SPASSIGHJATE LITERARIE

(cù un eserciziu di ascoltu è di ripetizione)

U SILENZIU DI ZIU ANDRIA

 

Leghje, sente è po’ ripete stu passu quì sottu

 

Scrivimu sempre davanti à u silenziu. À u mumentu propiu di u scrive, sò di a speranza quant’ellu si ne piatta ogni versu di meiu, o quanta memoria -mancu à pensà la!- si hè trova cunvucata in ogni pagina di un testu. A sò è prestu prestu mi ne scordu, stupitu di scopre chì filone di parolle aghju strappatu à u silenziu di una mina bench’ella parissi impruduttiva è periculosa di esse ne cusì fosca. È puru basta ch’o mi alluntanghi da ciò ch’aghju scrittu è mi avvecu di u viotu chì invoglie e mio parolle. È mi accorghju di tuttu ciò ch’ùn sò statu attu à scrive. Appaspu e mio parolle quant’elle sò frolle. Sò cuscente di u meccanisimu chì ne puderia smuntà u puema o fà chì a pagina ne fussi ridotta à e so cennere. Ci hè un al dilà di ciò ch’aghju scrittu chì mi si ne scappa senza rimediu. È di sicuru a ricunnoscu subitu: l’opera vera ùn hè questa quì, limitata, parziale, trimulighjente ch’o aghju sottu à l’ochji, ma l’altra culà, infinita, trabundante chì ùn a ci feci à scrive la. Ind’è ciò ch’e ùn a ci feci à scrive, propiu custì vive u silenziu di Ziu Andria. Custì ricocca un ribombu chì accionca: u silenziu di tanti populi chì un ghjornu dopu à l’altru li si nega a so parolla sputica.

 

A scrittura nasce in u silenziu è ci torna, è ùn ci si scappa. È puru, trà u silenziu è u silenziu, a parolla hè spaziu di vita. Una parolla detta in u silenziu ùn more. Hè viva pè u sempre. Un versu arrubatu à u ventu ne diventa a canzona zitellina ch’aghju da cantà tutte e sere pè u mo figliolu. A maghjina fughjasca di una zitella intravista à u mettrò si azzelereghja cum’è un mutore finch’ellu ne sorgi u rumanzu di un viaghju appassiunatu. U ricordu di u silenziu di Ziu Andria, ùn fussi chè di pruvà à discrive lu quì, avà, s’universalizeghja ed hè traduttu in più di centu lingue in l’ascoltu di voi tutti.

Hè questa a faccenda di u scrittore: scandaglià u silenziu. Sperà. Lacà si piglià da tuttu ciò chì tace finchè a manu cumenci à scrive è ch’ellu si capisca di colpu ch’ellu scrive un altru invece di sè stessu. Quale, da veru, quale pò pretende d’esse l’autore di e so parolle? I scrittori, ùn simu altru nunda chè ghjente chì a li prova à calà si di pettu à a carta finchè u celu ci tirga pè l’oriciale di u cerbellu è, da quassù, u silenziu si muta in un paisaghju diviziosu: spicca u saltu una lefra tamanta, è u lustincu musca, a truita si ghjoca sott’à lu ponte, passa u prufume di carretti carchi à fenu è po, sopra, i tuccani battenu l’ale in un volu silenziosu è lindu chì ci parla di una selva luntana.

 

(secondu un passu di L’escriptor i els drets lingüistícs, da Carles Torner in a cunferenza di Barcelona, maghju 1996)