Fola : a figliola di a luna

 

Ci era una volta in un reame assai luntanu, una zitella nata d’un raggiu di luna. I so capelli brillavanu cum’è argentu è i so ochji luccicavanu cum’è stelle. Si chjamava Leana, ciò chì vulia dì « figliola di a luna » in a lingua anziana di u reame.

Leana campava cù u so babbu, u Rè di a notte, chì vighjava nantu à u mondu mentre chì a ghjente durmia. Ogni sera, affullava à Leana u compitu d’incende e stelle è di vighjà à chì a luna spampillessi di mille fochi per stradà i viaghjadori nutturni/nuttambuli?.

Ma Leana sunniava di vede u mondu di ghjornu. Vulia sente u calore di u sole è vede i culori di i fiori. Una sera, decide di visità a terra di ghjornu. Pigliò una forma umana è scese trà a ghjente.

Nant’à a terra, scuntrò un giovanu pastore chjamatu Orsu chì li fece scopre a bellezza di u ghjornu, e campagne di granu culore d’oru è i muchji verdicanti. Divensenu amichi è cù u tempu a so amicizia si trasfurmò in amore.

Però, Leana sapia ch’ella ùn pudià stà si ne nant’à a terra per assai. Ogni notte, li tuccava à vultà in celu per adempie i so duveri celinchi. Orsu, da a so parte, capia ch’ellu ùn pudia seguità à Leana in u celu.

Decisenu d’aprufittà d’ogni mumentu passatu inseme, sappiendu chì u so amore era altrettantu effimeru chì a luce di u ghjornu. È ogni sera, prima chì Leana si ne vultessi in u celu, Orsu li prumettia d’aspettà la sottu à a luna.

A fola di « a figliola di a luna » si conta sempre oghje, ramintandu à l’innamurati di tene caru ogni istante, perchè chì ancu e storie e più magiche anu a so fine. È quandu a luna spampilla/spampilleghja? assai assai, si dice chì ghjè Leana chì manda un messagiu d’amore à Orsu, sempre fidu, aspettendu sottu à u so dolce fulgore.