Carles Duarte

 

 

 

Le silence

Trad. D. Verdoni

 

 

 

XII

« U piacè chì dura solu piglia da ogni stonda u mumentu presente; ciò chì ne fù ùn ci hè più. » (PLOTIN, Enneade, I.5.4)

 

U sole capiciotta,

purtatu da u so pesu

in un abbacinu turchinu.

 

Fala nu celu,

chì avanza à sta sera senza niuli

fin’à l’onda batticia di u mare.

 

Sgucciula di luce rossa

in un spampellu di persica.

 

Tale un soffiu landanu

si sparghje, si sdrughje.

 

L’orizonte brusgia

nu verde cindarellu.

 

A stonda si stinza

à nant’à a trama di l’aria

 

U passatu cresce.

 

 

 

XVI

« (L’Unu) hè a forza di tuttu; s’ellu ùn hè, nunda esiste (...). A vita surghje da ellu, tale un ochju.» (PLOTIN, Enneade, III.8.10)

 

U soffiu trapana u celu

chì offre à ogni gestu

a so mossa.

 

Apri l’ochji, fideghji:

u mondu chè tù vedi tù

hè un mondu di sogni.

 

A luce, issa maghjina turchina

sgucciula.

 

È u ghjornu s’addurmenta

è i niuli si sguassanu.

 

U tempu, l’abbacinu longu

si ne fala.

 

In pettu,

un batticore ùn hè toiu.

 

 

 

XVIII

«A memoria di e cose sensibule hè da l’imaginazione.» (PLOTIN, Enneade, IV.3.29)

 

Voltu à u sognu

à una pulvariccia di lume

à una attrachjata di sanguiniccia

à nant’à u celu lindu, voltu

à un pezzu di u spechju arcanu

chì si tene l’indiziu di u misteriu.

 

Pensu à l’ore vinte

ripigliu  i cuntorni di una manu

chì mi salvava da u fretu,

a misura di e labre chì mi mancanu,

i culori chjuccuti di a notte,

a memoria fiacca di u tuccà.

 

L’acqua corre à nant’à a mo fronte,

mi scioglie da l’abracciu

di l’ore passate.

 

 

 

XXIV

«Cumu cunniscimu à Diu ? Cum’è un ordine appesu sopr’à a natura intelligibule è l’esse reale.» (PLOTIN, Enneade, IV.3.29)

 

Cunnoscu à Diu nu spavintà è u scurdà,

nu biotu sulitariu di l’odiu,

u gestu adduluritu di u calà,

a manu chì s’arrembica à l’acqua piuvana.

 

Cunnoscu à Diu nu marosulu chì

si straccia,

in a mossa di a brama, à nant’à e cime diserte,

a pelle eterna di a sera.

 

Cunnoscu à Diu na notte è u silenziu,

è quandu a terra si sbacca,

na luce luntana di issu astru

chì s’affonda nu biotu.

 

Cunoscu à Diu in l’ochji chì

si spinghjenu

na stonda chì si strappa u vechju filu

invisibule.

 

Cunnoscu à Diu ni limiti di u turchini.

 

 

 

XXX

« L’ogettu di a visione si fissa in l’amanti ; ellu, si gode u spetaculu di u bellu chì u tocca passendu.» (PLOTIN, Enneade, I.1.8)

 

Mi tengu in l’ochji a tenerezza

a pelle nuda di u mare chì mi porta

sott’à un celu senza mancu turchinu,

l’aria rossa chì s’appiccica à i scogli

è u ballu ch’elli scrivenu issi corpi

nu casale di i sogni.

 

Mi mastucu e sumente

è a terra hè umida.

 

Fideghju u sole infiarà si trà i

niuli:

u punente s’assumiglia à tè.

 

U muscu di a notte

fala à nant’à i cipressi.

I ricordi s’aprenu.

 

A Luna hè un spechju.

 

Sentu u soffiu di u mondu

À l’avvicinà di e to labre.