D’orizonte, innò ùn si pò parlà d’orizonte.
Di celu è di muntagne sì : a valle di Seneca
si compie frà celu è muntagne, è piatta u
mare orientale. D. à sà chì u mare si pò
vede francatu a Bocca à Santa Lucia, è puru
u mare ùn hè mai statu a so voglia.
Fissu, u sgardu di D., ùn scumoda più à
nimu. Ella posa, attavulinata in terrazza ;
i paisoli appesi nantu à e cullete i
fideghja sensa vedeli ; a ghjente chì passa
è vene li parenu tante ombre. D., aspetta u
so caffè è guarda i so scarpi ; quistu annu
i futtogli di u caffè sò novi, larghi è
solfici, di lussu si pò dì, è si stà bè à u
sole di marzu, ancu si l’aria fresca
rammenta l’inguernu.
Inguerni è verani, D., ne hà francatu belli
è goffi di sigura.
Pocu
à pocu a vita di D., nici nicioni, corre
guasi dolce.
Passa pianu pianu cum’è i passi ch’ella face
ogni mane, à nantu à a piazza, dapoi a morte
di a mamma, andendu à beiesi un caffè
d’ingernu o à manghjassi un ghjacciu
d’estate.
Ci
vole à dì chì u caffè hè cambiatu di locu.
Oghje ghjornu hè vicinu vicinu à a casa di
D., à ella li basta à scende dui piani di
scale, à fà una dicina di passi per truvassi
in caffè. À D. li vene bellu commudu.
L’odore di u caffè amaru ni hè dulcezza ogni
volta, face sbuccià sempre listessu piacè.
Duie
cose sole avianu francamente cambiatu a vita
di D., a morte di a mamma è un paghju di
scarpi.
I
scarpi l’avia scuparti ind’è l’annate 70
quandu da i carri di turisti sbarcavanu
donne è omi anziani toccu maghju. À l’apartu
di e porte affaccanu prima i scarpi, i
chjamavanu « baskets ».
Eranu di tela bianca, alti di fioccu,
straglieri longhi longhi è..,senza tacchi.
Morta a mamma, D. si ne era cumpratu un
paghju tutti l’anni chì, incù a moda
cambiavanu appinuccia, sia u culore, sia a
sola, sia i dissegni o a marca. I vechji ùn
li ghjettava mai, innò.
Allatati dopu lavati, D., i punia ind’è e so
scattule accatastati cum’è in magazinu ...ùn
si sà mai...
Ma
chì scarpi ! muche ùn ne facianu mancu
appena. Chì deliziu ! À D. li paria di
marchjà in paradisu. Di quelli tacchi alti
ch’ella avia purtatu tandu ùn si
n’arricurdava guasi più, solu ogni tantu
quandu ella guardava qualchì filmu à a
televisiò. Capre, iè li parianu capre isse
donne, incù issi pedi pinzuti à strappassi u
collu. È dì chì a mamma avia pruvatu à falli
purtà un affare simule ; per falli piacè D.
l’avia purtati per andà à a messa a dumenica
o i ghjorni di festa ; l’avia purtati dinò
per andà in cità ind’è i duttori o à
l’ospidale, iè piuttostu à l’ospidale...
In
tempu di campagna eletturale D., posa mane è
sera in caffè. A mane face nice di leghje u
giurnale, pocu li imprimenu e nutizie, solu
contanu i prugrami di a televisiò. A sera
ver’di quattru o cinque ore à si sciala
tranquilla à fumassi una sigaretta, li piace
assai issa ora : unu, chì l’omi li pagavanu
u caffè à latte, è dui chì tandu ghjunghje u
gruppu di giovani accumpagnati da una
infirmiera.
Ella
l’aspetta.
Ch’elli sò malati D., à sà, ma sà ancu chì
un ghjornu anu da guarrì.
Issa
malatia D., l’avia vissuta, dopu quella
disgrazia. Avia cunnisciutu tutti i
trattamenti, da a camisgiola di forza à l’«
electrochoc », da l’« electrochoc » à e cure
di sonnu.
Oramai eranu tempi di libertà, u speziale li
dava ogni mese ciò chì i duttori
arricumandavanu. D. pudia stà in casa soia,
sola, andà è vene ancu sì i vicini qualchì
volta eranu obligati à aiutalla per certe
faccende.
D.
ùn parlava mai à issi giovani, bisognu ùn
avia. Un sguardu li bastava : pudia esse
ella issa giuvanotta bruna, cacciatusi u
pantalone biancu, chì di i so tempi, a mamma
ùn vulia sentene parlà. Da giovanna D. era
una bella bruna è ochjinera anch’ella,
appena più maiò, iè più maiò... o soca era u
fattu d’avè ingrussatu dapoi tanti anni. D.
avia riesciutu à piattà una fottò, chì a
mamma l’avia tutte stracciate dopu à a
disgrazia. Era una fottò di scola, masci è
femine di u corsu cumplementariu di u
quaranta sei. D. hè à u secondu rangu frà
dui zitelli : à manu manca u so fratellu, à
manu diritta M. ghjuntu in paese da pocu ;
ridenu tutt’è trè, ridenu cum’è ride a
giuventù dopu à una guerra, risa di
niscentria è di speranza. À D. li piace issa
fottò chì tandu era cum’è tutte l’altre
giuvanotte è ne hà a prova. Tuttu u so
pinseru hè di ùn perdela ...ùn si sà mai...
e prove sò e prove !
I
giuvanotti parlanu pocu, beienu duie o trè
volte, l’infirmiera paga, è toccu e sei ore
si ne vanu. Tandu D., si truvava sola à u so
tavulinu, fumendu l’ultima sigaretta, nimu
ùn facia più casu à ella, nè i ghjucatori di
carte nè l’altri clienti, abituati ch’elli
sò à vedela in caffè, moltu più in i tempi
di voti chì e discusione battenu focu.
U
fume di a sigaretta l’aiuta dinù : s’alzanu
e voce è puru s’alluntananu, a passione
sveglia l’omi è puru D., ùn la vede.
Cuntrasti à l’infora è calma in pettu quessa
hè spessu ciò chì D., risente avà. Tanti è
tanti anni sò passati incù i cuntrasti in
casa è a pace fora. Li paria a vita un
retruspechju : sfilava u passatu, ma ci
vulia à esse attenti à a strada di l’oghje.
A
pace, ognunu pensa chì D. l’hà ritrova per
via di i medicamenti. Per ella a verità ghjè
altra, u silenziu ùn la intimurisce più.
Oghje si pò tace, o pò parlà, hè libara.
Tante è tante parolle dette per fà esce da
ella issu male, tuttu issu male chì v’affoga
pianu pianu, iè, a parolla l’avia messa à
prufittu per discioglie tutti issi ghjumelli
annudati da e sciagure, certa, ma ancu più
da quella chì n’avia datu a vita è chì à li
vulia ripiglià. L’avia corsa brutta.
U
fiatu, l’avia sempre pigliatu da puntellu :
u stintu di vita li vinia da a rispirazione
prufonda : ingollesi una buccata d’aria
fresca à chjosochji, per apresi à a vita, è
sentela cresce.
L’odore di caffè... a tazza nantu à u
tavulinu, D. l’avia vista troppu tardi per
ringrazià u Patrone di u caffè ; u liquidu
neru è amaru dicià in bocca ella pinsava avà
à quellu ghjornu, u ghjornu di a disgrazia.
Da
tandu D. fù casticata. Casticata da a mamma,
casticata da i paisani è peghju, casticata
da ella stessa (ma què l’avia amparata più
tardi da u duttore chì l’avia aiutata à
guarrì).
Da
tandu à D., l’hè toccu à travaglià in
buttega di a mamma : à l’epuca si vindia
rote è scuzzali, aghi è filu, cappelli è
barette, satinetta è stofe roze, spiglie è
furchette, calze è scarpi... sigura chì i
scarpi ùn eranu quelli d’oghje...
A
buttega era in fondu di scala, ùn ci era
mancu bisognu di esce in piazza. Si falava a
mane, si ricullava per fà cena, di notte. À
miziornu si manghjava à l’asciutta, in
buttega daretu à un tindone : u magazinu,
cusì, era sempre apertu.
Per
D., finita a scola, compie è pruminate,
interdettu u caffè. Vivia da rinchjusa,
for’di i sigiorni à l’ospidale.
U
ghjornu di a morte di a mamma D. s’hè data
di curagiu : hè passata per a prima volta,
vinti anni dopu, davanti à u caffè, i scarpi
cum’è sempre li mucavanu : a mamma li facia
mette quelli chì ùn piacianu à nimu è chì
nimu ùn avia compru. Era sempre una spesa di
menu. U dinaru era scarsu è i scarpi à
tacchi alti si vindianu male.
Li
hè venuta in core di parlanne à u duttore :
- «
Eramu di marzu, in tempu d’elezzione, in u
quaranta sei »...
U
fratellu di D. avia tiratu in caffè, M. era
cascatu seccu, a firita era stata murtale.
D.
avia salvatu una fottò, ogni tantu a
fidighjava : u fratellu ùn era mai più
ghjuntu in paese è M, seria per sempre un
giuvanottu di dicessette anni.
Indù
l’aria fresca di marzu, u fume di a
sigaretta si spenghje, leve, leve, ùn piatta
più a sarra maiò, a torra à Seneca pare una
sintinella.