2 - Corsu I Grilli

I GRILLI

 

Hè accadutu, u fattu ch'e vi vogliu cuntà, qualchì tempi subitu dopu à a guerra, ind’è l'annate quaranta.

Era tandu un zitillacciu d'ottu o nov'anni, ma quella ghjurnata mi hè ristata impressa cume s'ella fussi avà. . I grilli! I grilli! A nutizia era corsa cum'è un mughju chì risunava è si sparghjia da una cunfina à l'altra. Si sintianu ammintà in quà è là cose sprupusitate, a vuciata purtava ogni ghjornu fatti di più in più strasurdinarii: si parlava d'un rughjone duve i grilli eranu scalati à millaie è millaie, à tal puntu ch'elli avianu oscuratu u sole in cor di meziornu; un antru cuntava cum'è un sunniacciu, a fine d'una furesta stughjata netta in quattru è trè sette, i maladetti insetti ingullendusi fronde è pampana strada facendu.

Per dì vi sì e cose s'ingrussavanu, certi avianu intesu dì chì più luntanu cà da sarra in là, dipoi qualchì ghjorni piuvia grilli. Parlate voi d'una tempara!

Si dicia ancu chì u trenu, a nostra "micheline" ùn era pusssuta sbuccà ind’è a cullata di Palasca, da tantu ch'ella si era sfiatata à macinà quella pesta nantu à a strada farrata.

Quelli grillacci rivinianu aspessu ind’è e ragiunate di l'omi à u frescu sott'à l'olmu; qualchissia ancu avia ricuvaratu un vechju giurnale chì parlava di disguasti, ma fin'ora l'affare si passava per isse France, allora... ognunu e so primure. Ma dettu chì e scundese d'issa pessima razzica tuccavanu u Palaschese, allora po tandu sì chì l'affari eranu in francese...

 

Quandu babbò intese a nutizia li calonu i fianchi, ma ùn fù u solu chì tuttu u paese era in sullaccaria. Ci vole à dì chì à l'entre lugliu l'orte eranu tutte impustimate è ind’è u so più bellu assestu. Cusì ogni casa ci cacciava in issa stagione benedetta a so bella pruvista pè u restu di l'annata.

Babbò, di u so ortu ne era fieru, quant'è un rè di u so palazzu. Tuttu duvia esse sempre in ordine: e lenze sulchiate cun arte è senza mai un filu d'arba, e pargule putate ind’è e regule segondu u vignizzu, l'alburi sempre scapati per ùn fà ombra à i pustimi, è l'urdigni sempre azzingati à u so locu.

Noi altri zitelli, eramu dui, cù u mo cuginu di Tunisia: aviamu in carica à tempu ghjunti à nostru ortu di piaghja, di purtà i sumeri à u pascu in bor di fiume, poi addirizzavamu l'acqua à a matre, aviamu ghjustu u tempu di fà ci una ruzata ind’è u pozzu, è po ci vulia à corre, chì l'acqua ùn ghjunghjissi prima cà noi ind’è l'ortu.

Tandu, ind’è u mentre chì babbò cumbattia altrò, à spullunà e pumate chì cacciavanu troppu nipoti, à stirpà i brusgi chì si manghjavanu i riccini, o à seguità e vistighe di u scannapadula ind’è a piazzata di pomi, noi innacquavamu. Ma babbò neciu necione avia sempre un ochju nant'à e nostre faccende. O lu ghjornu chì u cuginu di Tunisia si n'era scurdatu di torce l'acqua è ch'ellu avia inundatu i piantaghji!

"Ma torcimi iss'acqua!" mughjava babbò... ma quellu, corsu ne capia pocu è micca. " Tords l'eau!" pruvava à traduce babbò, ùn vedi chì a tarra hè imbutrichita..."

È u mo cuginu di Tunisia ch'ùn avia micca l'anima d'un giardinaru, ancu più persu in a perplessità d'issu novu cumandu, si ne stava sbiguttitu senza fà nulla. Mi tuccava allora à truvà una leia per mette fine à issu cunflittu linguisticu è urtulanu...

 

Senza vulè troppu perde u filu di u mo racontu, aghju vugliutu dì in poche parolle ciò ch'ellu raprisintava un ortu à issi tempi. Ma turnemu à quella razzaccia stirpigna di i grilli.

 

U paese sanu sanu era mubulizatu, merre in testa cun donne, omi, vechji è zitelli chì tutti si davanu di manu, per pruvà à francà u soiu, o quellu di u vicinatu s'elli ùn eranu ancu à tuccà. Da u capilocu c'era stata una distrubuzione di brennu avvilinatu, quellu misturu facia u so effettu, ma ci era più grilli cà brennu.

Più s'andava, è più l'affari s'imbruttavanu, e nutizie di u fronte eranu propiu goffe. Segondu una staffetta chì era stata mandata da e parte di Fiume Reginu u nemicu s'appruntava à entre ind’è i fiuminali.

Sì u fattu venia verificatu, allora un veru scempiu si priparava pè u paese. Fiume Reginu era cum'è una mamma, è l'orte chì si seguitavanu longu à e so rive eranu i figlioli chì li stavanu appuppati, è cusì, una stagione piglia l'altra, trà frutta è urtaglia, ogni famiglia ci cacciava u so vitu. Ci vulia, senza perde tempu, à urganizà si pè a difesa, o allora l'imbernu saria di quelli longhi. Ognunu vulendu andà à rende si contu di a situazione, fù in cor di meziornu, un muvimentu generale di truppe versu a piaghja. U paese spupulava.

U nostru, l'ortu, era di i più luntani, è babbò, intantu ch'ellu s'avviava versu u ponte à Sant'Andria, ci avia incaricatu d'andà à insumà à Grisgellu è à Murinu. Cusì mammò, mai stanca, è chì vinia ghjustu di finisce una furnata di pane, si ne puderia falà à cavallu postu ch'ella tenia à mette u so puntellu ind’è l'ordine di battaglia.

Ancu i sumeri parianu esse à capu di a scugnura chì vinia à abatte ci, è ùn c'era mancu bisognu di zirgà li per fà li stinzà u passu. Forse cunniscianu anch'elli u pruverbiu chì dice: "Di u bè tuttu u mondu ne stà bè", è n'avianu dunque cunchjusu chì di u male tuttu u mondu ne staria male, à cumincià pe i sumeri. Noi daretu seguitavamu à u trottulu purcinu. Ind'è un ame francavamu digià e strette di Tarra Rossa per ghjunghje versu e prime lenze impustimate.

Un veru scumpientu, ùn si sintia cà mughji è sacramenti di l'omi, suspiri di e donne, pienti è lampi di i zitelli, tutta a valle risunava d'un brionu pudente è cunfusu, natu da una lotta addisperata.

E ghjente si battianu cun ardore à colpi di frasche per circà à salvà e so più belle piazzate ma i grilli si pisavanu da un locu per andà à spone si in un antru, è ci vulia sempre à ricumincià. Ùn c'era mancu tempu d'arreghje si una stundarella à dà duie parolle di cunfortu, chì ancu noi ci aspittavamu à u peghju.

Altru chè peghju ind’è noi! Soca i grilli avianu delegatu à u ponte à Sant'Andria u fiore di e so truppe! Ci vulia à vede cum'elli fragavanu a piazzatella di i fasgioli à mannellu, elli sì chì ci s'intindianu pè a cugliera! È babbò cù a so frasca di leccia, solu di pettu à un battaglione si dava di rimenu, currendu in quà è là è battendusi à vita persa. In fatti, per ellu, era ora di vede scalà e truppe fresche in rinforzu. Eccu ci dunque senza priparazione, entrati dirittamente in u cunflittu sott'à l'ordini di u generale Petrupà (cusì si chjamava babbò). Sia grazia à e qualità di u cumandamentu, sia cù a vulintà di a so truppa, paria avà pussibile di ristà maestri di u terrenu, saria tempu dopu di misurà i guai. Ma per disgrazia, sopra à l'ortu ci passava un stradunettu chì andava sinu à u fragnu, è quand'ellu passava u vechju camiunacciu, u "tarabattattà" cum'ellu u chjamava babbò, tutti i grilli di u stradunettu si lampavanu à banda sottu ind’è l'ortu.

Di e ghjasteme ch'ellu li lampava tandu babbò, tantu à i grilli cà u "tarabattattà", ùn vi ne contu, s'elle li s'appiccicavanu, unu è l'altri n'avianu per pocu à campà! Soca avia bisognu di sfugà si, ma à babbò nantu à u capitulu di e ghjasteme, ùn lu parava più nimu è ùn si piantava mancu per falà l'aria. A li pruvava mammò à dì li: "Mancu a vergogna à chì ti sente! " Nulla à fà! Era quant'à dì: "O Signore paratemi sta vacca! "

Ci n'era per tutti, i grilli, hè bella chè capita, furmavanu a maiò parte d'issi paternostri un pocu particulari, ma qualchì grombuli ognitantu eranu cunsacrati à a religione, è ùn si francava nè Cristi, nè Madonne, nè Santi, nè Altari, nè Tabernaculi. Quandu dicu chì santi ùn si ne francava mancunu, voltu un passu in daretu, perchè babbò, mai ùn averebbe ammintatu à San Roccu, era u santu di u paese è ùn si pudia tuccà. In quantu à San Petru, San Ghjacumu è San Dumenicu, i santi di i paesi vicini, oghje in quant'à mè, li fiscavanu l'arechje!

Bench'ellu ùn avessi cà trè ghjorni di prisenza per tutta scularità, in questa circunstanza li vinia à babbò cum'è un donu naturale d'incatinà, cun arte, una litania di prupusizione tutte più salite una cà l'altra. Ci vulia à sente l'intrecciu suttile di e ghjasteme duve a principale andava à ligà si à u restu di a frasa, saltendu di suburdinazione in cuurdinazione senza rifiatà. È ùn vi parlu di a ricchezza lessicale di u discorsu. Francamente, senza tene contu di u cuntenutu, d'issa lingua chì chjuccava e so parolle cum'è colpi di staffile, un Ghjacumu Thiers piattu in fondu à l'ortu n'avarebbe fattu i so dilizii. Ci vole à dì chì tandu, a rimigna diglossica ùn s'era ancu bè arradicata...

U più ch'ellu ne vulia babbò, issu ghjornu, era à Ghjesucristu stessu. Cumu, un campagnolu cum'è Ellu, si pò dì ancu vignarolu, postu chì u prete à l'altare parlava di e vigne di u Signore è di u sangue di Cristu, quand'ellu prisintava u calice pienu di vinu, un campagnolu cum'è ellu dunque, ùn pisava mancu un ditu è ci lasciava castigà da a sterpa di i grilli è di e grillachje!

« Allora ch'elle si sbacchinu e porte di e cantine di u paradisu, ch'elle crepinu e dole, ch'elli rompinu i chjarchji è ch'elli saltinu i manfani da fà sbuttà burdulese è butticelle, poi ch'elli si sframbattuleghjinu pè e sante scalinate, caradelli pieni d'agnuli, cun Cristu per tappu.. « 

Eccu un picculu esempiu di e infrasate ch'ellu lampava babbò cum'una sfida à e putenze divine suspittate di tradimentu. U tuttu, bellu più longu, surtia nettu, dettu ind'è un soffiu unitu è fermu, chì martillava e sfarente pruposte. Mammò a corcia, spavintata, ùn pudia acquistà à fà segni di croce, è à tempu s'arricumandava à a Vergine Maria è à tutti i santi, soprattuttu à San Roccu.

Intantu i grilli, à quale babbò in le so ghjasteme avia prumessu di fà piove sette ghjorni petroliu è un ghjornu focu per arrustulisce li, i grilli, malgradu i nostri sforzi, cumpiianu a so brutta faccenda. Avà di a piazzata di i fasgioli ristavanu solu in quà è là qualchì povari muzziconi è di e pumate firmavanu i custoni sticchiti cum'è stipiti ind'una piana diserta.

L'ortu di u ponte à Sant'Andria, tarra di bundanza è di virdura, era turnatu nettu cum'è a palma di a manu.

U tempu era vinutu di a capitulazione.

Babbò digià si n'era surtitu ind’è u chjassu, è ghjuntu à u cataru, ùn s'era mancu giratu à dà un colpu d'ochju cum'ellu facia sempre. Forse chì per ellu u scempiu ch'ellu lasciava daretu, li ramintava troppu, invasore per invasore, altre loche dette di u "Chemin des Dames"...

D'un colpu, un silenziu stranu è angusciosu pisava nantu à u fiuminale.

È po pianu pianu si sentì un fisculellu chì paria cullà da l'ortu di Ugeniu un pocu più inghjò cà u nostru. È guarda chì ti guarda, era ellu, è a si scumbattichjulava cum'è d'abitudine u nostru vicinu! Iè, avia imburratu a so pippa è, trà duie stuccate, a si fisculava nant'à l'aria di a canzona di a pippa ghjustamente.

Babbò ùn ci vulia mancu crede: "Cumu, a cunfina sana sana hè à caternu? è quellu chì mi fisca: "... a mo pippa era di bussu l'aghju cumprata in Bastia..." Ch'ellu ghjunghi puru u battellu biancu! quindi ci hè mondu à piglià!"

O allora... almenu ch'ellu ùn avessi trovu qualchì minichetta per francà si a so roba, Ugeniu. Era ancu capace!

Ci vole à dì chì Ugeniu era omu d'originalità è di misteru. Ognunu sapia ch'ellu discurria cù u so sumere, cum'è s'ellu fussi una persona. Era capace di fà rientre l'animale solu à a casa mentre ch'ellu pigliava un'antra strada, u sumere ghjuntu à l'usciu aspittava cun pazienza d'esse dissumatu. Megliu, à l'ora di u spuntinu ind'è u so ortu, à a bella stagione, un sarpe venia à tene li cumpagnia è à buscà si qualchì pezzu di pane.

Omu di bon cunsigliu ma senza pritenzione, e so risposte sempre assinnate è spessu spiritose eranu pruverbiale. À una persona chì si maravigliava di a bellezza di i so pustimi è ch'ùn piantava di ripete: " Ma sò miraculi...ma sò miraculi..." li rispundia: " i miraculi, o amicu, i face u suvu..."

Un'antra volta, dopu à una notte di timpesta di quelle tremende, a pargula di i so vicini di casa n'avia pigliatu a so parte, è ind’è u mentre chì u maritu, grugnulendu è ghjastimendu, pruvava à fà tene ciò chì u ventu ùn avia sbrimbatu, a so moglia chjamendu à Ugeniu ,à testimone, dicia: "è soca u nostru Signore a vulia cusì...chì ne pinsate o Ugè?"

"Ne pensu", rispose Ugeniu, "chì u Signore... cusì... u socu fà anch'eiu..."

Dunque cun Ugeniu si pudia omu aspittà si à tuttu, u più semplice era d'andà à vede.

Ghjunti da sopra à u so ortu era prestu capita chì l'armata di i grilli avia cumpiitu ancu ind’è ellu a so opara di destruzione.

Girendusi versu babbò Ugeniu disse: "E forze in prisenza eranu troppu spare." Ghjustificava, in poche parolle, u fattu ch'ellu ùn avia mancu circatu à luttà. Poi tuttu discurendu addirizzava l'acqua di u canale versu e so piazzate. Eppuru ùn ci criscia più, oramai, manc'ombra d'una qualunque pianta!

Babbò u guardava fà sbiguttitu, pinsendu chì da veru, Ugeniu era fora di capu.

- Ma chì faci o Ugè? ùn ci hè po più nulla à innacquà...

- O Petrupà, anu bè manghjatu, avà ci vole à fà li beie!

 

Tale fù a risposta di Ugeniu.In fatti avia capitu prima cà tutti, chì u megliu era di tene a tempara ind’è u so ortu, per pudè lu lavurà è turnà à suminà... E scunfitte di u prisente ùn impedianu u saviu d'appruntà e ricolte di l'avvene. Fù quella, a mo prima, è di siguru a mo più bella lizziò di filusufia. È ùn mi ne sò mai scurdatu...