L'ARBURU DI FAVE VERDE

(Adattazione in corsu di u racontu di Vincenzo ADRAGNA) 

 

È colla è colla per quella stradaccia di Sant'Anna versu Monte, u trapanese era stancu mortu è sudatu intintu è li paria di ùn ghjunghje mai è u sole altu paria ch’ellu sciappessi non solu e petre, ma puru u so capu, chì li pichjava à i sensi. 
Ghjuntu ch’ellu fù à certe case à l’ombra sviò una cria a strada per arreghje si sott’à unu di quelli arburi maiò chì davanu friscura è chì si vidia da luntanu....

È una volta arrettu cuminciò ad asciuvà si u sudore cù un mandile.
Dopu si sdraiò longu tiratu è ùn avaria più pensatu à a strada firmata torna da fà.
Pensa è pensa, fighjava à l’insù. È, in altu, attaccate à fronde è rami, vede e fave verde. 
Fave verde -pensava- un arburu pienu, ci n’hè! Ma li vense qualchì dubitu...
Passava è passava un muntagnolu. È u trapanese li face: - O quell’omu, chì hè st’arburu? Di fave verde ? 
Quellu si ritene di ride è pensa quant’ellu hè stupidu issu casca è pianghje. 
È po per piglià si lu in burla li risponde di sì. È si ne và.
Tandu u trapanese, s’achjippa nantu à l’arburu è, à u risicu di truncà si l’ossu di u collu, si ne riempie a sacchetta. 
È u lindumane, sbrigatu e so faccende in Monte, si ne volta in Trapani. 
È custì, in casa, ellu, a moglie è i figlioli, si facenu una bella scurpacciata di fave verde senza accorghje si, i tonti, ch’elle eranu... carrube.