|
À l'antigona
SCENA 3
CREONE, U GENERALE, ISIMENA
U GENERALE : Innò, ponu puru minà
un’altra volta s’ella li si pare ! Ùn face
nunda ùn face. S’ellu era da fà, voi, Creone
u rè, riferebbete listessa cosa senza
anscià, senza trimà ! Ch'ellu un credinu
micca ch’è vo vi stancarate è ch’omu vi si
hà da vede rinchjinà. Noi, i vostri didati,
sapete qual’è vo site !
Creone, un nome cordu, zeppu è tostu chì
sona cum’è un castagnu scuzzulatu da a
burriana. Ùn mancanu nè assalti, nè
inghjulie, nè tradimenti... Nè ferite
dulente à u fondu più fondu di l’anima
vostra. Ma ùn sarà detta ch’elli vi anu da
fà calà u capu ed a vuluntà. Site u rè è
starete fermu ad aspettà altre timpeste,
s’elle venenu...
S’elle venenu, ma dopu à ciò ch’è no avemu
vistu, di peghju ùn pò accade.
CREONE : Di prima a maledizzione, a
strage di a Sfinge è l’ora spiombate di a
Pesta nera. È Ghjucasta chì si impicca, è
Edipu chì si acceca, è i nimichi à e porte,
è i nimichi in a cità, i figlioli chì si
sterpanu.
U GENERALE : Ci vulia una regula. Iè, ci
vulia.
CREONE : Micca pè a lege, nè pè a
verità. Quesse sò parolle viote. Innò, era
pè u populu. Per l’esempiu. Pè crede ci. Pè
a dignità di i principi è di u tronu.
Allora, Antigona... Era zitella…
U GENERALE : ma ci vulia. Era scritta.
L’hà decisa ella, a so morte. Ùn si sfida
l’ordine è à chì sfida more.
CREONE : U mo core si hè piattatu da
pianghje la , ma a mo manu ùn pudia trimà,
ùn devia ! chè ? quand’ella hà minatu ! chè
? È a mo voce, pudia trimà quand’ella hà
cumandatu, chè ??!!
U GENERALE : Fermi, solidi è palatini.
Eccu ciò ch’è vo ci devite, voi altri Rè.
CREONE : Hè vivu u dulore
U GENERALE : ma a lege ferma.
CREONE : I dui masci, à dì la franca, ùn
valianu tantu è ghjuntu à conti, quale sò
stati i pacarelli ? L'altri dui, Antigona è
Emone, eranu nucenti nucenti, è puru anu
pacatu e tuntie sanguinose di Puliniziu è
Eteoculu. Issi dui curciarelli eranu propiu
nucenti è mi crepa u core di pensà chì
l’aghju fatti more eo... Oimè ! a mo sorte,
oimè, distinu cum’è tù si cane !...
U GENERALE : Ma ci hè vulsuta cusì. Ùn
anu vulsutu sente nunda. Chjuccuti cum’è
petre !
CREONE : Ed eo sò statu ubligatu, chè ?
sò statu ubligatu !
U GENERALE : Ci vulia cusì, ci vulia !
Pè a cridanza è per a lege.
CREONE : A mo lege... A mi anu fattà
pacà caru a mo lege, andate puru. Ma era u
mo duvere davanti à u populu, davanti à a
patria.
O Emone, u mo figliulellu, caru di mè è di
mamma ta, curciarella più chè mè. Sciagurata
Euridizia... Da ch’ella hè intesu a sintenza
sulenne lampata contr’à tè, o Emone, mammata
hè cumu s’ella fussi andata ancu ella...
luntanu... quallà, al di là di a pena,
quandu a suffrenza hè troppu alta. Troppu
suffrenza... stroppia a mente ! Quand’ella
hè troppu maiò a suffrenza, u capu fughje, u
capu si ne và...
(si vede à Isimena in fondu à a scena...
Parla (recitativu)
CREONE : ... Ancu di grazia, ci hè
Isimena. Un fiore. Isimena a meia. A mo
nipote più cara. Una prumessa di avvene
felice per mè, è pè u mondu. Durante l’anni
aghju avutu a paura di vede rinasce in ella
a maledizzione chì pesa nantu à a sterpa di
Laiu è di Edipu è chì l’hà tombi à tutti.
Aghju trimatu sti pochi ghjorni quand’ellu
hè vultatu u veranu perchè chì u veranu face
impazzì e femine.
U veranu... più veranu, più periculu... Hè
sempre tandu ch’ella volta a disgrazia,
purtata da u prufume di u fiore novu chì
sparghje l’amore è l’alloppiu. A portanu
dinò i ghjargali chì si ingonfianu di tutte
e neve strutte quassù in cima à e muntagne è
si lampanu à rotta di collu in e nostre cità
sparte in pianure. Hè dinò tandu ch’elle si
dichjaranu e vergine di u destinu,
l’Eumenide furibonde è venenu à allughjà si
in core à e nostre zitelle candide è pure, è
nucente cum’è l’acqua tranquilla. È ùn le
ricunniscimu più chì diventanu mostri è
sfidanu e nostre lege umane. Cusì fù per
Antigona. È cusì temia ch’ella fussi per
Isimena.
Allora, sò corsu à fighjulà chì hè statu
prumaticciu quistannu, u veranu. Sò andatu à
rende mi contu. L’aghju sculinata in
giardinu. Cum’è sempre. Era sola. Era
l’alba. Pudia accade tuttu. Ùn mi vidia
micca. L’aghju fighjata. Passighjava pianu
pianu è ùn si sentia chè u scrimizime di a
gravetta sottu à u so pede ballerinu. Hè
andata una stonda è po si hè firmata, cum’è
di solitu, à fighjà u rutone di a Grande
Clessidra ch’è no fecimu mette tanti anni fà
di fronte à u palazzu.
Era in tempu di i ghjorni felici. Soca
Isimena ci pensa sempre ed hè u so ritiru è
u so cunfortu.
Isimena cerca agrottu in u ricordu
nustalgicu di e stonde beate. Eo, sò statu
rassiguratu. Isimena ùn si hè dichjarata ed
ùn ci hè penseru ch’ella si dichjarghi.
(vede à Isimena chì passa senza vede lu)
Ah ! Ma eccu la, veni quì, o figliulella
cara. Era in brama, sai, è mi faci tantu
piacè. Veni è posa chì l’ora hè bella è ch’è
no avemu tutti bisogni di reghje dopu tanti
strazii. Veni chì l’ora hè bella pè e
famiglie chì si stringhjenu è chì si tenenu.
Veni è dì mi, cum’è tù mi dicia prima,
tandu, quand’è vo erate zitelli... in tempi
passatoni...(esce u generale)
ISIMENA : Ils disent tous qu’elle a
perdu la tête, notre Eurydice...
(Isimena pare ch’ella ùn lu veca ;
smarrisce senza risponde)
CREONE : (firmatu solu) Cum’ella
hè scappata in furia ! Paria ch’ella
seguitessi un’ombra, un nulu, un sognu,
qualchì fantasima ? ( sorte cum’è per
parà la)
ISIMENA (si affacca dinò, sola è stà
vicinu à a tomba) : Perdre la tête !
C’est une expression bien étrange et bien
révoltante pour des gens qui décapitent et
tuent au nom du réalisme politique, au nom
des affaires, de la cité et de la patrie.
Quand Hémon a été conduit à la mort, elle
n’a fait ni une ni deux, Eurydice. Elle est
allée à la fenêtre de l’est, celle du soleil
levant. Les prêtres disent qu’il ne faut
jamais s’y exposer parce qu’il vous troue la
cornée. Il pénètre jusqu’à l’âme et rend
aveugle. Ce n’est pas vrai. Eurydice y est
allée ce jour-là, et quand elle est
retournée dans la pénombre du palais, elle
avait retrouvé le sourire. Créon a voulu la
prendre dans ses bras, pour apaiser sa
douleur. Elle regardait au loin. Elle l’a
écarté d’un geste lent, mais résolu. Puis
elle a demandé sa corbeille à tricot, elle a
pris ses aiguilles et s’est mise à
l’ouvrage. Depuis, elle ne s’est plus
arrêtée. Elle tricote tout le temps. Je
m’approche et je la regarde de tout près.
Vous verriez comme son regard est étrange,
paisible et profond... Il n’y a plus de
blanc, ni de pupille, ni d’iris dans ses
yeux. Ils sont d’un bleu uniforme, comme la
mer en contrebas du rempart de l’Est. Elle a
retrouvé ses esprits, Eurydice et je crois
qu’elle leur parle. Elle est tout le temps
avec eux. Je l’envie d’être en conversation
avec les Ombres de ceux que nous avons
perdus. C’est pour cela que je vais me
coucher sur leur tombe. Elles vont se
manifester. Venez ombres, esprits de ceux
que j'aime, venez éclairer notre triste
monde de votre vérité, lumineuse et pure,
venez me donner le courage de terminer ce
que vous avez initié !!! ( s'adrumenta)
CREONE : Tuttu issu marmaru... Issu
silenziu... è issa friscura di un colpu ! è
issa zitella chì dorme quì ? (stupitu) :
Isimena ! Cum’hè ? Hè esciuta culà, è a
ritrovu quì ? Ma chì sò issi misteri ? isse
magie ? Chì saranu issi visi chjosi, isse
facce tetre, isse bocche cusgite ?
Tuttu issu veranu ! Isse chjame da ammulisce
ci a vuluntà... da fà mi svià da u mo duvere
di guvernu è di cumandu !.. ùn ci hè bisognu
à vene à castigà à mè. Ùn ci sò per per
nunda eo, in tuttu issu rimore, tuttu issu
rimuschju !
Ùn vogliu sente nunda ! Tuppate finestre è
finestrini è fate tace acelli, fiumi è
fiumicelli ! Chì tutta a natura si
rinchjinghi davanti à maestà reale di Teba è
l’ordini di a mo lege.
Pudere ! pudere bramatu tanti anni è
suspiratu ! Innò, ùn t’aghju coltu à
l’arruchjata di u distinu per lascià ti
fughje à a prima occasione ! À a prima
sbuffulata di un veranu prufumatu chì desta
tutti i vespaghji, indispettisce u core di i
giuvanotti è impenserisce a fronte di e
zitelle innamurachjite di i so sogni !
|