VENATURE MEDITERRANEE

Costanza FERRINI da tanti anni mette in relazione l'attori culturali di u Mediterraneu

Scontri di 26.06.2012

U MEDITERRANIU CUM'E UNA FRONDA ...
E SO CULTURE, E SO SCRITTURE, CUM'E TANTE VENATURE

    Bisogna che ci sia il desiderio dell'altro perchè l'altro diventi un vero orizzonte culturale» (Abdellatif Laâbi). È questo desiderio che i dialoghi contenuti nel libro seguono come un filo di Arianna nel labirinto delle scritture che crescono e si dispiegano tra le rive del Mediterraneo. Libro di incontri, di conversazioni, di scambi di domande e di possibili risposte, che espone il senso del suo ricercare nel presente dei linguaggi e delle culture, attraverso la forma del dialogo. Libro che racconta e libro che testimonia in modo diretto e nel confronto serrato con la letteratura e con la storia, la ricerca da parte di narratori e poetimondiali e non mondializzati, di chiavi nuove per rispondere dalla periferia a un' Europa che si pensa solo continentale.
    Da parechji anni l’interrugazione corre in quantu à l’identità di l’Europa è di u Mediterraniu. Hè un campu duv’ellu sarà difficiule à truvà certezze è stradoni sicuri. Cunsiderata à tempu civilizazione di l’origine è fine di i prugetti oghjinchi, a regione mediterranea attira è inchieta per via di una storia fatta di diversità, di cuntradizzione è di cunflitti.
    A so natura sputica pare sfida à un’analisi assestata è ragiunata, fatta à modu accademicu. Predrag Matvejević avia digià accennatu à issu prublema scigliendu a forma di u « glussariu » pè u so Breviariu mediterraneu, una suluzione furmale atta à pudè parlà di a cumplessità mediterranea senza rompe ne u caratteru specificu, custitutivu di l’ogettu stessu : u Mediterraneu.
    Costanza FERRINI

    Trà i so discipuli, una hà vulsutu entre in issa diversità attraversu u fattu literariu è culturale. Hà viaghjatu assai pè e vie marittime è terranie prima di accoglie e vintiquattru interviste chì custituiscenu u libru ch’è no vi arricumandemu : Venature mediterranee.

Si infatta chì Costanza Ferrini, l’autrice, frequenta regulare l’attività di u CCU è ch’è no cullaburemu in parechje realizazione. Trà parechje rializazione digià compie cun ella, spiccaa scelta di i testi ch facenu Isule literarie/ Des îles littéraires, a nostra racolta (Albiana-CCU,Aiacciu,2000).


   U libru di Costanza FERRINI Venature Mediterranee (Mesogea, Messina, 1999) interrugheghja René Fregni, Hanna Mina, Maurizio Maggiani, Moncef Ghachem, Malika Mokkedem, Takis Theodoropoulos, Oliver Friggieri, Ghjacumu Thiers, Hoda Barakat, Erri De Luca, Mohamed Berrada, Mariano Baino, Nedim Gürsel, Hanan al-Shaykh, Ismail Kadaré, Edwar al-Kharrat, Wasim Dahmash, Vincenzo Consolo, Ana Rossetti, Amin Maalouf, Ronit Matalon, Waciny Larej, Abdellatif Laâbi, Predrag Matvejevic´.
Ci hè parsu utile di pruduce unepochi di i passi di issu libru di Costanza è di traduce li per voi. A scelta hè sugettiva è parziale : ùn spechja mancu à pena tutta a ricchezza di u libru.

 

Moncef GHACEM (Tunisia)


Eri sera à l’attrachju, vicinu à u Vechju Portu di Madhia in fondu à una sepe d’erba secca chI a separa appena da e tombe bianche, aghju vistu i resti di una barca à remi, chì era di u mo cuginu Salem Ghacem, senza dubitu u più bon piscatore di salpe di a vechja Madhia. Salem ùn hè iù di stu mondu è a so barca, prima verde, turchina è rossa, u ricorda à quelli chì l’anu cunnisciutu è frequentatu. Hà piscatu spessu nant’à issa barca oghje sbundata, abbandunata in u campusantu di fronte à u mare. Mi ne stava à fighjà la un pocu cum’ellu si feghja una marina di Monet, ed eccu ch’ellu spunta un omu chì un cavallu pè a briglia. E Salah Ben Fraj u carritteru, chì offre i so servizii à i marinari di a cità da traspurtà i so carichi di sardelle o di anguille à u mercatu. Nantu à u cavallu hà messu un fasciu di paglia è una cesta di orzu, hè ghjuntu sin’à a barca è ciò chì firmava di a proa, induv’ellu si ligava a cima di l’ancura, hà fissatu a briglia di u cavallu è in u fondu sbundatu di a barca hà lampatu l’orzu è a paglia è u cavallu hà messu à manghjà.
L’omu si hè avviatu cù un passu indulente versu e case. Eo era custì, nantu à un scogliu di u portu, u sole, ciuttendu, hà piattatu u visu chì mi piace è a sera hà imbucinatu in i so ultimi russori u capu cù i so primi aliti di umidità. Da u mare si sentia l’undina chì pigliava u scogliu per cuscinu. Fighjava a barca, ciò chì ne firmava è pensava à u piscatore chì ne era statu u patrone, vidia u cavallu chì manghjava u fenu in a cavità è vidia l’erbe di e tombe, l’ultimi lumi di u ghjornu, a criniera nera di u cavallu, i muri bianchi di e case, una vela luntana à l’urizonte è, à pochi passi di mè, e barche chì bizzicavanu cù e so sciabiche, i so remi, e so ancure... Tutta issa atmosfera era di una presenza cusì densa, cusì eluquente. Sentia chì a puesia pudia dì u cavallu, u fenu, a barca, u campusantu, u carritteru agruttatu in senu à e case nantu à a riva, u piscatore, patrone di a barca diventata una ruina, è a tomba culà nantu à a culletta. È po hè ghjunta a sera. U so silenziu cummuvente hà preparatu a riva per l’adopru, a visita arcana di a puesia. (pag.43-44)

Cume puderiamu sminticà l’Andalusia ? S’è no ùn avemu più a chjave di e nostre case quaiò, chjave simboliche ed uniriche chì schjodanu e nostre parolle puetiche. Scurdà si hè a peghju disgrazia, scurdà si di amà hè un cancaru. Avemu u core voltu versu à a terra è giremu cù a terra versu u sole. Quandu pigliemu u mare per andà à circà u necessariu, noi ùn ci scurdemu mai ch’è no simu stati è chì simu cavalieri, pueti è principi d’Andalusia. Lorca hè cusì vicinu à noi ! Cinque seculi dopu à a nostra partenza hà aderitu à a nostra sensibilità, à a nostra visione, à u nostru lirisimu, cum’è Miguel Hernandez è Blas de Otero.
L’Andalusia hè un sognu pueticu, hè a cuntinuità puetica, u puntu veranincu di a primura, u giardinu favulosu duv’elli si armunizeghjanu i piacè... Andalusia significheghja tutte isse cose. Persunalamente ùn vecu ruttura trà U Trttatu nantu à l’amore -U cullare di a culomba- di Ibn Hazm è u Rumanzeru gitanu di Lorca. A puesia hè una lingua sola ed unica : eri in arabu in Granada, oghje in uccitanu o in catalanu. Associu a puesia à l’Andalusia cum’è u mare à l’amore. Mistificheghju ? Ùn credu. Visti tutti i naziunalisimi di diritta chì piglianu pede in manera orrenda, oghje, avemu di siguru bisognu di una spezia di boa per salvà ci, di un paese imaginariu duve l’omi sò pueti è e donne più chè elli, cum’è Wallada l’ispiratrice di Ibn Zeydûn, quand’ella dice « Tenimu à un paese d"amore è di pace. Demu li per nome Andalusia ». (p.46)

 

Malika MOKKEDEM (Algeria)

Zohra era a mo minnanna è u passu, per ella, misurava u tempu è u spaziu. A sensazione di tempu è di spaziu era à tempu qualcosa di fisicu, ma in u camminu ci hè ancu una dimensione di sognu. In a marchja à traversu à u desertu, dopu qualchì ora -ella mi cuntava- nasce una spezia di briachina inghjennata da a fatica, ùn si cammina solu cù i pedi, mùa cù tuttu u corpu. Da un’altra parte ella era una puetessa, una cantarina di e tradizione numade è u più bellu modu per camminà –mi dicia Zohra- era di preparà si raconti, puesie, storie ch’ella si saria cuntate strada facendu da ùn pensà à a fatica. Ci hè un mumentu chì u corpu in muvimentu soffre ed hè u spiritu chì piglia u cammandu è guida in una spezia di briachina à traversu à u sognu.
Hè diventata sedentaria à un mumentu tardivu di a so vita è mi dicia cose ch’aghju capitu solu assai più tardi. Avà sò ch’ella avia u linguaghju di qualchissia chì hè esiliatu in a so vita sputica, per ella a vita era u camminu di i Tuareg è ferma, hà cuntinuatu à camminà cù e parolle.
Mi cidica : « E parolle sò ciò chì mi ferma avà per andà versu u mo passatu, per ritruvà e piste di i numadi » (p.59)

 

 

Takis THEODOROPOULOS (Grecia)

Quand’ellu si parla di Mediterraneu, oghje, ùn si pò schisà di cascà micca tantu in a nustalgia, ma in u fascinu di un paisaghju chì a mudernità hà eliminatu. In a mudernità si vive l’eliminazione di issa architettura di u paisaghju, custruita nantu à un paisaghju chì hè digià custì. Oghje si custruisce da l’iniziu, si custruisce in u nunda, in u desertu, si custruiscenu cità tamante duv’ellu esiste nunda, ùn ci hè più limiti ; s’ellu si viaghja in Europa si strazieghja à pudè distingue e differenze trà un locu è l’altru. U prublema hè s’ellu si pò cuntinuà à riflette fora d’isse differenze è s’ellu si pò cuntinuà à creà fora di elle, fora d’issi limiti. Eo, ùn possu pensà fora d’issi limiti, bench’è mi cunsideressi abbastanza cosmopolita è pensu di vede a Grecia più cum’è un filellenicu chè cum’è un grecu, è quessa perchè chì u rumanzeru hà necessariamente un sguardu esternu versu a so lingua è versu u so mondu, cum’è tutti i scrittori chì mi piacenu : Kavafis, Seferis (...p.66)

In u Mediterraneu ùn si pò chè custruisce nantu à e ruine. Eo campu oghje è creu cù i materiali ch’o aghju ammaniti chì una parte assai impurtante hè rapresentata da e ruine ; sò presente, sò un’invenzione di a mudernità, ùn sò mai esistute cum’è tale. Prima, pigliavanu e culonne è ci custruianu e basiliche cristiane, pigliavanu i mattoni è ci custruianu e case. A mudernità li hà datu u rollu di cose fora di a mo esistenza è in listessu tempu presente, hè quessa a dinamica di e ruine, nè a necrufilia, nè un sentimentu di perfezzione chì ùn si possa mette à paru. (p.70)

U mare hè soprattuttu u limite di u paisaghju.In qualsiasi paisaghju di u Mediterraneu ancu s’ellu ci hè u mare si sente. In quantu limite hè una spezia di morte. È u mare per atene fù a so forza è dinò a so ruina. L’antichi, una volta di più, anu avutu troppu cunfidenz in u mare perchè chì u vidianu. Quandu Alcibiade hà purtatu a flotta in Sicilia è chì à l’ultimu l’hà distrutta, hà fattu un suicidu, ma era a magia di issu mare chì avia fattu crede à i Grechi ch’elli eranu onnipudenti.
In u paisaghju di l’Aticca u mre ghjoca un rollu di aprtura, u puntu duve tutta l’esistenza scontra a so fatalità. U mare hè u locu di u distinu. U mare è statu u locu di u distinu per i Grechi in a so forza è dinò in a so debulezza. Eo l’aghju cuncepitu piuttostu cumè limite di a geumetria di u paisaghju. U puntu di fughjita di u sguardu ùn hè mai u celu chì hè inespressivu è indeterminatu, hè u mare chì hè palspabile, u pudemu tuccà, assaghjà, sente nantu à u nostru corpu, ispira u timore, a speranza è l’al di là visibile.
I Grechi eranu marinari, ma marinri di a costa, sò cullati nentru à e barche chì vidianu a costa da l’altra parte, u fattu chì u Mare Egeu sia custituitu cusì hà influitu assai nantu à e so capacità marine. Credu chì s’elli ùn avianu vistu a costa ùn si eranu mai imbarcati, mai sarianu partiti.
In u Mediterraneu u mare hè vistu da a costa o da u mare si vede a costa. Ulisse và da una costa à l’altra, ùn è micca Americo Vespucci, ùn cerca nunda Ulisse, vole vultà nantu à a costa, ùn cerca micca l’incunnisciutu, u vole evità, vole vultà in Itaca è basta. Hè perciò chì in a literatura greca ùn ci hè grandi raconti marini è d’altrone, Puseidone, prima di diventà diu di u mare era diu di i terramoti. Ci sò assai canzone pupulare muderne in Grecia duve u mare ispira l’odiu chì hè u locu duve morenu i marinari, ùn hè un elementu ch’ellu si pò vince, cunquistà. Hè un distinu chì ci vole à vive ci è chì li si pò arrubà , unepochi di viaghji, unepochi di lochi ; vince ùn si pò, nè si hà voglia di fà la chì si sà chì ùn si pò riesce. Ancu a visione tragica ùn hè cunquistatrice di u mondu. In u Mediterraneu ci hè a giungla duve l’omu hè annientatu è deve cunquistà per esiste, ci hè un paisaghju duve piglia postu è chì esiste digià, chì li si pò arrubà qualchì particella, tracciamu a nostra esistenza sapendu chì u paisaghju hè custì, ma senza cuntradizzione cun ellu ; si è piuttostu in cuntradizzione cù noi stessi (p.71-72)

 

Oliver FRIGGIERI (Malta)

U mare dinò hè un muraglione. A capitale di Malta hè una cità, Valetta, custruita nantu à una culletta è di fronte à u mare, hè una spezia di furtezza. I muri rapresentanu a paura di l’invasore, sò stati custruiti da i Cavalieri, appena cacciati da Rodi. Insomma , u cumplessu di l’invasione ci occupa, ancu s’è u Maltese mudernu hè apertu in tuttu à u mondu furesteru. Oghje, u furesteru in noi stessi u pudemu scuntrà, podasse ch’è no siamu ancu furesteru à noi stessi. Hè un mutivu mediterraneu ch’ella mette in rilievu a literatura.
U mare rapresenta u spaziu, a liberazione, a pussibilità di andà francatu u limite, di sopre u novu è u diversu. In ogni mMaltese ci hè un navigatore, un marinare. Simu tutti figlioli di u « Gran Babbu Ulisse ». Pè ogni Maltese hè un duvere di sente si vicinu à u mare, cum’è nutatore, cum’è animale chì cunnosce à paru terra è mare, dui spazii chì sò tremindui naturali per noi. A vita pare ch’ella si traduci in alternanza trà vita in mare è vita nantu à a terra. Certi paesi sò geugraficamente più vicinu à u mare è dunque a so cultura hè più marina : u manghjà, a temperatura, l’atmosfera, e tradizione, u turisimu, l’ecunumia. U piscatore hè u persunagiu centrale, rapresenta u sacrifiziu è u successu. Eccu perchè u zitellu di u mare chì aspettava i piscatore è i vidia chì partianu, rapresenta u sistema ecunomicu di a so famiglia : per ellu, u bè ghjunghja da u mare (p.81)

U dualisimu amore-odiu hè forse ancu ellu caratteristicu di l’isulanu chì si sente ligatu à a so terra quantu ellu sunnieghja in listessu tempu di andà si ne per sempre. Trovu custì unu di i mutivi più forti di a mo spirazione di scrittore. Trà sulitudine è integrazione, trà silenziu è rimore ci hè un legame forte, vissutu in prima persona da l’isulanu. Tutti l’isulani ùn u sprimenu micca, podasse ch’ellu ci ne sia tanti à ùn risente lu. Tuttu dipende da a prufundità di a cuscenza di l’Altru, di u mondu esternu. Oghje ùn hè più cumpletta a sulitudine. Attraversu i mass media, u mondu hè diventatu un solu paese. Per l’isulanu, e distanze fermanu quelle chì sò, sò spazii chì solu e « finestre » ponu riduce à u minimu.
Ci hè assai suffrenza in issu sintimentu, ma ci hè dinu d’orgogliu . A diversità cuntinueghja à esse ancu geugrafica, è noi simu tutti ligati à un pezzatellu particulare di terra. U mondu esternu pò truvà custì una riferenza interessante ; hè sempre curiosu di scopre u segretu di un’isula èd hè quessa ch’o cercu di fà in i mo travagli, ancu s’o ne soffru assai è s’o mi sentu citadinu di un mondu è basta (p.82).

Ghjacumu THIERS
Brancaziu (u « scrittore microregiunale » di A Funtana d’Altea sprime a visione di u mondu di solitu cuncessa à e literature dette « regiunale ». Eo aghju una cuncezzione cumplettamente diversa. Credu chì tutte e scritture piglinu ceppu in un paradossu fundatore. Prufundamente arradicata in una sperienza singulare di a vita è di u mondu, a literatura hè dobligu ch’ella dica una biugrafia, un tempu è un locu è, in modu simultaneu, l’umanu sanu sanu, l’eternità è l’universu. Issu paradossu assegna dinò i limiti di una scumessa chì hè vinta da poche scritture. Hè per quessa chì in a critica literaria a divisione si face micca trè literatura regiunale è literatura di diferenza, ma trà l’opera chì, ricunnisciutu u so valore esteticu, porta à l’umanu è quella chì li porta un cavulu !
Si pò dà chì certe culture, à un mumentu datu di a so storia, sianu più atte à pruduce opere chì cristallizessinu attese campate al di là di e so cunfine geografiche.
Si pò pensà chì e spressione mediterranee ed isulane si possanu cuntà in issu numeru perchè chì a literatura oghje pare ch’ella abbii, per isse cumunutà, una funzione d’identità è un’impurtanza estetica maiò (p.88).

 

 

Hoda BARAKAT (Libanu)

Alessandria, per esempiu, era una cità chì hè stata mediterranea per eccellenza, cusmupolita, aperta un pocu cum’è Beirut. Or fighjate la avà : hè stata invasa da u fondu di u paese chì avia prublemi tamanti è sò impeghjuriti tantu chì a si ingollenu. Mancu Beirut ùn hè più mediterranea, forse turnerà simule un ghjornu, ma per stu pocu i prublemiu di a religione l’anu ingullita. I prublemi di fondu d’issi paesi multipli chì sò per una parte mediterranei è per l’altra cuntinentali cù i prublemi pulitichi è di sviluppu è tuttu ciò chì ne deriva, ùn hè pussibule ch’elli ùn lachinu una marca, ch’elli ùn abbinu un’influenza assai diretta nant’à a vita d’isse ità mediterranee è a striscia di terrenu avanza versu u Mediterraneu è quessa hè tamantu peccatu. Ciò chì hè à a basa di e sumiglie cuntinueghja à firmà quèantunque, ma à parè meiu, campemu un periudu chì e sponde si alluntaneghjanu invece di avvicinà si (pp.99-100).
(Esse mediterraneu) hè di siguru un modu di sente presente, diceraghju innatu, hè in a natura, in a terra, in u rosumarinu, u timu è a nepita, l’alivi, in u modu di ride in casa, di manghjà tutti inseme. Ma tuttu què, avà, ùn basta più (p.101).
(U visu novu ch’ellu deveria avè avà u Mediterraniu), ùn mi lu possu imaginà. Possu dì cih’o sentu. Sò stata in Bari è aghju scontru persone cù quale mi trovu assai bè, forse più chè cù certi amichi di Beirut, sò cù chì facilità mi possu sente cù a ghjente ch’o scontru per istrada, cumu si cumunicheghja, cumu si conta, cumu si canta, eo intuneghju un cantu di u mo paese è una Corsa un cantu corsu è mette a manu nant’à l’arechja cum’ellu facia u mo bapu quand’ellu cantava è sentu finu à chì puntu mi assumigliu à ella è ella si assumiglia à mè. Sò ch’è no ci puderemu cuntà chjachjere è sbillicà ci, ride cum’è tonte, ma tuttu què ferma è un pocu cume s’è no fessimu un scontru nantu à un’isula. Siamu cuscenti chì issi scontri si facenu contr’à currente, malgradu ciò chì ci circonda, ancu s’è no avemu a voglia di ripete li (p.101).

 


Erri DE LUCA (Napuli)

(Le funi sommerse che ricordi aver letto nel finale di Una nuvola come tappeto) sò a maghjina opposta à quella di l’arburu genealogicu. Ci hè à chì pò ricullà in i seculi è à chì ùn sà mancu u nome di a mamma. Eo ùn vò micca più in là chè u furcatoghju duve un missiavu sveltu di manu è di cultellu chì fece furtuna è firmava cù una croce. Ma, à rimpattà tutte l’origine scure, à rimpiazzà l’arburu genealogicu ci hè u canapu summersu chì longu à u tempu ci si sò attaccate culunie di fossili marini, di ceppi mediterranei. E nostre origine più sò scure è più devenu esse state ricche di intrecci di sangue cù centu populi chì ci anu invasu. Simu di u sud, ghjente nate di fronte à e sponde più belle di a terra cù rafinerie nantu à u liturale è petrollu ingrumbulitu nantu à a rena.
Avemu in cumunu l’ochji cupi di e fiertà frazate, i curtei di e veduve sottu à u sole chì impiomba à meziornu, un morsu datu à a testa di u polpu è una rete sismica chì ci spezz u sonnu è ci face stà sempre cù a valisgia à u pede di u lettu. Avemu aduratu tutti i dei pussibuli è po avemu stracciatu tutti i riti à nome di u diu unicu, di Adonài ehàd, frebba d’amore per unu è unu solu, agrancu assulutu di a nostra invenzione teulogica precedente. Avà simu incuppiati sottu à l’unica tirannia degna di noi, quella di i celi. Hè quessa ch’è no avemu in cumunu noi altri, e fune summerse di u Mediterraneu (p.109)

(E visione) sò presenze più forte chè à u mumentu ch’elle eranu carne, portanu solu l’indispensevule, i punti brevi è di primura di una sperienza sana sana. A visione, à chì ne hà avutu a sà, và in furia ed hè un’altra manera di cuntà a vita segondu una scenugrafia essenziale. A visione hè a forma di cunniscenza chì ci era prima chì stu seculu cridissi più scentificu di occupà si nanu di sogni.
A differenza trà visione è sognu a mi figureghju cusì : a prima manifesteghja u cuntenutu di a bibliuteca di una persona, l’altru manifesteghja u cuntenutu di u so rumenzulaghju. Sò statu fidu à e visione chì durante tutta a mo zitellina ballavanu ind’è l’ochji di i zitelli (p.111).

Fora di quellu di Napuli, altri porti di u sud ùn ne cunnoscu. U molu Beverello era u terminu di un viaghju chì finia à Ellis Island. L’emigranti si calavanu in terza classa è rividianu aria, terra è luce à a fine di u viaghju. Eranu mercanzia. Quessa accadia in a prima parte di u seculu. Sò natu in a segonda, quandu chì u portu di Napuli era statu cedutu à l’armata di i Stati Uniti, in particulare à a so Sesta flotta. I scarsi battelli mercanti devianu aspettà à a cala ancu una settimana prima di pudà fà ciò ch’elli devianu fà. Hè cusì ch’ellu ùn ci ne hè più ghjuntu. U portu fù solu un sbarcu per suldati strangeri in brama di sfucà si. Risparmieghju i detagli chì caccerianu dignità à a to intervista è à a mo cità. À fiancu di i portaviò, di i cruciatori, ci era solu u trafficu di i vapuretti cù l’isule.
Oghje Napuli ùn hè più u centru di a guerra di l’occidente in u Mediterraneu. U portu hè diventatu scalu di crucere, cerniglilera di turisti di corsu longu, mentre chì i clandestini sbarcanu in altrò. I carrughji à l’intornu anu persu l’aria famelica di malavita in attesa di truppe da imbriacà. U portu si hè civilizatu, ma micca a so acqua impestata duv’elli pascenu mazzardi immurtali sottu à u stratu d’arcubalenu ogliosu di u masuttu (p.114).

Ùn ci ne hè più omi di quelli chì sapianu purtà a virilità addossu cum’è un’eleganza fisica nantu à panni stracciati. Era una lascita di misura, unrisparmiu, un silenziu ind’è l’ochji, tuttu u cuntrariu di l’espusizione, di l’esibizione. Era un modu di stà pusati in a barca in cunsunenza cù u vacillime di l’acqua, di stà comudi stracquati nantu à u legnu di u bordu, era una tela turchina di i pantaloni stinti da u sole, una pazienza in a manu chì aspetta a buccata di u pesciu in fondu à a lenza è intantu sentia u fremitu di i currenti di sottu, una dulcezza manesca pè afferrà u pesciu tiratu in a barca stacchendu li l’amu da u labru senza viulenza, riescendu à ricuperà l’esca. Virilità vista prima è po ma’ più : un surrisu persu in a faccia mentre ch’ellu si vultava da l’altu mare cù un bon pesu di pesciu (p.115)

 

 

Mohamed BERRADA (Maroccu)

U pudere di dà attribuisce à a mamma una dimensione simbolica impurtante in a literatura è ind’è parechji scrittori. Issa maghjina hè ligata à a memoria, à a zitellina, à tutti i sogni è à tutte e pussibilità.Hè ligata à a terra, à a cuntinuità è à tuttu ciò chì hè storicu. (Unu di i mo persunagi si rende contu di un colpu chì tuttu ciò ch’ellu hà vissutu ind’è un’organizazione pulitica ùn risponde più à a so identità è dice) : « Quale di voi cunnosce a mo mamma ? » U dice per attirà l’attenzione nantu à l’impurtanza di l’intimità è a sincerità di u linguaghju.
Issa sperienza ci pò esse cumuna à noi tutti militanti di altri paesi di u Mediterraneu : u fattu ch’ellu si metti tante cose trà parentesi è ch’omu si occupi solu di ciò chì hè puliticu o ideulogicu.A mamma assume una dimensione simbolica per rammintà isse cose (p.124).
U raportu cù a riaprupriazione di u linguaghju suppone ch’è no abbiamu assai linguaghji, o allora ch’è no ùn ne abbiamu mancu unu. In realità, ùn avemu nisun linguaghju, nemancu quellu ch’è no chjamemu linguaghju maternu, quellu chì avemu principiatu à sprime ci cun ellu, ancu issa lingua custì spessu ci diventa strangera.
A realità di u mondu hè a pluralità di i linguaghji, è in listessu tempu a capacità di tutti issi linguaghji, di tutte isse lingue di sprime u nocciulu di e cose. À partesi da issu puntu si ponu piglià parechje vie per avvicinà si à ciò chì si crede ch’ellu fussi u linguaghju originale o originariu, ancu s’ella hè sempre stata quessa a prova, soprattuttu di i grandi pueti, chì sunnieghjanu di ghjunghje à un linguaghju assulutamente puru è forte, ma a misa stà sempre in ghjocu è ùn si pò sempre vince.
A memoria diventa una spezia di finzione : ùn hè solu una memoria chì ricorda, ma chì aghjunghje altri elementi è tuttu què ùn si pò situà in u spaziu di u linguaghju.
Tutti issi linguaghji ùn rinvianu à una realità, è hè quessa a cunsulazione ch’ella ci dà a literatura. Di fronte à a limitzione di a realità, esiste u spaziu di a lingua, di a puesia, di a finzione, di a ricreazione di e cose. A riaprupriazione di u linguaghju ? Iè, ma di chì linguaghji ? Hè una riaprupriazione chì ferma assai pruvisoria (p.125).

 

Nedim GURSEL (Turchia)


U paese veru di u scrittore hè a so lingua sputica. Di fatti, (unu di i mo libri ) discrive l’erranza di u scrittore turcu chì campa in esiliu, luntanu da u so sputicu paese è ancu da a so sputica lingua ch’ellu ùn parla tutti i ghjorni. Ci hè un filu chì lega issu testu è u spiazzamentu geugraficu segondu l’itinerariu ancu in a memoria. Cum’è u narratore chì s’identificheghja spessu cù l’autore, và da una cità à l’altra, da un portu à l’altru è certe volte da una donna à l’altra viaghjendu in a so sputica memoria.Ogni cità duv’ellu scala, ogni spaziu urbanu duv’ellu cammina u rinvia à a cità iniziale Istambul. Scrive hè una sperienza chì isuleghja è, per u scrittore in esiliu, a lingua diventa u locu di l’esiliu più chè l’altru restu, a pagina bianca. Hè in a lingua cum’è u nocciulu in u fruttu : issa maghjina mette l’accentu nantu à u raportu strettu trà lingua è isulamentu (p.139).

 

 

Hanan AL-SHAYKH (Libanu)


Ùn hè faciule à apre l’ochji è à sente chì u locu duv’è tù era abituatu, duve ai amparatu à move i to primi passi, duv’è tù ai amparatu à sente i primi prufumi, duv’è tù ai intesu e prime parolle, issu locu ùn ci hè più. Chì ghjè un paese ? Chì ghjè una cità ? è cum’è un grembiu tamantu. Sì u fetu, u criaturu, un pocu cume s’è tù fussi sempre in corpu à mammata.
Cusì in un certu sensu, quandu tutte isse cose cambianu, diventa altru chè ciò ch’è tù cunniscia, quandu tuttu sparisce, allora senti ch’è tù ùn sì più in u to ambiente, ch’è tù ùn sì più in drentu à tè stessu.
Eccu perchè chì ogni volta ch’o vultava in Libanu è mi arrighjia in Beirut, ùn riescia à ricunnosce la, fora di quella parte depusitata in a mo memoria.
Ùn ci la facia à stabilisce un raportu cù a ghjente intornu à mè, ancu cù e persone ch’o cunniscia, eranu cambiate chì avale appartenianu à unu o l’altru partitu puliticu, ùn eranu più neutri cum’è no eramu tutti, prima. Hè quessu u mutivu chì aghju scrittu ch’o sò un ostagiu perchè chì pensendu à e persone chì sò firmate mi dicu sempre : « O Diu, sò cusì felice di stà quì per pochi ghjorni, sò cusì felice di ùn campà quì ».
Ma fighjendu issa ghjente, l’amachi firmati è u so modu di ragiunà, i so sentimenti, aghju tiratu a cunclusione chì l’ostagi, ci sò in tutti i paesi (p.148).

Quandu feghju u mare mi sentu cum’è quand’o fighjava u celu durante a guerra è in ciò ch’o sentia guerra ùn ci n’era, ma specialamente u mare mi facia issu effettu perchè chì vede listesse onde ti dà u sensu di a cuntinuità. Ancu prima di a guerra l’onde si rumpianu nantu à i scogli è ogni volta ch’o voltu, l’onde si rompenu nantu à i scogliin listessu modu (p.151).

 

 

Ismaïl KADARÉ

Tutta a literatura hè para. Ùn credu ch’ella ci fussi una literatura di u Mediterraneu : ci hè una literatura mundiale è basta (p.163).

 

 

Edwar AL-KHARRAT (Egittu)

Alessandria ùn hè solu un locu geugraficu, cù un’archeulugia, una cultura, una civilizazione è soprattuttu ùn hè micca l’Alessandria di Lawrence Durrell, ùn hè una cità esotica.
Alessandria per mè sò duie cose : a ghjente chì ci stà, chì ci travaglia, chì ci ama : i veri pueti d’Alessandria sò quessi custì.
Ma Alessandria hè ancu è soprattuttu una questione guasi metafisica, perchè chì ci hè u mare chì per mè rapresenta l’eternità, l’incunnisciutu una dumanda chì ferma sempre senza risposta. Hè un statu d’anima è, per cunseguenza, un’essenza puetica (p.167)

Per mè a memoria ùn esiste. U passatu ùn hè compiu, finitu : u passatu hè sempre presente. Hè una presenza cuncreta, attuale. Hè per quessa ch’o mi ghjovu sempre di u presente. A memoria ùn hè memoria. Vogliu dì ch’ella ùn esiste chì u tempu hè sempre u presente, è per quessa hè atempurale. Quand’ellu si dice presente, si nega u futuru è u passatu è quessa significheghja ch’ellu ùn ci hè mancu u presente chì u tempu ùn esiste.
Hè una dimensione chì trapassa quella tempurale, hè una ricerca, una vuluntà chì hè eterna è atempurale. Dunque memoria ùn ci n’hè (p.168).

U prublemma di u centru è di e periferie di u Mediterraneu ùn esiste per mè, omancu per ciò chì riguarda a literatura : un’opera literaria hè centrale dapertuttu (p.172).

 

 

Wasim DHAMASH (Algeria)

Credu chì u Mediterraneu esiste solu in a cuscenza di una minurità. Sò pochi quelli chì capscenu chì a cuncezzione di u cantu, i balli sò listessi, ch’elli sò listessi, puru cù variante i panni tradiziunali. Sò aspetti custitutivi di una cultura chì dunque esiste. Ma pochi anu cuscenza di a cultura mediterranea chì hè solu in u capu di poca ghjente.
A burghesia chì oghje hà non solu u pudere ecunomicu ma ancu quellu puliticu ùn hà micca cuscenza di l’esistenza di una cultura mediterranea chì u centru di u putere stà in altrò.
Allora tocca à chì ci crede à fà in modu ch’ellu diventi un fattu magiuritariu (p.180).

I Palestiniani, puru s’elli avianu un livellu di urbanizazione assai altu, eranu in magiurità ligati à a pruduzzione agricula. Oghje più. Unepochi sò diventati citadini, ma a magiurità hè fatta di paisani senza terra. Ne sò stati privati. U so raportu cù a natura hè statu cmbiatu. Hè difficile à entre in una capanna, in una casa senza truvà una pianta. Custì ci hè un raportu di tipu nustalgicu cù a terra.
Avemu un raportu stranu micca ù a natura ma cù i lochi duv’è no ci truvemu. Parlu di u sensu di a precarità, di tempuraneità, di u passagiu rapidu chì caratterizeghja u raportu di i Palestiniani cù e cità duv’elli campanu (p.180)

 

 


 

Vincenzo CONSOLO (Sicilia)
A cecaghjina di i vechji aedi hà una simbulugia sputica soia : eranu cechi chì eranu persone chì avianu u sguardu à l’indentru, ùn pudianu avè u sguardu à u presente, cuntavanu da una realità passata chì hè l’essenza di u rumanzu, di a prosa, di a literatura di a memoria.

Ancu Omeru era cecu. Oghje a parolla omeru in grecu vole dì ostagiu. Ostagiu di a memoria, di a tradizione. Credu chì a literatura mediterranea hà issa forte cunnutazione di memoria, di tuttu ciò chì stà in u nostru passatu, in a nostra civilizazione. Forse ind’è l’altre civilizazione, quelle capitaliste, ch’ellu ùn ci hè issu arradicamentu à a memoria chì face chì i nostri scrittori sò « scrittori verticali » invece l’altri, micca « scrittori orizontali », perchèchì sò ostagi di issu passatu mediterraneu nustrale, chì hè a matrice di l’altre civilizazione occidentale (p.186).

U strettu hè a metafora di un qualunque Ulisse chì cerca di scappà à u desastru suciale ch’ella hè a Sicilia. U risicu hè l’annientamentu duvutu à u marasimu suciale, hè di perde l’intelligenza, u ghjudiziu, o allora di sopravive à issu risicu tamantu acquistendu di più cuscenza.
Pigliendu a metafora di u nostos omericu, Ulisse, quand’ellu sorte salvatu di avè francatu u strettu, accosta ind’è l’isula di i Feacichì pare una sucetà perfetta, un regnu di utopia duve tuttu hè in armunia, l’accoglienu bè , l’aedu canta. In somma, un utopia realizata. Ma Ulisse hà a brama di turnà à a so esistenza, à a realità chì hè l’isula da duv’ellu hè partitu, à i so affetti, in u so regnu ; riturnà ind’è l’Itaca di a realità, fughjendu ancu da issa chjusura, chì ogni utopia hè un mondu chjosu (p.189).

U discorsu di a chjusura hè assai periculosu, ma quellu chì cunsireghja cunservatore u discorsu di a memoria ùn ne sà micca valutà a forza rivuluziunaria. Si và in daretu sì, ma per pudè scuppià in davanti. In issu muvimentu da a prufundità, versu l’esternu, s’ellu si ferma prigiuneri di a prufundità, si entre in u dialettalisimu è custì omu si hè in una spezia di cumpiacenza è di Eden artifiziale.
Puesia, sinemà è soprattuttu teatru sò i lochi duv’ellu si cerca propiu à custruisce una lingua altra, duve lingua vole dì ancu un’attitudine murale, micca umulugata.
E literature più vive sò quelle chì venenu da e periferie di l’imperu, ci vole à luttà per firmà periferie. Simu periferie per tanti modi, ma simu oramai centru, parlemu oramai listessu linguaghju chè i messagi televisi chì ci raghjunghjenu à ogni stonda di a nostra vita (p.192).

 

 

Ana ROSSETTI (Spagna)

(Chì intendu per Mediterraneu ?) Nunda. Ciò ch’o intendu hè una cultura cumuna. Ma l’influenza ch’elli anu purtatu nantu à mècerti zitelli di Liverpool, i Beatles, hè assai più maiò chè quella ch’ellu hà qualunque zitellu giordano-palestinianu. A verità hè chì sò stata cundiziunata da i Rollin Stones. A verità ? I filmi americani, i raconti da Truman Capote à Francis Scott Fitzegerald : ricunnoscu a so influenza, non solu in a mo vita, ma puru in e mo puesie (p.204).

 

 

Amin MAALOUF (Libanu)

Campemu in un mondu duv’è no simu sempre impuntati à sceglie un’appartenenza unica. Invece eo ùn ci credu : a mo identità hè fatta da appartenenze multiplice ed hè propiu ciò chì face ch’o sò specificu.
L’attitudine chì cunsiste à impone à e persone di definì si cù un’appartenenza principale, magaru solu per abityudine, hè una strada periculosa, sia perchè chì pò purtà à qualsiasi generu di deviazione in cunflitti è viulenze, sia perchè chì ùn hè micca ghjustu da u puntu di vista di i fatti. Pensu chì oghje tuttognunu si assumiglia assai più à i so cuntempuranei chè à i so antenati. Ognunu di noi hè assai più vicinu à quelli cù qual’ellu sparte u mondu di oghje, ancu s’elli sò luntani assai è di culture diverse. Avemu in cumunu più cù elli in a visione di u mohndu, i valori, l’esistenza materiale chè cù u nostru arcibabbone. Hè bè di sustene ch’omu hà e radiche ma da un certu puntu di vita sbaglia perchè l’arradichera vera hè in u mondu cuntempuraneu, i legami veri sò cù quelli cù quale spartimu listessa aventura (p.210).

Per mè u mare hè una strada, per altri hè una barriera, hè una fruntiera, per mè innò. Credu ch’ella sia quessa un’attitudine chì ci hè digià in a cultura antica. Una cultura chì include u viaghju di i mo antenati chì, digià, trè o quattrumila anni fà pigliavanu e barche è partianu à scopre u mondu attraversu à u mare (p.214).

 

Ronit MATALON (Israele)


A mo identità hè l’ebraicu, a lingua duve scrivu. Sentu chì u risultatu più nutevule di u muvimentu idealistu hè a rinascita di a lingua ebraica. A mo patria hè a lingua ebraica. Sò nata in Israele, i mo figlioli sò nati in Israele, sò un’Israeliana, ma quessa ùn vole micca dì ch’o ùn abbia un’identità flessibile, a mo identità hè quella di Ebrea cusmupolita (p.224).

Ùn sò tanti i scrittori israeliani interessati à u Mediterraneu. Ind’è sti ultimi anni, esse mediterraneu o levantinu in Israele era sprezzativu chì Israele vulia esse occidentale . Solu l’ultime generazione di intelettuali anu rivalutatu u termine mediterraneu.
Esse levantini, diventà levantini vole dì accettà di vive in cuntradizzione, di tene issa cuntradizzione, di ùn cumbatte la è di ùn scioglie la simpliciamente trà i valori di l’Este è quelli di l’Ueste (p.225)

Simu circundati da i paesi arabi. Per Israele esse mediterraneu vole dì cunnosce a cultura araba. Hè assai faciule di scappà in Italia o in Grecia è di pretende di esse mediterraneu. Ùn hè seriu. Mediterraneu vole dì un veru scontru trà e duie culture micca da occupanti à occupati, ma da pari à pari (p.226).

 

Waciny LAREJ (Algeria)


A mediterraneità ci pone di fronte à un infurcatoghju : o si sceglie di sclude tutte e dimensione culturale di a civilizazione chì si sò accatamansate longu à i seculi o chì in seguita anu custituitu a nostra identità, o si hè ste diversità.
Per sfurtuna in Algeria, dopu à l’indipendenza hè stata pigliata una decisione nantu à u prublema identitariu senza ch’ellu ci fussi statu una cuncertazione naziunale ; hè cusì chì in a Custituzione si pruchjama chì u populu algerianu hè musulmanu è arabu. Ma issa dichjarazione ùn sprime tutte l’etnie è e culture presente in Algeria. Soca à l’iniziu issa furmulazione hè stata accettata chì osinnò si cascava in distinzione è prublemi, puru s’è persunalamente ùn sò micca d’accordu : ci vulia un debattitu in ogni casu, puru micca subitu, è si ne saria esciutu cù una sintesi atta à sprime tutte e realità esistente in Algeria.
Saremu arabi ? Iè, simu un pocu arabi. Saremu berberi ? Iè, una cria simu. Saremu negri-africani ? Iè chì simu cusì, chì simu un paese limitrofu è grazie à i cummerci tuareg ci sentimu ancu appena africani di u cuntinente.
Chì ghjè l’identità ? Sò l’elementi chì a custituiscenu, sopraposti in a storia, stratu nantu à stratu, chì danu locu à un mischju chì hà un’armunia interna è micca cuntradittoria à l’infora.
Eo ricunnoscu a mo berberità, a mo africanità è ancu a mo arabità è a mo islamità cù una sensibilità muderna.
Quandu cammingu in Tipasa, in Cherchell, in Djamila, frà e vistiche rumane, scopru chì di custindi a civilizazione rumana è mediterranea hè passata è hà lasciatu una stampa di « l’ingenii di mediterraneità » (puru s’ellu ùn si ne pò fà a dimustrazione), chì si sprimenu per via di gesti, parole, certi sguardi chì ùn cambianu tantu cù un Talianu o un Marsegliese, via cù un antru Mediterraneu.
Allora ùn si pò cunsiderà a mediterraneità cume un elementu negativu, à u cuntrariu : a mediterraneità hè un modu di sprime si per via di un inseme chì ùn hè micca sempre omogeneu, chì hà sia punti in cumunu è incroci, sia differenzeè specificità.
L’integristi volenu instaurà un’idea di sclusione d’isse dimensione, à prò di una sola, supposta cume essenziale. Ricusanu issa multiplicità perchè chì u sistema di pensà chì guida e so idee è chì e sparghje ùn accetta a differenza, per definizione ùn accetta a multiplicità è, ùn pudendu cuncepì u mischju di l’identità naziunale chì hà in sè una certa tulleranza, ricusa autumaticamente ancu a mediterraneità.
L’integrismu hè un fascismu di un altru tempu è hà listesse caratteristiche : a sputichezza di l’etnia, u musulmanu hè u migliore di tutti, a razza araba hè quella privilegiata da Diu è tira avanti è tocca.
Eo sò di origine muresca, un antenatu di meu venia da l’Andalusia, di origine berbera, di cultura islamica, cultura araba, è presenza di spiritu africanu. A tulleranza hè insitata in mè, ùn possu esse intullerante per via di e mo radiche sputiche : entreria in cuntradizzione cù l’elementi custitutivi di a mo identità. Invece chì per un integristu u cuncettu di tulleranza hè insuppurtevule (pp.231-232).

 

Abdellatif LAÂBI (Maroccu)


(A mo idea di u Mediterraneu) innanzituttu hè u testu : hè una spezia di mughju contr’à a maghjina fulclurista chì hè applicata à parechji populi è sucetà di u terzu mondu. Simu fenomeni chì si apparentanu à u folklore. U testu hè una pruchjama d’esistenza, vene à dì : ste sucetà, puru s’elle sò sottusviluppate, sò sucetà à parte piena, anu u so sputicu messagiu chì ferma inascultatu. Hè un mughju di a genesi di u mondu, di a genesi di a sucetà umana fatta senza noi. A puesia hà cum’è rollu quellu di fà esiste, ùn fussi chè per via di a so parolla, a ricchezza sempre piattata, chì ùn hè ancu stata palisata à u mondu.
Ci invitanu spessu à i pranzi di u Mediterraneu duv’è no avemu l’impressione di ùn esse micca nantu à a cena, ma daretu, in quantu populu di u Sud. Quella chì hè impalcata nantu à a scena hè a cultura duminante, quella chì a ci hà fatta à dà prova di a so esistenza. Hè per quessa chì ind’è issi scontri spessu sò un pocu tristu, chì hè rara di truvà stonde di autenticità chì ci pudemu dì tuttu.
A vera apertura versu l’altru si realizeghja per quantu ci hè una primura è l’altra cultura diventa l’ogettu di a nostra brama. Bisogna ch’ellu ci sia a brama da chì l’altru diventi un veru orizonte culturale, un ogettu di curiusità, di attenzione impurtante. Issa brama esisterà in dimensione larga ? Eo credu di nò (p.250).

Eo mi cunsidereghju cume un arburu viaghjatore, e mo radiche si tramutanu cù mè, radiche definitive ùn ne aghju, sò sempre in cerca di e radiche nove di u mo esse, di a mo sensibilità, di u mo imaginariu. Di siguru ci sò e radiche originale, ma ùn mi fermu à quesse. Aghju un bisognu permanente di ricuèstruì a mo identità, di apre la, di arricchì la, di rimette la in discussione, dunque ùn sò in una situazione di chjusura : à u cuntrariu, hè custruzzione prugressiva è infinita di a mo identità (p.251).

 

Predrag MATVEJEVIĆ (Cruazia)


Ciò chì hè accadutu à i Grechi hè capitatu ancu ad altri populi di u Mediterraneu, Taliani, Spagnoli, Arabi è tira avanti, di ritruvà e tracce di e so culture ind’è l’altre culture o attraversu à l’altre culture, cume s’è isse tracce ùn esistianu in u so Golfu. È quessa a mettu cù una certa dificultà à percepì si cum’è Mediterranei, dificultà sparta ind’è tuttu u perimetru mediterraneu. Tutti simu venuti da qualchì parte, ancu i Grechi, à l’origine ùn eranu mediterranei. I Latini eranu cuntinentali assai ; a parolla « mare » insignava in listessu tempu acqua di mare, acqua di fiume è acqua di lavu. In e nazione chì sò sbaccate trà mare è retruterra, trà a prima muntagna è u desertu, issa frattura hè spessu manifesta in u raportu chì e pupulazione anu cù u mare. Pensu à i Turhi, à l’Albanesi, à l’Arabi, à i Berberi, à una parte di i Spagnoli, à i Baschi, à i Catalani, à i Cruati, à l’infora di a Dalmazia, à i Pannonici, à i Gechi. Platone forse hè statu u primu à parlà d’issa differenza frà ghjente di muntagna è di mare, Sciascia hà fattu vede cume l’isuani giranu u spinu à u mare.
Percepì si cum’è mediterranei, unì si ind’è l’ambiu culturale mediterraneu, cuncepì u Mediterraneu cum’è un inseme sò l’attitudine ch’ellu ci vole à distingue. Ci sò naturalamente relazione di geugrafia, di clima, di cunfigurazione, di reciprucità storiche assai forte, ma tutti issi elementi ùn sò mai stati riuniti. Quandu i parla di inseme di u Mediterraneu si deve tene contu ch’elli ci sò tanti sottuinsemi. Dunqua a realità mediterranea hè assai cumplessa, al di là di tutti l’aspetti geugrafichi, storichi, naziunali