Manuel António Pina

 

 

Trad. Ghjuvan Maria Comiti

 

Autore purtughese, hè natu in u 1943. Licenziatu di drittu, fù durante 30 anni ghjurnalista. A so opera hè diversa: puesia, cronache, assaghji, literatura da giovani, teatru. Hè tradutta in parechje lingue, Espagna, Francia, Danemarcu, Olanda, Bulgaria, Cruazia, Stati Uniti. Hà ripresentatu in parechje occasione officiale- Fiera di u Libru in Francfordu, Salottu di u Libru in Pariggi, Salottu di u Libru in Ghjenuve- a literatura portughesa.

 

Opera puetica: Ainda não é o fim nem o princípio do mundo calma é apenas um pouco tarde (1974); Aquele que quer morrer (1978); A lâmpada do quarto? A criança? (1981); Nem sítio (1984); O cio de casa (1988); Um sítio onde pousar a cabeça (1991); Algo parecido com isto da mesma substância (poesia reunida, 1992); Farewell happy fields (1993); Cuidados intensivos (1994); Nem palavra e nenhuma lembrança (1999); Atropelamento e fuga (2001).

 

 *

*     *

 

 

Ind’una stazione di metrò

Hè passata a mo ghjuventù ed eiu ùn ci era.

Pensava ad altre cose, ùn ci facia casu.

I mo più bell’anni persi in distrazzione !

Rusalinda cù e so cosce di rosula, duve sarà ?

Belinda, Brunild, Cremhild, chì saranu ?

Forse prufessori di tedescu

Ind’i culleghji for di spaziu è di tempu !

In quellu ghjornu, tempi fà, l’averia

Amate d’un amore imprudente è sfacciatu,

Cum’è ind’u sognu porcu d’adulescente

Chì qualchissia, u lindumane, si seria discitatu.

Chì ùn era chè ricordu tuttu què, è capitatu

Anni fà, è quellu chì si ricurdava

Era ancu ellu una mimoria chì passava,

Un visu à mezu à l’altri chì si perdia.

Oghje, vista da quì, da a ricurdanza,

A mo vita hè una divizia

Chì eiu, ùn sò quale, cercu in vanu

U mo visu, petalu d’un ramellu trosciu è scuru.

 

Scrittu uriginale

.....................................................

 

 

Terrazza di caffè

À quelli tempi parlavi assai di perfezzione

Di a prosa di i versi irregulari

Duve cantanu i sintimi irregulari.

Simu invechjati tutti, tù, eiu è a nostra ragiunata ;

Oghje ti leghji i saramagos è altri cusì

È ùn stò più, cum’è à quell’epica, à sente ti

Guardendu e to gambe chì cullavanu pianu pianu

Versu un locu bughju nentru à mè.

Avà u caffè hè una banca, tù sì prufessore di liceu ;

Bob Dylan hè carcu à soldi, u Che hè mortu.

Oghje sò cose utule e to gambe, chì viaghjanu,

È micca chjassi da infrugnà si, cum’è prima.

 

Scrittu uriginale

.....................................................

 

 

In bibbiuteca

Ciò chì ùn si pò dì

Si tene u silenziu

Fattu di parolle prime

Di pettu à a puesia, chì ghjunghje sempre troppu tardi

Quandu chì digià l’incertezza

È a paura si cunsumanu

In metri alessandrini.

In bibbiuteca, in ogni libru,

In ogni pagina allibrata

Nantu à sè stessa, in l’ore morte

Chì a casa ancu ella s’hè allibrata

Girata versu u nentru,

Certe volte e parolle dormenu,

Sillaba dopu sillaba,

Cù u sonnu cecu cum’elle dormenu e cose

Nanzu ch’elli ghjunganu i dii.

Duve ùn a toccanu nè u pueta

Nè a lettura,

A puesia hè sola.

È, incapace di suppurtà sola a vita, canta.

 

Scrittu uriginale

.....................................................

 

 

Segondu Francisco de Quevedo

Ancu eiu aghju manghjatu cù i dodeci in quella cena

Chì si beinu è si manghjonu u tredecesimu.

Eru eiu a cena, è u servu ; quellu chì si n’andò

È quellu chì porse u so capu contru à u Mo senu.

Aghju traditu, fubbi traditu,

Aghju avutu i dubiti, persu pacenzia, mi sò scartatu ;

Aghju ciuttatu e mani cun Ellu ind’u piattone, aghju pigliatu a posa pè u ritrattu

(ancu s’è tuttu què ùn ebbe nisun sensu).

Ùn sò micca cullatu in celu (ùn era micca previstu),

Ma sò falatu in infernu (pè a porta di serviziu) :

Aghju compru senza pagà, aghju schisatu l’appuntamenti,

Aghju bramatu a vittura è a sposa di l’altri.

Oghje, cum’è ind’una filmata cù i culori passi

Hè u terzu ghjornu è ùn hè capitatu nunda,

È aghju a paura d’ùn esse mi fermatu culà,

D’ùn avè micca manghjatu, nè mancu d’esse statu Eiu.

 

Scrittu uriginale

.....................................................

 

 

U nome di u cane

U cane avia un nome

Chì no u chjamavamu

È ch’ellu rispundia,

Ma chì era

U so nome

U cane solu u pudia ancu sapè.

Ci guardava cù l’ochji chì ci eranu

Ind’i so ochji,

Ma ùn vidiamu ciò ch’ellu vidia,

Nè mancu s’ellu ci vidia è s’ellu ci ricunniscia

In qualchì manera essenziale ch’ella fussi

Chì ci scappava

O tandu s’ellu vidia ciò chì di noi passava

È micca ciò chì firmava,

U misteru chì ci schjarinava.

Duve ùn pudiamu andà

Nentru à noi stessi

U cane ci s’infrugnava.

È ci s’addurmentava

Cù un sonnu senza rimorsi

È senza melancunia.

Tandu sugnava

U sognu veru duv’ellu esistia.

È ùn capia micca.

Un ghjornu avemu chjamatu u cane è ùn era micca

Duv’ellu era statu sempre :

Ind’a so vita sclusiva.

Qualchissia l’avia chjamatu cù un altru nome,

Un nome assulutu,

Da luntanu assai.

È u cane si n’era partutu

À scuntrà quellu nome

Cum’ellu era ghjuntu : solu.

È a mamma l’avia messu in terra

Sottu à l’olmu

Dicendu : « Hè a vita… »

Scrittu uriginale