riescia à parlà. Hè falata un ghjovi in Bastia per accumpagnà mi ind’è u duttore. Quand’ellu ci hà datu u so diagnosticu, aghju cridutu di more mi di vergogna. Pricava ch’ell’ùn fussi quessa. I mo parenti ùn capianu nunda è m’anu tantu quistiunata chì à a fine li aghju dettu tuttu. Prima, ùn mi cridianu micca, per elli era impussibile ch’una cosa simule si passessi in Canari induve tutte e famiglie si cunniscianu. U mo babbu hà pigliatu u fucile per tumbà quelli chì mi avianu viulata è aghju dettu ch’ùn l’avia micca ricunnisciuti, perchè ch’aghju avutu a paura di perde u mo babbu. D’un colpu unepochi ghjorni dopu, aghju avutu un corpu di cintona. U duttore hà dettu chì avia fattu un dinegu di gravidanza. Ùn sò induve ti piattava tù per sette mesi ma da stu mumentu ai pigliatu a to piazza. Aghju tantu pientu di vergogna è a mo mamma dinù. U mo babbu, ellu, era mutu di rabbia. Ùn pudia più turnà à scola in stu statu è anu decisu di mandà mi ind’è a surella di a mo mamma chì campava in Monacu. Per tutta a ghjente, era andata à fà a donna di cumpagnia è Zia Mariù, chì era assai auturitaria è chì vulia chì li dicessi di voi davant’à i sgiò monegaschi, s’hè occupata di mè cum’è s’e fussi a so figliola, ella chì ùn avia mai avutu zitelli. Nisunu m’hà ghjudicatu quallà, nè dumandatu qualcosa. Avia e serve, ùn vulia ch’e mi fattichessi è dunque li tenia cumpagnia è passava i mo dopumeziorni à ascultà la parlà mi di a vita di u principatu. Una volta aghju sculunnatu a principessa chì passava à pusà daretu à a so vittura. Era cusì bella! U to nome era tuttu truvatu. Ti chjameresti Marie-Grace, Marie cum’è a mo zia chì m’avia accolta cun tanta generusità è Grace cum’è a principessa. Sì nata cù appena d’avanzu, un luni di Pasqua, à l’Ospidale Principe Albert, viale Pasteur, in Monacu. U partu fù longu, difficile è dulurosu assai, cum’è s’ella mi tuccava à spià una colpa ch’ùn era micca meia. Ùn avia nancu dicesett’anni tandu è era digià una mamma figlia cum’è si dicia à l’epica. À tempu vista, t’aghju tenuta cara. Forse ch’è tù era una criatura di una forzatura, ma tù, era u mo sangue è a mo carne è mi sò ghjurata di prutege ti sempre. Avia un mese quandu i mo parenti ci anu purtate à traminduie in paese. Ùn aghju mai sappiutu cosa s’era dettu, nè perchè nè cume, ùn aghju mai avutu u curagiu di dumandà à i mo parenti, ma nimu hà mai dumandatu nunda. Mi sò cunsacrata cù ricunniscenza à i mo parenti è à tè. Ùn c’era piazza per qualchissia altru in a mo vita è ùn ne avia nè bisognu, nè voglia. Aghju sempre pruvatu à ùn scùntrà i mo aggressori, scappendu quandu i vidia da luntanu. Ùn sò più andata à a messa, timendu di truvà mi in faccia di u prete Pasquale. Hè per quessa ch’ùn sì micca battizata. Di tutte e manere, sè Diu esiste, perchè permette tutte ste suffrenze ? Mi sò tumbata à travaglià ind’è l’orti, per ùn pensà, a culpabilità ghjunta da iss’attu ignobile m’hà runzicata, a mo salute hè diventata fragile è a sequita a cunnosci. Oghje ùn ci sò più per prutege ti. Ma vogliu chè tù facci casu à i predaghji chì giranu in paese è pè u più, à i trè viziozi, unu di quessi hè u to babbu.

À a lettura di i trè nomi chì unu era u so genitore, sintì u so stomacu girà si è ebbe ghjustu u tempu di ghjunghje in cabinettu per rende è sfucà si di u so agrume. Ch’elli eranu speziali quessi custì, a sapia è zitella, avia sempre avutu a paura di elli, senza capì perchè. Oghje capia Eranu sempre vivi . Elli, i so antenati è sopra à tuttu a so mamma chì avia suffertu tutt’a so vita, eranu morti cù un secretu è a vergogna chì l’anu runzicati.

***

À chì u vulia sente l’Orsu-Momò stridava ch’ellu avia da stirpà quelli chì avianu tombu e so vaccine. Ne avia truvatu trè sticchite nant’à a strada di e Chine, duie à cantu à a funtana à u Vignale è cinque nant’à piazza di u campanile. A morte era misteriosa, ùn c’era mancu una ferita. Eranu dure è ingunfiate. Una, và bè, ma micca e dece, era stranu quantunque. I gendarmi avianu da vene torna !

À pensà la bè, era tantu odiosu cù a ghjente chì tutti averebbenu vulsutu fà li pagà u so cumpurtamentu, ancu sè e povare vaccine vagabonde ùn c’eranu per nunda. U chjamavanu cusì perchè mughjava sempre invece di parlà. Paria tuttu un orsu paria...

Stridava tantu chì a so gola era secca. Pigliò a garguletta ind’è u placcà di l’antica cucina è surtì in giardinu fin’à a funtana per piglià l’acqua fresca. In un bichjeru, più bruttu chè pulitu, sciaccò più di a metà di pastizzu ch’ellu bagnò cù a pena d’acqua ch’ellu avia chjappu avà. Mugunava è urlava trà duie lampate.

Michjettu chì u fighjava cù curiusità piattatu daretu a i meli, sapia chì finch’ellu c’era una candella in a buttiglia, ùn s’arrighjerebbe. Michjettu, chjamatu cusì da tuttu u paese perchè ch’ellu era chjucu è magru, era u filgliolu stroppiu di Margherita, a serva di u prete. Quand’ella era incita avia pruvatu à scunciassi cù un’acu, ma Michjettu s’era agganciatu à a vita. Era natu una matina in u cunigliulaghju di a cura. Era una criatura rachitica, unu pocu reattivu chì avia mancatu d’aria è di medicatura mentre u partu.

Malgratu u so svantaghju, era un bravu omu è rindia serviziu à tutti ; ma attenti à quelli chì li facianu u male, diventavanu i so nemichi per a vita. D’estate o d’invernu, era sempre v estutu di un pantalone è una camisgiola « bleu de Chine », una baretta, una stella di « sherif » fieramente puntarulata nant’à u pettu.

U sole chì sì riflittia nant’à l’insegna attirò l’attenzione di l’Orsu-Momò. Arrabbiatu, chjappò una forca è capulò versu à Michjettu chì, spaventatu, sbirbò senza aspettà u so restu.

- Sì tù chì ai strippatu e mo bestie ! Sè ti chjappu, ti polzu !

- Nò… nò… ùn… ùn… sò micca…e…e…eiu… mi… mi… mi….

Cù a pastizzata quellu ciambulò è cascò à mezu à i solchi di pomi, sbaviacciulendu è schjumendu di rabbia.

U furgone di i gendarmi di San Fiurenzu si parchighjò tandu ind’è a prupietà. L’Orsu-Momò s’arrizzò stracurrendu è mughjendu nant’à i gendarmi.

- Mauriziu Canaletti, calmate vi, sè ùn vulete chì vi purtessimu à a brigata ! Torna una volta, site in infrazzione…

- Chì infrazzione ! Ùn sapete quale sò ! Aghju tutti i diritti quì, sò ind’è mè, cuntinuò u sburgnone.

- U duminiu publicu ùn hè micca vostru « Monsieur », vituperò u gendarme prontu à perde pazienza.

- Sò in casa mea, facciu cos’ella mi pare !

Senza risponde, u gendarme cacciò u so « I-pad » è li enunciò :

- Secondu l’articuli R 412-44 è R 412-50 di u codice di a strada, di l’articulu R 215-4 di u codice rurale, site culpevule di ùn avè ritenutu abbastanza a vostra banda, chì e bestie ne sò state furmalamente identificate ; per stu mutivu, sarete cunvucatu in cumparimentu à u Tribunale di Bastia, Sappiate chì l’emenda per st’infrazzione cun recidiva pò cresce fin’à quindeci mille « euros ».

- Andate à fà vi…

- Vulete ch’è no aghjunghjessimu inghjuria à agente in serviziu à a lista di e vostre infrazzione ? In più di què, ùn avete più pacatu a vostra cuntribuzione, vi tuccarà à pacà quattrucentucinquantanove « euros » per fà caccià ogni vaccina morta.

- Ùn pacaraghju nunda, sintite, site ind’è mè ! Surtite mi di quì ! Stridò torna.

Senza una parolla, vistu chì era pienu cum’un ovu, i gendarmi stamponu l’amenda chì li detenu è si ne andonu. L’Orsu-Momò strappò u fogliu è u lampò versu à vittura chì si alluntanava. Pienu d’urgogliu, gunfiò u pettu cum’è un gallu, è mughjò :

- Sò in casa mea, sò grande pruprietariu, facciu cos’ella mi pare !

Ma ùn c’era più nimu per sente lu, fora di Michjettu, turnatu à piattassi in u fruttetu, chì ùn avia persu nunda di l’altercazione è chì a vista di i gendarmi avia eccitatu. L’Orsu-Momò turnò à a so buttiglia.

***

Un’ombra sguillò à l’appiattu in u giardinu di u chjosu Roc Acellu à l’attrachjata. U mandarinu era carcu di frutti gialli maturi. In furia, sbarazzò e branche di l’agrumi ch’ellu piattò in e so borse quande a so antica musetta in tela fù piena. Dopu, sculisciò in l’ortu di l’Orsu-Momò, pienu à tappu di pastizzu, è si fece custindi un pigliapiglia di pomi. Dopu, andò à coglie aranci è per finì e mele. Suddisfattu di a so rascaglia, si ne entrì in casa soia è i immagazinò in a cantina, à cantu à altri frutti è legumi cultivati da per ellu o arrubati ind’è i vicini.

Mischinu campava rinchjosu in a casuccia scalcinata di i so parenti. A ghjente dicia di ellu : ùn manghja per ùn cacà ! Campava azzingatu à i so latrucinii, è di caccia o pesca, fora di lege ben intesa. Si dicia ch’ellu era riccu d’una grossa pensione di invalidu di Guerra, ma raccunzulava è ùn spendia mancu una baiocca. Ùn scaldava mai a casa, ùn accendia mai u lume è acqua, ùn ne frustava; li piacia à ammuntà a robba in l’antica cantina.

Era ordinariu, sempre vestutu d’un pantalone troppu largu chì tenia cù e tracolle è una camisgia di buscaghjolu chjosa fin’à gola, i pedi calzati di vechje « rangers » di l’armata.

Era statu maritatu un tempu cù una donna incuntrata nant’à u portu di l’arsanale di Tulò, ma a tinta citadina ùn s’era mai fatta à issa vita stretta stretta in paese è era turnata pocu tempu dopu ind’è a so famiglia. Ùn s’era più intesu nunda.

Era u più giovanu è l’ultimu sempre vivu di una famiglia di nove figlioli. S’era arrulatu in a marina naziunale ; si dicia chì i so parenti l’avianu furzatu per alluntanà lu di u paese. Durante l’avvenimenti di l’Algeria, i marinari di l’armata francese funu implicati in operazione di terrenu da neutralizà cumbattenti di u FLN algerianu. Mentre st’operazione, fù assai feritu in capu da una sbrangula d’obusu. A so carriera prumesa à un bellu avvene, si firmò tandu è tuccò una rendita cunfurtevule, a pensione miltare di corsa più grossa, à ciò chì si dicia.

Ripigliò à rillevà i so lacci è turnò cù una lefra ch’ellu decise di cucinà per u lindumane è i ghjorni dopu. Vede ci vidia pocu è male, Era malvidente, ma rimarcò chì certe carotte eranu diventate brune. Li tuccava à manghjà le subitu, ùn ghjittava nunda, ùn frazava nunda. Per avà, cuntentu di a so rascaglia, andò à stracquà si nant’à l’antica pagliaccia negra di coghju chì li servia di lettu. Prima, pinsò à chjode u lucchettu di u cataru cù una grossa catena è si sciaccò a chjave in stacca.

***

Pascal Pasqualetti, u Prete Pasquale per tutti, natu in Canari guvernava a so parochja d’una manu di ferru. À l’aduliscenza, u so babbu, stancu di e so malfatte, l’avia inviatu in pensione à u munasteriu San Francè in Bastia. L’avia furzatu à entre à u seminariu. Dopu à a morte di i so parenti ch’ùn avia più visti dopu partutu di casa, avia dumandatu à esse postu à a parochja di u paese. U vechju prete, u Prete Antò Ghjesù era malatu è li tuccava à piglià a so ritirata. Dunque li tuccò à gestisce e parochje di u Capi Corsu, di a cura è ancu a serva.

Margherita de Gentile era stata piazzata à tredeci anni à u serviziu di a cura da u so babbu chì ùn sapia chì fà di una zoppa. Dapoi, s’occupava cù una divuzione particulare di l’intendenza di u prete ma ancu di l’intrattenimentu di e nove chjese è cappelle. Ùn sapia nè leghje nè scrive, ma cunniscia à mente tuttu u missale. Si dicia chì zitella, avia avutu a « polio ». Avia e gambe storte, una più corta chè l’altra è calzava scarpi medicali. Per via di a so scianchighjera, a chjamavanu Zuppetta è i zitelli li cantavanu ancu « Margherita, gambe storte è acqua vita”, ma ùn li facia nunda di sente li.

Margherita era triste di a partenza di u vechju curatu cù quale avia legami quasi di una figliola, ma quandu vidì u nuvellu giovanu è laziosu prete Pasquale, si cunsulò prestu. Avia una bell’andatura cù a so suttana negra, a so alta taglia snella, i so capelli tagliati rasu è i so spechjetti fini. Fù propiu allettata, in cucchetta per a prima volta di a so vita è, da fà penitenza per issu peccatu, aghjunse dui patenostri à a so devuzione di a matina. Tagliò i so capelli ricciulati in una cuppa feminile è elegante è si vestì di culori, chì paria un’antra !

Langaiò assai di più in un pullinaghju sott’à e finestre di u prete. U subbugliu arrusulava e so guance quand’ella u vidia. Abbassava u capu quandu li servia a suppa a sera à u tavulinone di l’anziana sala cumuna. U Prete Pasquale stava à u primu pianu in una minuscula cellula di frate.

Tempi fà, u cunventu accuglia frati franciscani, dopu fù occupatu da a gendermeria, per finì in scola cù un appartamentu per l’istitutore è l’anzianu refettoriu sottu à a cura, era diventatu una salla di feste per a ghjuventù canarese. C’era una cucina, una cantina, una corte, un grande giardinu chì Margherita abbrinnava cù tanti curamenti cù l’acqua di a funtana di i frati chì alimentava a pozza chì servia ancu di lavatoghju.

Era fiera d’avè a sepultura in marmeru biancu di una di i e so antenate, secondu ciò ch’ellu li dicia u babbu, in piena chjesa. Li paria tandu di esse quasi in casa soia, dapoi chì u so babbu l’avai piazzata cum’è serva.

E ghjurnate di Margherita eranu ritimate da l’uffizii di a matina, i vesperi, u so travagliu ind’è l’ortu, u pulinaghju, u cunigliulaghju, a preparazione di i ripasti è a lisciva di u prete. Ogni tantu, dop’à avè stughjatu è allucatu i piatti, si mettia à pusà è s’addurmintava nant’à u tavulinu, u capu trà e so bracce stanche. È cusì chì u prete Pasquale a scuprì una sera, mentre chì era falatu à piglià si un bichjere d’acqua. Per a prima volta, rimarcò u so visu angelicu è a so setaghjola capillera chì l’aggirava.

Mossu da una nizza incuntrullevule, chjappò un biocculu ch’ellu rimesse daretu à l’arechja di a so serva. U so visu si allenò è un surrisu stinzò e so labbre carnose. S’avvicinò un pocu di più di ella è a so manu chì era squillita nant’a u spinu, finì di sveglià la. È stalvò ciò chì duvia stalvà. Era cunsentente è sottumessa à u so benvulè. Ùn era ch’un omu sottu a so suttana di prete. I so vechji demonii rivenianu à spirità lu.

Appiattò è strinse u so corpu i mesi dopu è una matina, mentre ch’ella pulia u cunigliulaghju, nascì in suffrenze atroce Oraziu de Gentile, dettu Michjettu. U Signore l’avia punita di e so colpe ; avia parturitu cum’è un animale ma purtaria u svantaghju di u so figliolu tutt’a so vita, cum’è a so dannazione. Peccava, ci vulia à espià.

Eranu stati surpresi una volta, mentre ch’ellu a sculifava nant’à l’altare, da Tiburce, u merre chì, accumpagnatu di u so figliolu Leandru, eranu venuti à dumandà li di purtà l’estrema unzione à una vechja di u paese. Fecenu vista di nunda, ma avianu capitu a situazione, subitu subitu. U Prete Pasquale si precipitò versu à elli è ne sbuccò una cunversazione di quelle vive!

Michjettu ingrandò à l’ombra di a cura cù per solu orizonte u giardinu, a corte interna è u boscu di lecce quandu scappava d’a surveglianza di a so mamma. À volte, si piattava ind’è u cimitò, daretu à e petre tumbale è e tombe da induve ellu fighjava i visitatori à l’appiattu. Qualchì tempu dopu, più arditu, à l’aduliscenza, li piacia à scrutà a vita di i paisani chì ne cunniscia i so difetti, ingrunchjatu ind’è l’erba o daretu à un arburu.

Zuppetta avia di più in più difficultà à ritene lu è u prete Pasquale ùn si sintia cuncernatu da issu zitellu ch’ellu ùn cunsiderava micca cum’è u soiu. Era dispiacevule per Margherita, ma ùn era rispunsevule.

Oghje ghjornu, Margherita ùn avia più età. Era sempre vestuta di negru, i capelli stinzati è turcinati strinti strinti in u torchjulu nant’à u zonzu.

***

Grazia à u sustegnu influente di u prete, Leandru era statu elettu merre dapoi parechji anni. Sapia di pudè cuntà nant’à l’affollu sicuru di u Prete Pasquale chì li facia a so campagna eletturale à ogni messa è attenti à quelli chì ardianu di a schierra. Qualsiasi uppusizione era stuffata ind’è l’ovu.

I so parenti, chì ellu era u so figliolu solu, s’eranu sacrificati per pudè lu invià à fà i studii nant’ à u cuntinente è sopratuttu, caccià lu da l’influenze gattive. I so scarti di cumpurtamentu li avianu appiccicatu u cugnome di u Sgaiuffu.

Avia principiatu a so vita prufessiunale in qualità di giurnalistu à u « Provençal » è dopu avia presentatu u primu « Corsica Sera » nant’ à FR3, passendu dopu daretu à e videucamere. Fin’à a so ritirata, a dumenicata, travagliava à a televisiò è a settimana, rivenia à amministrà u paese, tramezu à duie partite di caccia o di pesca.

U Sgaiuffu era ingrandatu è avà, à u vaghjime di a so vita, avia una vita cunfurtevule cù una moglie dolce è sottumessa chì l’aspettava cù devuzione qualsiasi l’ora ch’ellu riintria, cù u so ripastu caldu è li preparava u so spuntinu quand’ellu andava à caccighjà o à piscà. Sciaulina era debule di salute, castigata di diabetu chì a minacciava di lacà la ceca. Eppuru, ùn si lagnava mai è ellu era cum’è un papachjone.

***

Gracieuse era sola in a camara, per un ultimu adiu à a so mamma. A cascia di leccia duv’ella ripusava a so mamma, era sempre aperta. Basgiò un’ultima volta u fronte di u marmeru. Dopu aprì pianu pianu a porta è fece segnu à l’impiegati di e pompe funebre.

I trecentu abitanti di u paese eranu quasi tutti davant’a chjesa San Francè quandu u carru funebre si parcò in fondu di u scaleghju. U populu adunitu intrì in chjesa. Gracieuse trimava in u so tagliore in crespu di seta negru, i capelli cuperti di una mantiglia di dentella. I so ochji ingunfiati à rombu d’avè pientu eranu nascosti daretu à spichjetti negri immensi à a Jackie Kennedy. U dolu dava ancu di più classa è distinzione à u so corpu slanciatu.

Avia sceltu una ceremonia corta. Sè ùn fussi statu chè per ella, ùn sarebbe mancu passata in chjesa, ma vulia rispettà a vuluntà di a so mamma. E cunduleanze à a surtita di l’uffiziu religiosu funu longhe è strazievule. Tuccava mani, basgiava masche senza vede à nisunu. Dopu à un ultimu racuglimentu à u cimitò à cantu à San Francè, si lasciò cunduce da una cugina luntana fin’à ind’è ella. I so amichi eranu ripartiti, rispettendu u so bisognu di sulitudine.

Ùn vulia vede à nimu. Avà era troppu tardi per cumpatisce si nant’ à a so pena. A so mamma dicia sempre « u bè si face quandu s’hè in vita, dopu ùn ci hè più bisognu ». Avia ricusatu i fiori, e curone è i ricordi. Dopu cosa avianu fattu à a so mamma, ùn averia micca suppurtatu st’ultima offesa. Di tutte manere è cum’è sempre, a ghjente era venuta per u puttachju.

S’inciucciulì nant’ à u lettu, senza disfà lu, una pena in capu li macinava a fronte è lasciò scorre e so lacrime. I zinghjozzi chì ùn parianu finisce mai, scuzzulavanu u so corpu aggrancatu. U sonnu a chjappò è u ghjornu a surprese in listessa pusizione, u cultrone trosciu di pienti, u corpu aggrunchjatu è u capu prontu à splusà.

Si spugliò è si sciaccò sottu a duscia. L’acqua calda rasserenò e so tensione. S’arricurdò di a ceremonia di a vigilia. Avia vistu u so babbu, infine quellu di i trè chì era u soiu. I so ochji s’impiinu di lacrime, si guardò in u spechju è ùn si truvò nisuna sumiglia cù nisunu. S’ingutuppò in un mantellinu di spunga zeppa è soffice, si priparò una grossa tazza di caffè è iscì à beie si lu in giardinu.

Di maghju, l’aria era sempre fresca a matina, l’erba era cuperta di guazza. Annasò u prufume di u so rusulaghju è si sintì appena di più appaciata. A serrenda avia sempre bisognu d’esse riparata. Almenu, occupà e so mani l’impidisceria di pensà. Si dumandava cosa fà di iss’infurmazione chì girava è li brusgiava u cervellu.

Tandu, affacchendu si di ùn si sà induve, daretu à a serrenda, spuntò Michettu. Cum’è sempre, era ghjuntu senz’un rimore.

- E… e… eiu… a sò…hein…

- Salute Oraziu, cosa sai ? li rispundì Gracieuse.

- Han…han…. Aghju vistu…

- M’aiuti à indirizzà a serrenda ? li dumandò.

- Ao.. hun… mi… mi… tocca à andà… ho ùn n’aghju micca chè què à fà eiu…

È si ne vultò cum’è era ghjuntu.

***

L’infurmazione si sperghjì in u paese cum’è una trascinata di polvera è fece l’effettu di una bomba. Eranu senza nutizie di u merre chì era partitu à piscà solu à l’alba cù u so canottu à mutore. Sciaulina assai inchieta di ùn vede lu turnà, avia chjamatu i gendarmi. U libecciu s’arrizzava, i muntoni di schjuma chì ricuprianu u mare di e so creste bianche sparianu à u ritimu di u mareghju ch`ingrussava. Era impussibile di sorte in battellu per andà à circà lu.

I gendarmi scruchjonu l’elicottaru di a Sicurezza Civile chì sopravulò u mare è u litturale. Sculunnonu u battellu di Leandru chì sballuttava à mezu à a scialuppata sott’à Minerviu. U marosu l’avvicinava periculosamente di i scogli chì ùn tarderia micca à rompe si ci nantu. Era viotu. Leandru ùn era micca nantu.

I guardiacoste è i capiciuttatori di a gendermeria ritruvonu u corpu trè ghjorni più tardi, dopu a libecciata, incagnatu ind’è a grotta sott’u Cornu. U legistu cuncluse à un annigamentu accidentale. U mortu fù postu in a chjesa San Francè. A famiglia u duvia vighjà fin’à l’interru.

C’eranu centinaie di vitture longu à a strada sana, nant’ à a piazza di a chjesa è a piazza di u campanile. In più di u paese è di a famiglia, a stampa è assai ghjente s’era spiazzata da tutta a Corsica per rende un ultimu umagiu à l’anzianu giurnalistu, prisentatore di televisione, merre di Canari. A ceremonia fù longa è dulurosa. Facia un caldu à crepà in issu mese d’aostu.

L’Orsu-Momò avia calzatu i so eterni scarpetti bianchi ch’ellu mettia dapoi a so giuventù per ogni avvenimentu o per andà à ballà. Avia betu assai quandu avia amparatu a morte di u so amicu di zitellina.

Trampallava appena ogni volta chì u prete dumandava à i fideli di alzà si, ma riiscì à tene tutt’a messa senza imbarazzu.

Sciaulina si ne vense menu à u cimitò è i figlioli di a so surella a purtonu versu a sacristia induv’ella pobbe stende si è ripiglià appena fiatu. Margherita li misse un mandile frescu in fronte è stete cù ella finch’ella si sintì megliu.

Ùn pudia stà sola in paese, i so nipoti a purtavanu cù elli in cuntinente induve avianu fattu a so vita. Pigliavanu u battellu a sera stessu ; in pienu aostu, ùn c’era tante piazze per viaghjà.

Gracieuse assistì à a messa ; era troppu penosu per ella di truvà si in cimitò. U sole chì ciuttava in mare brusgiava è accecava sempre. Riintrì à pedi è si firmò davant’ à a funtana di Santa Croce per lascià ci, in memoria di a so mamma, una rosula di u so giardinu ch’ella avia messu in u so saccu di coghju negru Kelly di Hermès. Era accantu à custì ch’ella era stata cuncepita, una sera d’aostu cum’è quellu di sta sera, tant’anni fà. Era custì chì tuttu avia principiatu.

***

Ottu ghjorni nanzu,

U canottu spaccava l’acqua in u lume nascente. Leandru amava in particulare stu mumentu di sulitudine è di cumunione trà ellu è a natura. Solu u rimore di u mutore disturbava u ciambuttime di u mare contr’ à u fasciame. Avia purtatu nant’ à u battellu un saccu di marinaru è a so scatula induve c’era tutt’u so necessariu di pesca è una musetta chì Sciaulina li avia preparatu per u so spuntinu, un caraffone di cunfittura chì li avianu offertu, un bellu pane tondu è una termos di caffè forte.

Ghjunse à u postu à paghjelli, aliniendu a Mugliarese cù u campanile di Cunchigliu d’una parte è a tomba di a famiglia Altieri, à l’entrata di Minerviu, di l’altra. Piantò u mutore è sculinò i so paramintini. Dui ghjorni nanzu, avia assicuratu è lampatu u maruffu d’ogliastru intrecciatu induve avia messu pesci per chjappà qualchì arigostia. Vulia caccià a so pesca prima chì u gattivu tempu si pisessi. Per avà, dighjunu, u so stomacu briunava caristia. Nanzu chè di preparà a so lenza, dicise di piglià u so spuntinu. Annasò è sapurì una bella fetta di pane ricuperta d’una generosa panella di cunfittura. Surpresa! Sciaulina li avia forse messu cunfittura di gruseglia, sintia e granelle sott’à i denti.

Picciava sta mane: u stagnone era quasi pienu di signore, di perchje è di pulasgi. Avia ancu piscatu una bella merla. Quessa in fornu cù i pomi, era « le petit Jésus en culotte de velours », cumu li piacia à dì la, una delizia.

U mare cuminciava à frisgiuttà, u ventu intria, era tempu di rilevà maruffu è paramintini è di vultà in u portu di Giottani. Si girò per lancià u mutore quandu una cuntrazzione dulurosa strinse u so stomacu. U male di mare perchè a barca ciambuttava appena, micca per ellu ! Un altru aggrancu più viulente u piicò in dui. A so fronte si cuprì di sudore. Ùn l’arriescia à respirà. Si volse alzà, u canottu ciamballò periculosamente è perse l’equilibriu. Cascò in daretu in l’acqua mossa. Tutti i so musculi cum’è paralizati l’impidianu di dibatte si. U so corpu s’affundò pianu pianu. Vidia a luce filtrata da l’acqua alluntanà si pè u sempre. I so pulmoni s’empiinu d’acqua salita. U bughju u s’inghjuttì.

***

L’Orsu-Momò cacciò i so scarpetti bianchi, si scambiò per mette si a so tenuta di tutt’i ghjorni. Avia a sede. Andò à piglià l’acqua à a funtana. Si lasciò cascà nant’una vechja carreia di legnu chì trizinò sott’à u so pesu. Era cumossu da a disparizione di u so amicu di zitellina. Tramindui avianu fattu i quattrucentu colpi nanzu chì Tiburce, fatigatu di e so malfatte, dicise d’alluntanà lu di u paese. A goccia di troppu chì avia fattu sburdà u vasu. Stunante chì l’affare ùn avessi fattu di più rimore. Mancu u babbu ùn avia dettu nunda. Ùn avia ch’à ùn pruvucà li, pinsò, mentre ch’ellu attacava a seconda metà di a buttiglia di Casanis.

Facia un caldu da crepà. Sintì pinzichjimi nant’à a lingua è ind’u spinu è aggranchi nant’a tutt’a faccia. Si sintì debule. Sta morte u tuccava più chè cos’ellu averebbe pensatu. S’asciuvò a fronte cù un mandile à scacchi di Cholet vechju di Luiggi Piombu, cansendu lu in daretu a so beretta nant’à a so fronte cuperta di sudore. Stracorse fin’à a funtana per schizzà si acqua fresca in faccia. Tandu si messe à rende, cascò in daretu, u so capu inticciò à carcu u punitoghju. Nanzu di chjode l’ochji, li parse di vede u musu di Michjettu chjinatu vers’à ellu. Volse tende u bracciu  per dumandà li aiutu, ma u so corpu ùn rispundia più è a fiura si squassò. Una scarica eletrica forte li strappò u pettu, è po fù bughjone.

***

Durante à so turnata, u fattore truvò l’Orsu-Momò sticchitu in un mare di sangue caghjatu. Avia subitu chjamatu i succorsi. Per u Duttore Benestà chì ùn pobbe chè custatà a morte, era chjaru chì a codimozza era cunsecutiva à u ticciu di a capochja contr’à l’orlu in teghja di a funtana. À più di settantasett’anni, ùn era sopravissutu à a so cascatoghja. I pumpieri purtonu u so corpu à a morga in Bastia.

Nanzu di vede la passà, sentì l’ambulanza di San Fiurenzu, à tromba ughjulendu. Gracieuse era inghjinuchjata à mezu à e so piante, à caccià l’erbacce. L’ochju grisgiu chì amava l’umidità di u vadellu chì scurria à cantu, invadia u so ortu. Cù a so zappetta à manicu di legnu frustu da ore sane di travagliu, cun primura attente cacciava da sottuterra a radica di ‘ssa pianta invasiva è accantò in una casgetta di legnu tuberi chì s’assumigliavanu da sbaglià si ne à grosse carotte. Avia cupertu e so mani fine in un paghju di guanti di travagliu in coghju giallu; u suchju di l’ochju grisgiu pudia taccà i diti per parechji ghjorni.

Si sentì osservata, alzò l’ochji è daretu à u graticulatu vide à Michjettu ch`a fighjava, capizzendu forte forte.

- Hè… Hè… Hè mortu… hein !

- Quale, li rispose.

- Hun… Hun… A… A sai…

È scapulò cum’ell’era ghjuntu. Daret’ à i so spechjetti in grossi vetri, vidia tuttu, sapia tuttu, una vera pachjara à ellu solu. Ma per via di a so tendenza à esagerà tuttu, à amplificà cosa sintia o vidia, ci vulia à smezà l’infurmazione è spessu, nimu u stava à sente o li dava capu, per via di u so ritardu mentale.

Gracieuse si spicciò di finì. Li tuccava à regulà a successione di a so mamma è firmà l’ultimi ducumenti. Messe l’erbacce in bica per fà le siccà, -e brusgiarebbe più tardi- è cappiò a casgetta nant’à i scalini di a casa. Allucò i so ferri è i guanti in u casarottu è s’appruntò per u so appuntamentu ind’è u nutariu in Bastia.

Si vistì d’un tagliore di tweed verde chjaru in lana è seta, signatu da a grande Grabrielle « Coco » Chanel, un incunturnevule di l’armadiu di ogni donna elegante è diviziosa, nant’à una camisgiola di seta Yves Saint Laurent. Cumpiete a so tenuta cù una cullana di trè ranghi di perle, un mandile Hermès affiuccatu cun eleganza in giru à u so collu, chjappò i so guanti è u so saccu assurtitu à i so scarpetti fini in vitellu è saltò in a vittura chì u mutore runzò à u primu colpu di chjave. Scelse d’ùn abbassà à cappotta per via di a rinfriscata di Santa Maria.

Ùn si stancava mai di a vista chì sfilava longu à a strada incatramata. Guardà u mare è cuntemplà l’orizonte era tantu appacendu! A Rover inghjuttia i chilometri senza difficultà, ancu a cullata di Teghjime, cum’è sè nunda fussi. Sta vittura era veramente un piacè à cunduce.

Ingarò u so cabriulè in u parcheghju di u Tribunale. Caminò à pedi long’à u corsu fin’à l’uffiziu di u nutariu. A transazzione ùn durò ch’un’ora, tuttu era digià in ordine. Arrivò à a so vittura è sturzulò trà stà in u so appartamentu in Bastia o turnà in paese. C’era tantu à fà in l’ortu ch’ella scelse a seconda cosa. È ancu sè a strada era listessa per vultà, u paisagiu era cusì maestosu, ch’ella pigliò torna u tempu di apprezzà lu.

U sole ciuttava in mare quand’ella francò a Punta Bianca. Tuttu era cusì chetu, u tempu paria d’esse si arrestatu, cum’è sè nunda pudia accade, cum’è sè nunda ùn era mai accadutu. E lacrime l’imbrugliavanu a vista. U so core bazziculava trà torcicore è oddiu.

***

Per a seconda volta dapoi menu di un mese, a chjesa accumpagnava unu di i so figlioli. A ghjente ùn era tantu numerosa. Ancu ind’è a morte, l’Orsu-Momò avia riesciutu à fà u viotu in giru à ellu. Ancu ind’è a morte, ùn c’era perdonu.

Gracieuse assistì à l’interru, cum’è per esse sicura chì Canari ne avia finitu cù iss’esseru animosu. In ‘ssu paesi d’i Ghjusti chì avia piattatu è prutettu i Ghjudei da i tedeschi, i taliani è a dipurtazione, ùn c’era piazza per u diavulu. Issa ricunniscenza sarebbe d’altronde incurunata di prossimu ottobre cun l’appusizione di una placca cumemorativa nant’ à a facciata di a merria. Ùn c’era più tantu testimoni di iss’epica scura di a storia, ma i canaresi eranu depusitarii di a memoria. I morti ùn sò micca veramente morti quandu ci ramentemu di elli. È di quessu custì, Gracieuse si ne vulia scurdà di tuttu u so core. Si ne vultò in casa u core più allegru.

Ghjunta in casa, assai cummossa agguantò un quatru di legnu biancu duv’ella avia messu un ritrattu di a so mamma è d’ella zitella. C’era tant’amore ind’è issu ritrattu!. S’arricurdava d’una manera precisa induve era statu pigliatu, nant’a l’altalena fabbricata da u so caccaru. Li paria di vede a so mamma surride li ancu di più, a sintia quasi viva, pronta à chjamà la. A basgiò è a strinse contr’à u so pettu.

***

U sonu di e campanelle di i cani è l’abbaghji intrunavanu tuttu u paese, ricucchendu nant’ à e petre di e muntagne è tutti i muchji è scope di a machja. Era ghjornu di cacciamossa. L’animali tiravanu nant’e so catene è i so nichjiti eccitati testimuniavanu di a so agitazione. Una dodecina d’omi in tenuta di caccia è barette aranciu lucciulescu s’eranu aggruppati à u Vignale induve u capimachja distribuia i rolli.

Sì chjamava Jean-Roch, ma tutti u chjamavanu Pignattellu, perchè chì trascinava u so camiò per tutti i paesi tutti i ghjorni, vindendu sanglisci, insalate è altre robbe da manghjà.

U ventu era troppu forte per andà fin’à u Monte Cucaru, chì i cignali maligni, sintianu subitu l’odore di l’omi purtata da u ventu. Caccighjerianu à E Petrelle, un locu più riparatu. Ognunu cunniscia u so postu è u raghjunse.

E voce di i cacciatori si mischiavanu cù l’abbaghji di i cani. Mischinu s’era svegliatu zambugliatu. Avia l’abitudine ch’ellu li sintìssi u stomacu, per via chì manghjava tuttu senza primurà si di a frescura di l’alimenti ch’ellu inghjuttia. Senza prevene, u so stomacu rimandò una spezia di liquidu castagnu chì schizzò nant’à i so scarponi. Una pena in capu tamanta inturbidia a so vista. Si volse mette à pusà nant’una pancula ma capalzò, pigliatu di cunvulsioni.

In fine di matinata, Pignattellu sunò a fine di a cacciamossa. Mischinu mancava à l’appellu. À un mumentu datu, i so cumpagnotti partinu à circà lu, impauriti chì à iss’età, avessi fattu una gattiva cascatoghja. U truvonu sottu à un arbutu, l’ochji spalancati, un allomacu sciumosu surtia di e so labbre, una puzza emanava di u so pantalone pienu di merda è avia i diti culore giallu zifaru. Acchjapponu u corpu è u falonu via fin’à a strada. U purtonu in paese à u cabinettu medicale, ma ùn c’era più nunda à fà, u Duttore Benestà ùn pobbe chè custatà a morte. Secondu à ellu, era una intussicazione.

L’IML (Istutu MedicoLegale) di Bastia cunchjuse à una avvelinata da inghjuttime di Oenanthe crocata var. longissima, una pianta erbacea cumuna chì si truvava dapertuttu è in grande quantità à cantu à i vadelli è i fussetti umidi è chì e so radiche s’assumagliavanu à carotte salvatiche ciò chì spiicava i diti taccati di giallu ; difatti, u tuberculu di l’ochju grisgiu sputichjava un liquidu giallu arancinu.

Benchè stupendu quant’è stranu, l’affare fù classificatu senza vicata da a gendermeria. Eppuru, quandu u cartulare ghjunse annant’ à u so scagnu, u cumandante Louis Grimaldi di a BR (Brigada di Ricerche) di Bastia, ùn fù micca sudisfattu di e cunclusione. Qualcosa li scappava, u so stintu li dicia. « On n’ouvre pas une enquête sur des présomptions » li rispose u ghjudice d’istruzzione quandu li fece parte di i so dubbiti. « Laissez tomber, voulez-vous ! » sughjunse u magistratu pinzutu.

***

A vita in paese ripigliò u so corsu, senza più accidenti tragichi. L’arburi fruttivi è i legumi davanu cun vera divizia ind’è l’orti. Ùn si vidia più animali vagabondi, spantichendu e serrende è arruvinendu i chjassi. A voce di a demucrazia si pudia avà sprime ind’è l’urna. Ancu e partite à carte à u baru o e partite di bocce nant’à piazza di u campanile eranu menu animate è rumurose.

Gracieuse era occupata à taglià i so rusulaghji, u veranu s’appruntava. Sentì un sguardu nant’ à a tesa prima di sente lu.

- Hun… hun… Eiu… Eiu… Eiu… sò…

- Cosa sai, Oraziu ?

- Hè… Hè… Hè… velenu ! Im … im… invelenatu !

Trinnicava u capu, una risa di cuntentezza nant’ à a faccia è senza dì una parolla di più, si girò alzendu e spalle è fendu rimore cù una penna. Si girò un’ultima volta versu à ella è si ne andò, alzendu torna e spalle è mugunendu. Dapoi qualchì tempu avia issa fisima cù a penna, cum’è affascinatu da u meccanisimu.

- Avete un ortu magnificu.

Trasaltò, ùn avia micca intesu ghjunghje st’omu di alta statura chì ammirava e so piantate dapoi a strada sopra.

- Scusate mi, ùn vi vulia fà paura. Tuttu stu travagliu deve dumandà vi assai tempu…

- Quandu si ama, u tempu ùn esiste micca… rispose Gracieuse

Si stughjò a fronte cù u ruvescu di u polzu, rispinghjendu un biocculu chì era scappatu da i so capelli pettinati in una alta coda di cavallu. Messe a manu davant’ à l’ochji per parà u sole, ma u lume chì l’accicava, l’impedia di vede u visu di l’omu.

- Eccu, cuntinueghju a mo spassighjata. Bona cuntinuazione.

- Bona ghjurnata à voi.

L’omu s’alluntanò è Gracieuse riturnò à u so giardinaghju. Colse un mazzulone di camelia ch’ella duvia mette nant’ à a tomba di a so mamma.

***

U Prete Pasquale, vechju di ottantacinqu’anni oghje, avia interratu trè di i so amichi. Avia capitu dopu a morte di Mischinu. Sapia ch’avà seria u prossimu nant’a lista. Ùn avia micca paura, era quasi allegru. Sentì tacchi ribumbà nant’à e vechje chjappelle di a chjesa. Senza girà si, u prete disse :

- T’aspettava… Mi dubitava ch’è tù avia da vene à vede mi…

- Allora, sapete ancu perchè sò quì…

- Sì tù, neh ?

- Dipende di cosa sottintendite…

- Sì tù chì l’ai tombi ? disse girendu si.

- Dunque, sapete ch’avà tocca à voi…

- L’aspettava è sò prontu…

- Decidu, eiu ! Cumu avete capitu ?

- L’azardu ùn esiste micca, Marie-Grace. A to mamma t’hà parlatu prima di more è a vindicheghji, hè una cosa vechja cum’è u mondu. Cumu ai fattu ?

- Simplice… Eranu tantu da pudè li prevede… L’Orsu-Momò è e so vaccine, aghju messu l’acconitu ind’è a funtana ; Leandru, un caraffone di cunfittura di bacu di tassu una notte davant’ à a porta è Mischinu, sapia ch’ellu arruberebbe cosa cridia d’esse carotte, invece chì era ochju grisgiu… Cosa ùn aghju micca capitu, hè u vostru rollu cun issi trè custì…

- C’era ancu eiu… A to mamma ùn m’hà micca vistu sorte di a cappella mentre chì chjamava à l’aiutu… Ùn sò cosa m’hè ghjuntu…

- State zittu ! Urlò, alzendu a piola ! Ùn dite più nunda, site ignobile !

Li sputò in faccia prima di scappà fora di a chjesa, u stomacu zambugliatu.

***

Avia quantunque u core più legeru dapoi ch’ella s’era sbarazzata di i trè furzatori. Era stata cusì facile di avvelenalà li. Bastava à osservà è studià e so abitudine. Eranu cusì primari. A brama di vendetta incavichjata in core dapoi ch’ella avia lettu a lettera di a so mamma, avia armatu a so manu.

Leandru era quellu chì li avia datu u più dannu. Era u solu à esse maritatu è Sciaulina era una vittima ancu ella, à a so manera, è ùn la vulia tumbà. Aduprò u diabetu di a moglie per castigà lu à ellu. Li tuccava à mette u velenu ind’è qualcosa chì Sciaulina ùn manghjarebbe micca. Li vense l’idea un ghjornu mentre chì andava in cimitò. Avia da cucinà una cunfittura cù i bacchi di tassu, assai tossichi. Avia messu u caraffone davant’ à a casa, una ingurdizia perfetta per un spuntinu.

L’alculisimu di l’Orsu-Momò era cunnisciutu da tutti. Era statu facile di avvelenà l’acqua di a funtana cù radiche d’ochju grisgiu di Corsica, unu di i tossichi vegetali più tremendi. Avia pruvatu prima cù e vaccine: vede lu cascà è viutà si di u so sangue l’avia empiuta di gioia.

Ancu più facile cù issu latrone di Mischinu, arrubava tuttu è ind’è tuttu u mondu, ùn li riescerebbe à resiste à i tuberculi scurdati per disgrazia ind’è a casgetta nant’ à i scalini, mentre chì ella era in Bastia. Bastava à lascià fà u tempu, un ghjornu o l’altru l’avia da manghjà.

***

A cunfraterna agguantò a croce pisia di legnu di trentasette chilò. U Prete Pasquale intunò u cantu tradiziunale di u Venneri Santu, annunziendu u principiu di a prucessiò.

Perdono mio Dio

Mio Dio perdono

Perdono mio Dio

Perdono è pietà…

I fideli in preghera cantonu cù ellu, à pieni pulmoni. Quellu chì facia u penitente escì u primu di a chjesa, cun l’altri cunfratelli in giru à ellu. U prete era ghjustu daretu. Quand’ellu volse mette u pede nant’a u primu scalinu, sentì una manu spallucà lu. Perse l’equilibriu è rutulò in fondu di i quattordici scalini, u so capu pichjendu ogni teghja, à misura chì u so corpu trapulicava u scaleghju.

U corpu disarticulatu ghjacia in fondu à e scale di teghje di a chjesa San Francè. Mughji di spaventu ricuccavanu è a ghjente sempre nentr’ à a chjesa si dumandava cosa si passava. A ghjente fora si precipitò in giru à u cadaveru. U Prete Pasquale ùn era più. U cunfratellu avia avutu un bracciu rottu è a spalla dislucata. Per tutt’i testimonii di u drama, u vechju prete avia inciampicatu è mancatu u primu scalinu.

Gracieuse fù infurmata di a nutizia u lindumane quand’ella andò à cumprà u so pane. Tuttu u paese ùn parlava chè di l’accidente di u prete è di a maledizzione chì tuccava à Canari. Tutti sti morti in cusì pocu tempu… D’una certa manera si sentì spussessa di a so vendetta. Avia triunfatu u bè: era u più impurtante.

- Avà, mamma, poi puru ripusà in pace...

Sentì u rimore di a penna. Si girò, Michjettu era ghjustu daretu à ella.

- Cu… Cu… Cu… cum’è tè ! An… An…. An… Ancu…eiu ! Han… Han