Ùn
si sà esattamenti i cundizioni chì
pirmissini à Ghjan Teramu Fabiani d’acquistà
u ducumentu stampatu oghji quì. Mortu in
l’annu 1994, si sà quantu l’editori calvesu
bugugnava à spanticà i fonti soii. Comu
voglia fussi, issi pagini funi trovi in u so
scagnu, à mezu à parechji altri
scartafacciuli.
U
scrittu si prasintava sottu à a forma di
cinqui fogli in 29,5 x 21, stampittati à
nantu à Word 6.0. Era assistatu d’uni pochi
di currizzioni manuscritti.
Senza pudella assicurà, si pò creda chì
l’autori, par via di a cunniscenza prufonda
di l’inchiesta ch’eddu palesa ad ogni
pagina, tinia un postu, forsa
impurtantissimu, in a pulizza.
Scrittu in un francesu un pocu furmali ed
accademicu, a traduzzioni in corsu ch’è no’
prupunimu quì hà pruvatu à renda un pocu
vivaci un stilu un’inghjicula annuiosu. A
scelta di u corsu hè stata fatta dinò, mossi
ch’è no’ fumi da a vulintà di ùn sparghja à
l’allera i rivilazioni propiu
rivuluziunarii, tucchendu a literatura, chì
ci affaccani -a cusiditta lingua corsa
essendu purtroppu oghji, com’eddu si sà,
illighjevuli da a maiò parti di la ghjenti.
***
U
corpu di monsieur Santini fù trovu à setti
ori di mani, in a so libraria di u 7 di u
Carrughju Drittu in Aiacciu, u cinqui di
maghju di u 1993.
Era
stesu à pian’ di sulaghju, i ghjinochji
tucchenduli guasgi u pettu.
Tinia trè baddi in corpu.
Si
sapì prestu chì l’omu era senza storia ma
ch’eddu avia un gustu trimendu pà i libra.
Ci andava tontu ; à tal puntu d’altrondi
chì, puri fenduni cummerciu, ricusava ogni
tantu di spachjà un acquistu soiu, da a
paura di spiccassini. Alcuni passiunati
battiani cumunqua ind’è eddu, in cerca di
tal’ opusculu rarissimu, tal’ rivista
intruvevuli o tal’ infolio fora di vendita.
Di
prima, fù ammintata a pussibilità
d’un’arrubera, un scumpigliu chì saria
andatu da mali. Ma nisun parapiglia a pudia
fà pinsà. I parastaghji erani in u statu chì
s’era sempri vistu : un veda incù issu
ordini parfettu chì suvitava l’indici
alfabeticu.
A
cascia firmava piena ziffa.
A
vita privata di u librariu rivilò anch’edda
puchissimi cosi. Fantinu, paria chì monsieur
Santini ùn avissi avutu altri via è vita chè
prufissiunali. Pà issi caffè di a Piazza di
l’Olmu, u pugnu d’amichi ch’eddu praticava
ni feci testimoniu : nè numicizia, nè
fraquentazioni un tantu bracanati.
Tuttavia, l’inchiesta feci un gran’ passu
quand’eddu si scuprì i so quaterni. I
zibaldoni, i chjamava. Trenta quatru
pagini stracarchi à rimarchi, analisi,
sintesi, ipotesi, paragoni ecc... è chì
ghjiravani tutti quanti intornu à listessu
tema : a vita è l’opara di Dante Alighieri.
Avali po, chì ci intria, Dante Alighieri,
ind’è l’umicidiu di un librariu ?
U
fattu si stà chì issi zibaldoni svilavani
un’ussissioni d’ogni ghjornu : l’urighjina
di u pueta. Arrimbendusi à nantu à parechji
scritti inediti (ceppi nutariali, cronachi
latini, tuscani, grechi, corsi, ecc...)
monsieur Santini s’era cusì à pocu à pocu
parsuasu ch’eddu pisava à nantu à a vita di
u pueta un misteru tamantu -mà ch’edda ùn
fussi un ingannu di quiddi- è chì, via, a
biugrafia ufficiali è l’opara stessa ùn
erani quiddi chì si dicia.
À
contu meiu, ùn aviu mai intesu a minima
pulemica à nantu à stu particulari. Sè a
vita di un Shakespeare, pigliemu, prasintava
calchì puntu bughjicosu, ùn s’era inveci mai
fattu mottu, sighi pà cunfirmalla, sighi pà
sbuciardalla, di l’urighjina di l’Alighieri.
Quand’e pruvai di mè stessu à leghja
assaghji critichi o biugrafichi, ni fù più
chè mai cunvintu : puchissimi mintuvavani
sitalli pussibilità.
Ma
monsieur Santini, eddu, mittia di corra in a
ghjerba.
Accatamansava ducumenti.
Lacaraghju quì da cantu ditagli di a so
littura semiotica è linguistica.
Basta à sapè chè u librariu ni cuncludiva
chè l’aspru carattaru di u scrittori u
riligava lindu lindu ad a tradizioni corsa,
mischiata ch’edda era, edda dinò, di
crudezza, altezza è superbia.
Ma,
in i so principii, u so argumintariu tinia
sopra à tuttu in trè punti maiò.
Prima, un ceppu nutariali. Vechju da guasgi
ottu seculi, issa pagina palisava, à credani
monsieur Santini, a prisenza, ind’è l’antica
pievi di l’Urnanu, di una certa famiglia
Alighieri (in fatti : l’« Ali ghjeri »). Si
pudia cuncluda incù una precisioni rilativa,
chì sta famiglia. avaria campatu, ver’di u
1270-1290, ind’è issi Rughjoni persi di
l’Istria, à mezu à a campagnalità di
l’epica. Monsieur Santini nutava u fattu
senz’altru. Ma in i so primi pagini dighjà,
si sintia bè ch’eddu era nanzi tuttu
primurosu di puntiddà un’urighjina isulana
pà u pueta.
L’argumentu sigondu, di natura più
archiugrafica, ammintava a scuparta, à nantu
à un vechju caseddu sfraiatu, in un locu
dittu « Lavaddi », sempri da i parti di
l’Urnanu, d’issa sprissioni strana :
Po
che la carità di u nativu locu
Mi
strinsi, radunai i frondi sparti
strattu chì si rifiria, chjaramenti, ad un
versu di l’Inferno.
U
fattu si stà chì a scrizzioni datava in modu
sicura di u principiu di u quatordicesimu
seculu.
Subbitu, monsieur Santini stacchittava
dunqua l’incuerenza crunulogica.
Comu
mai avaria pussutu truvassi quì, in Corsica,
issu versu, à l’epica stessa ind’è fù
scritta a Divina Comedia ? Risposta, ùn ci
n’era chè una : chè Dante Alighieri l’avissi
scritta di manu propia, o sighi statu
cunnisciutu in Corsica nanzi chè in Tuscana.
U
terzu ed ultimu puntu trattava di un
manuscrittu, spostu ind’è l’archivii di
Ghjenuva, niguziatu dopu da a famosa
famiglia Doria, apprupriati dal Medici di
Firenzi, acquistatu da un niputinu di Madame
de Sévigné (par via di a so allianza incù
l’eredi di Sampieru Corsu) è chì saria
oghji, à u capu di parechji righjiri, in
manu di un milliardariu americanu, da i
parti di Los Angeles.
Issu
manuscrittu ùn era altru, ben sicura, chè a
virsioni urighjinali di a Divina Comedia,
scritta in a so lingua urighjinali -veni à
dì ...in lingua corsa.
Via,
Dante Alighieri (Ali Ghjeri) era corsu. Di
ceppu. Di vita. Di lingua. Di spiritu. Corsu
da capu à fondu.
***
Di
prima vista, a pulizza avia pocu da ruspà in
sitalli cunsiderazioni : a puesia ùn
ghjentri, di solitu, in i scopa soii, è nè
menu a critica literaria. Ma l’affari pigliò
un antru tornu quandi, à l’iniziu di u mesi
d’aostu, mentri ch’edda battia u pedi, u
stranu dispachju li ghjunsi di i Stati Uniti
:
Refert Santini’s affair. Important
documents. Contact in L.A. Web :
http://www.Fellowborgesy.Icanhelpyou.com
Benchè i ricerchi fussini trattati
direttamenti in cullaburazioni incù a
pulizza americana, appughjati da i servizii
d’Interpol, ùn ci fù mai mezu di ritruvà u
missaghjeru, puri s’eddu fù chjaru chè l’omu
era issu americanu mintuatu da monsieur
Santini. U so e-mail prasintava parò
dui pagini pieni ; ecculi quì :
« Mi
scusareti di ùn scuntravvi à facci scuparta.
Vi bastarà forsa di sapè ch’e sogu dighjà in
vichjaia, è chì ùn a mi facciu più tantu di
piglià l’aviò pà l’Auropa. Altri mutivi, chì
vinarani schjariti quì sottu, m’imponani di
cunsirvà una certa ritinuta. Calchì parolla
intantu : a me vita t’hà pocu intaressu,
fora ch’edda fù una vita di passioni
trimenda pà a literatura. Più precisamenti,
mai ùn aghju persu u gustu di i libra rari,
di l’opari strani, ed altri bouquin
cumpagni. Quandi i me mezi u mi pirmissini,
aghju dunqua ghjiratu u mondu sanu da
buscammi manuscritti, spessu priziosi. Senza
vulenni fanni a mostra, tengu cusì, trà
altri, una lettara autografa di Rimbaud,
ind’eddu cunfessa avè scrittu issa opara
cunnisciuta sottu à u titulu di « Chasse
spirituelle » ; tengu dinò quatordici pagini
inusitati di Georges Perec, chì u scrittoru
s’era ricusatu ad insiriscia in u so libru «
Un cabinet d’amateur » ; u « Livro do
desassossego » di Bernardo Soares, incù i
cumintarii di Fernando Pessoa, è chì
appartensi à Alberto Caeiro ; trè odi
d’Ossian attribuiti à Mac Pherson ; una
strana nuvella d’Adolfo Bioy Casares
chjamata « quienquera que sea » chì
custituisci una seguita à i « Seis problemas
para don Isidro Parodi » ; infini, un
rumanzu ineditu d’Agatha Christie ind’è
Roger Akroyd conta com’eddu duvintò un
assassinu. Forsa issu fumu literariu ùn vi
hè tantu praticu. D’altrondi, ùn criditi
ch’e sighi d’issi omini chì fecini cullizziò
pà ùn sapè chì fà : t’aghju un idea alta,
altissima -si pò ancu dì sprapusitata- di a
literatura : l’erudizioni ùn mi cunvena
s’edda ùn hè accumpagnata è righjirata da
issu dialogu intimu trà un omu ed un’antru :
issu cuntrastu ferma par mè u sine qua
non di qualunqua travagliu artisticu -ed
à chì ùn l’hà capita ùn hè degnu di u so
missaghju. Ma via, pà venaci à i fatti, trà
tutti issi ducumenti ch’e tengu, u più
stranu, è forsa u più raru, ferma senza
paragonu issu smisuratu manuscrittu chì mi
fù vindutu in u 1957 in Ravenna. Si tratta
-cusì pinsavu à u principiu- di una
traduzzioni in u rozu dialettu corsu di
l’opara divina di u divinu Dante Alighieri.
In sè, a qualità n’hè parfetta. Ma diversi
sperti m’ani accirtatu, in u soprapiù,
ch’edda era propiu cuetana di a virsioni
tuscana ch’è no’ cunniscimu tutti. Da quì à
pinsà chè l’una pudaria essa a copia di
quidd’altra, vali à dì chì a virsioni
tuscana fussi a traduzzioni di a
virsioni corsa, ùn ci era chè un passu. Era
quì l’avvisu di u povaru monsieur Santini.
Stranu hè u distinu d’un libru (habent
sua fata libelli, dici u latinu). Ancu
più stranu ferma u distinu d’un omu. Ma u
crucivia di issi dui distini hè propiu
smiraculatu. Monsieur Santini, ùn aghju
avutu l’asgiu di cunnoscialu parsunalmenti
(for’chè una volta). Inveci, aghju tinutu
incun eddu una piccula currispundenza chì mi
pruvò quant’eddu era tistardu, tistardu è
chjuccutu -forsa à l’usu di tutti i so
cumpatrioti ; pari almenu ch’eddu ùn a si
facia à lintà un ossu ch’eddu ùn sighi
rasciatu ed imbianchitu.
Cusì
feci pà u Dante ; à u capu di ricerchi
accaniti, riuscì dunqua ad addunisci provi
sufficenti da accirtà issa tesa
rivuluziunaria : a so urighjina corsa. U so
metudu era sbrattu è bè : monsieur Santini
scartava i cuntradizzioni lestru lestru,
senza tanti chicchimeddi. A vulintà di buscà
u so puntu supranava chjaramenti u rispettu
datu à l’opara. In una lettara soia, parlava
ancu, di pettu à a Divina Comedia tuscana,
di « méchant apocryphe ». Forsa sapeti
dighjà issu affari. Ma ùn aveti un’idea di
ciò chì l’attivivi : pà monsieur Santini,
sola cuntava l’imaghjina, u museu imaginariu
chì singhji opara strascina. Solu u
matriculava issu trifulu maladettu di vulè
assicurà i so passi, par via di un
capidopara. Sola valia issa pessima
vulintà d’accattà una fama universali, in
modu ch’edda sighi assudata ùn si sà chì
vana permanenza. Issu bisognu infini d’essa,
puri in u spechju di l’illusioni, quand’è ùn
semu. È comu megliu chè buschendusi un
babbu, fussi eddu puri d’imprestu ? Un
capidopara traghji in u so solcu cosi chì,
prestu, l’affondani è l’annegani. Prestu, ùn
hè più literatura, capiti ? sola ferma razza
di boci simbolica. Un capidopara, dimula
cusì, viaghja incù issu versu : conta più
ciò chì l’avvinghja chè ciò ch’eddu
bucchieghja propiu. Fasciatu, allamaghjatu,
accupannatu -è senza chì a so valuta ci
intressi più in qualunqua manera- ùn conta
altru chè ciò chè la ghjenti, a cità, u
mondu sanu ci ficcani à l’infurricunera.
Monsieur Santini spartiva issa ideulugia. Sò
cosi quì chì m’ani da sempri stumacatu. U
tortu di monsieur Santini ùn fù di circà a
virità : hè segnu quissa d’umanità. Ma a so
colpa maiò, impardunevuli, fù di vulè svià,
svità, smaruddà un’opara. Micca pà u so
valori sputicu, micca pà ciò ch’edda sprima
propiu, micca pà ciò ch’edda ci impara à
tutti, in u prafondu di l’essa (quà ind’è u
silenziu solu ci parla, in sè in sè,
com’eddi a ci fariani i parolli d’un amicu
persu, ai di là di a cascia, o a lettara
d’issu ziteddu ch’è no’ fumi è chì, ùn si sà
troppu comu, un ghjornu si metti à
scrivaci). Innò : solu pà, ind’è u sacru di
una ricunniscenza, fissà a so falzissima
pantumina d’esistenza. Eccu u so piccatonu
maiò. Ed eccu parchì l’aghju tombu.
Issa cunfissioni vi pari forsa spiritata,
dissinnata. Firmarà logica parò da tutti
quiddi chì ùn ani altra verità chè a bucia
di i libra. Pà monsieur Santini, a Divina
Comedia fù issa badda chì, trafranchendu i
seculi, sbulachjò ed un ghjornu, à
l’intalpritu, u tuccò. Fui eiu issa badda.
Or mi piaci à sapè chì, certi volti, a
literatura tomba anch’edda.»
Di
pettu à simili svultulera, diversi funi i
riazzioni. À chì ci cridiva senz’altru, à
chì ci vissi una pitosa divirsioni. À u veru
parò, a pulizza abbisogna mutivi chjari ;
issa bughjicosa vindetta, intricciata à
libra ed à scrittori, trasgiattava d’avanzu
i so catigurii usuali. Prestu, d’altrondi, i
ditagli dati da l’americanu parsini troppu
imprecisi. Comu mai issu manuscrittu, vera
causa di l’assassiniu, avaria pussutu
spariscia senz’altru -postu chì mai nimu ùn
l’avia vistu ? Comu mai issu americanu si
pudia tumbà un omu, senza lacà alcun vistica
? Si pinsò ad una burla, ad un ingannu. Si
spiega cusì chì u dispachju è a maiò parti
di issu cartulari durmissini oghjisempri
ind’è i scagni di u cumissariatu d’Aiacciu,
ind’è l’aghju trovu.
***
Cusì
si cumpiiva u ducumentu acquistatu da Ghjan
Teramu Fabiani. Tuttavia, ci si vidia, in un
scornu di l’ultima pagina, à nantu à una
carta incullata, issi parolli ricacciati
senza alcun dubbitu da i « zibaldoni » di
monsieur Santini :
Avaraghju forsa persu quindici anni di a me
vita à strulagà à nantu à un sonniu
bistroccu. Ni criparaghju, pò dassi. È puri,
ni fermu ghjacondu assà. Ghjacondu parchì
l’abbongu, si pò fà chè Dante ùn fussi statu
corsu. Si pò fà ch’eddu ùn fussi statu nè
ancu talianu ma parchì nò ?- inglesu o
spagnolu o chì ni sò eiu. Si pò fà infini
chè Dante ùn avissi mai asistutu. In i
seculi ed i seculi, à dilla franca, pocu
imprema. Ma ùn si pò intantu chè u me sonniu
ùn avissi asistutu. Ed ùn basta, sta
cuscenza, da ghjustificà tuttu ?