|
Le silence
Trad. D.
Verdoni
XII
« U piacè chì dura solu
piglia da ogni stonda u mumentu presente;
ciò chì ne fù ùn ci hè più. » (PLOTIN,
Enneade, I.5.4)
U sole
capiciotta,
purtatu da u
so pesu
in un
abbacinu turchinu.
Fala nu celu,
chì avanza à
sta sera senza niuli
fin’à l’onda
batticia di u mare.
Sgucciula di
luce rossa
in un
spampellu di persica.
Tale un
soffiu landanu
si sparghje,
si sdrughje.
L’orizonte
brusgia
nu verde
cindarellu.
A stonda si
stinza
à nant’à a
trama di l’aria
U passatu cresce.
XVI
« (L’Unu) hè a forza di
tuttu; s’ellu ùn hè, nunda esiste (...). A
vita surghje da ellu, tale un ochju.»
(PLOTIN, Enneade, III.8.10)
U soffiu
trapana u celu
chì offre à
ogni gestu
a so mossa.
Apri l’ochji,
fideghji:
u mondu chè
tù vedi tù
hè un mondu
di sogni.
A luce, issa
maghjina turchina
sgucciula.
È u ghjornu
s’addurmenta
è i niuli si
sguassanu.
U tempu, l’abbacinu longu
si ne fala.
In pettu,
un batticore
ùn hè toiu.
XVIII
«A memoria di e cose
sensibule hè da l’imaginazione.» (PLOTIN,
Enneade, IV.3.29)
Voltu à u sognu
à una
pulvariccia di lume
à una
attrachjata di sanguiniccia
à nant’à u celu lindu, voltu
à un pezzu di
u spechju arcanu
chì si tene
l’indiziu di u misteriu.
Pensu à l’ore vinte
ripigliu i
cuntorni di una manu
chì mi
salvava da u fretu,
a misura di e
labre chì mi mancanu,
i culori
chjuccuti di a notte,
a memoria
fiacca di u tuccà.
L’acqua corre
à nant’à a mo fronte,
mi scioglie
da l’abracciu
di l’ore
passate.
XXIV
«Cumu cunniscimu à Diu ?
Cum’è un ordine appesu sopr’à a natura
intelligibule è l’esse reale.» (PLOTIN,
Enneade, IV.3.29)
Cunnoscu à
Diu nu spavintà è u scurdà,
nu biotu
sulitariu di l’odiu,
u gestu
adduluritu di u calà,
a manu chì
s’arrembica à l’acqua piuvana.
Cunnoscu à Diu nu marosulu
chì
si straccia,
in a mossa di
a brama, à nant’à e cime diserte,
a pelle
eterna di a sera.
Cunnoscu à
Diu na notte è u silenziu,
è quandu a
terra si sbacca,
na luce
luntana di issu astru
chì s’affonda
nu biotu.
Cunoscu à Diu
in l’ochji chì
si spinghjenu
na stonda chì
si strappa u vechju filu
invisibule.
Cunnoscu à
Diu ni limiti di u turchini.
XXX
« L’ogettu
di a visione si fissa in l’amanti ; ellu, si
gode u spetaculu di u bellu chì u tocca
passendu.» (PLOTIN, Enneade, I.1.8)
Mi tengu in
l’ochji a tenerezza
a pelle nuda
di u mare chì mi porta
sott’à un
celu senza mancu turchinu,
l’aria rossa
chì s’appiccica à i scogli
è u ballu
ch’elli scrivenu issi corpi
nu casale di
i sogni.
Mi mastucu e
sumente
è a terra hè
umida.
Fideghju u
sole infiarà si trà i
niuli:
u punente
s’assumiglia à tè.
U muscu di a
notte
fala à nant’à
i cipressi.
I ricordi
s’aprenu.
A Luna hè un
spechju.
Sentu u
soffiu di u mondu
À l’avvicinà
di e to labre.
|