|
Laureata in architettura e giornalista
pubblicista scrive sulla Terza Pagina de “La
Sicilia”, collabora con “La Sicilia
ricercata”, con la rivista “Il Pitrè” ed
altre. Ha pubblicato un libro di poesie,
“Teoria delle ombre” ed ha attualmente in
preparazione una guida di Catania.
Svinnita ri
sintimenti.
Svinnita ri sintimenti.
“Favorisca in direzione, signora”. U
vigilante ci cumpariu davanti tuttu ‘nta na
botta e a stà talìannu cu du occhi ca fanu
scantari.
“Iù?…Ma picchì?…” e Arcangela, abbarruata,
furria l’occhi tunnu tunnu pi vidiri si
quarcarunu, nto magazzeni, sta ascutannu. Ma
i genti su ognuno pi l’affaruzzi soi,
furrianu, talianu i robbi co’ scuntu. Isanu
sciarpi pi sentiri a liggirizza, manianu i
blusi pi sentiri a qualità, dumannanu
doppubarba, doppusciampu, doppututtu;
quarcarunu va ‘nta cassa pi pavari a na
cummissa ca è misa ddocu siddiata comu si
tutta dd’abbunnanzia ci facissi schifu. Nta
stu mentri a Arcangela n’suduri friddu ci
scinni na carina.
“Venga con me, per favore, e non faccia
storie”, uora ci sta dicennu u vigilante
‘nta n’aricchia: e a pigghia pò vrazzu cu l’ugna
ca si c’infilanu dint’a carni. Supra d’Arcangela
i luci du tittu e i scritti a neon d’è
reclami è comu si fussiru addivintati
centumila, addumannusi e astutannusi comu
chiddi d’e pumperi. I banchi i vitru, cu
tutta a robba esposta, pari ca stanu fuiennu
comu s’avissiru i rutelle e quarcarunu i
spincissi contr’e mura. Mentri u vigilante
ammutta Arcangela pi falla iri versu u funno
d’ò saluni - senza sapiri ca i jammi a idda
ci stavani addivintannu comu u chiummu, di
non putirisi isari: jammi i’ petra, jammi d’ilifante
– i fimmini spidderu di pruvari cullani
davanzi o’ specchiu, prufumi e russetti e si
vutaru: macari l’ommini, muti muti si stanu
avvicinannu e uora sù tutti a talialla e a
scutari pi non pirdirisi mancu na parola di
chiddu ca stava succirennu.
“Venga, signora, da questa parte, prego”
dici u vigilante cu na gintilizza ca fa
scantari, e nto mentri rapi na porta nica ca
Arcangela nun l’ava vistu mai di tanti anni
ca furria ‘nta Rinascenti. A fa trasiri.
Passanu ni na stanza nica unni c’è
n’tavulinu iancu, na para i’ seggi e na
carusa ca sta scrivennu ‘nto cumputere e
mancu si vota quannu iddi trasunu. U
vigilanti furria a latu a’ scrivania, s’assetta
e si menti a talialla. Idda resta additta
picchì i jammi c’addivintaru cumu pezz’i
lignu e picchì tutt’i cosi, tavulini, seggi,
computere, machina i’ scriviri, ci furrianu
tunnu tunnu comu si fusse supra na giostra
d’unnni non si po’ scinniri. Accussì talia
comu n’aceddu mpazzutu tutt’i lati d’a
stanza senza vidiri nenti, sulu ca n’centru
c’è chistu ca a talìa e idda puru l’ha
taliari pi fozza.
“Apra la borsa, per favore.” A vuci, cu ddu
sgrusciu d’a giostra, pari ca veni di
luntanuni e d’intra a testa d’Arcangela ci
fa l’eco senza farici capiri nenti. A sente,
sì, sta vuci ca rici: “Aprissi a’ vurza,
aprissi a’ vurza”. Ma Arcangela non c’a fa,
macari ca vulissi, a ghiaprilla: i rita s’inturciniaru
supra a fermatura e diventaru na cosa sula
cu u pulsanti a scattu e c’a stissa panza
unni idda teni fitta a vurza marrò. Pi stu
mutivu nun si movi e talia ‘nta l’occhi l’impiegatu
senza putiri spiccicari na parola. A carusa
ca prima stava scrivennu, uora spiddrìu.
Appoi, comu u vigilante ci fa ‘n signali, si
susi e dici:
“La
dia a me, signora” e ‘nta stu mentri fa na
mossa: comu fu e comu non fu, i rita d’Arcangela
si ghiaprenu e a vurza s’a pigghiau sta
carusa billuzza. A Arcangela ci niscì n’gran
suspiro: po’ essiri ca ora na mannanu, ca po’
nesciri di sta stanza janca comu di spidali
e trasiri attorna dintra i luci d’u ripartu
abbigliamentu e prufumu. E appoi fora, nta
strada. A’ so casa. Nun ci parissi veru. Ma
stu masculu ‘nveci ci sta dicennu d’assittarisi.
E idda, sempri taliannulu fissu,
com’alluciata s’assetta.
U
vigilanti acchiappa a vurza e nesci tutti i
cosi fora: u bursellinu, i ricetti d’o
dutturi, i pinnuli, l’ucchiali, i biglietti
di l’autobus. E, n’menzu all’autri cosi, ci
nesci na sciarpitedda rosella rosella, ca
non era di sita ma era bidduzza u stissu, cu
i punti arraccamati cu pagliette. Na cosuzza
liganti pi n’occasioni, macari pi n‘compleannu,
n’vattiu. Stu masculu a pigghia d’in pizzu
comu si fussi na serpi vilinusa, a isa pi
quant’è longa e dici:
“E
questa, signora, l’ha pagata?”
Arcangela vulissi diri di no, ca na potti
pavari, ca nun fici n’tempu a pavalla, ca
sicurissimamente comu nesci a pava: ma avi
na testa ddu gran sgruscio che è comu si
tutti i paroli s’inturciuniasseru ‘nsemi i
pinseri e – a pavai, n’à pavai, a pavai –
non cunnetti chiù.
“Si
– ma non è idda ca parra cu sta vuci di
picciridda ca chianci, non po’ essiri chista
a so vuci – certamenti ca a pavai. Iu haiu
pavatu sempri, nta mò vita”.
“Lei
però non ha da mostrarmi lo scontrino, vero?”,
dici cu na smorfia ddu masculu ca ci avi na
vucca ca pare n’tagghiu, na ferita ca feti.
Arcangela talia comu na scimunita dda vucca
ca na vota era na vuccuzza tennira d’addeu e
uora è na rutta ca s’a voli agghiuttiri.
“E
se non ha lo scontrino, che è la prova
dell’avvenuto pagamento, vuol dire, mia cara
signora, che lei non ha pagato e quindi è –
mi scusi, sa – una ladra. E, in tal caso, lo
sa cosa facciamo noi, di regola? Noi la
mandiamo dritta dritta dalla polizia, che
saprà cosa fare”.
Arcangela vulissi parrari, spiegarici tanti
cosi che c’a sciarpitedda non ci avissiru a
trasiri e nveci ci trasunu assaissimo. Ma
cumu po’ fari? Avi a vucca asciutta, avi
arsuri, senti n’sapuri d’acidu. S’addisidirassi
n’ pocu r’acqua, ma cu c’addumanna? Accussì
resta abbabasunuta picchì c’avi moltissimi
cosi ca vulissi diri e non sapi quali è
megghiu dicirici prima e quali doppu. E si
cunfunni picchì nun sapi mancu comu l’avissi
a diri, tutti sti cosi. Perciò ristau muta,
taliannu n’nterra. Allura u masculu si susi
e dici, cu na vuci ca fa scantari:
“Un
momento, riferisco al direttore”.
Oh,
Matrisantissima ddulurata, puru u diritturi
c’è! Ora macari iddu m’addumanna p’ò
scuntrinu! Chi bbolunu sapiri? Chi bbolunu
fari? Volunu chiamari a polizia? Po’ssiri ca
a stanu chiamannu. Stanu tilifonannu. Ci
tilifonaru. Cu n’autra anticchia arrivanu:
avennu i machini, ‘nta na botta su ccà.
Venunu e mi riciunu ca arrobbu. Ca sugnu
latra. Matruzza, mi cunfunnìi! E comu aiu a
fari? E ch’aiu a diri? Arcangela si susi, s’assetta,
si torna a susiri. A carusa a talìa. Idda è
tutta surata: vulissi chianciri, ma mancu
chistu c’arrinesci. Eppuru à ssiri calma: pi
ci putiri spiegari comu fu, mmisca ca u
diritturi a manna a chiama.
“M’ascutassi, signor dirigenti: sta
sciarpitedda rosella luccicante iu non l’ava
a pigghiari. U sapi picchì? Picchì nun mi
sirvìa propria. E quannu na cosa nun sevvi,
uno, macari ca è cò scuntu, chi si l’accatta
a fari? Invece iu m’a pigghiai e ora ci
staiu spiegannu picchì. U sacciu, ca l’avìa
a pavari. Ma vidissi, si iu pavava, non era
a stissa cosa. Picchì? Uora c’u riciu, si
vossia avi pacienzia.
Io,
signor dirigenti - sì, sì, scusasse,
diritturi, u sacciu ca è u diritturi – non
appi na vita facile. Anzi difficile,
difficilissima. A’ sapìri, n’a vogghiu
siddiari cu tutt’i mò cosi, ma tuttu chiddu
ca aiu circatu di fari nta mò vita s’à
distruggiuto sempri. Comu sistemava na cosa,
si sfasciava. Nenti n’appi, ci staiu ricennu,
nenti. Vossia po’ diri, ma chi ci trasunu
sti lastimi? Ci trasunu, ci trasunu, si
vossia mi fa parrari.
Vaddassi, iu era figghia unica: e mi
tinevano, me matri e me patruzzu, comu na
pupidda supra u canteranu! No, n’arririssi,
non mi taliassi accussì: u sacciu ca ora m’arriducii
comu Betta Pilusa. Ma quann’era picciotta,
diritturi, n’ ciuri era, cu cert’occhi e
certi capiddi e n’personale ca i genti si
vutavano a taliarimi! No, no, mi spicciu, u
sacciu ca lei tempu di peddiri cu mmia non
n’avi. Zoccu vuleva diri è ca ci furunu
tanti ca mi vulevanu. Basta, come è gghiè,
mi pigghiu a uno e mi maritu.
Mi
nasceru du’ addevi, un masculo e na fimmina,
beddi comu u suli. Mumentu sulu, non si
siddiassi…Ma non ci veni, o cchiù grannuzzu,
ca n’avia mancu cinq’anni, na malatia ca su
pigghiau, tempu tri misi? Sì, sì, staiu
timminannu, u sacciu…m’a scusari, anzi.
Basta, pi falla brevi, doppu na para d’anni,
non succedi ca me maritu si pigghia na
scoppola pi una ca vineva di fora e mi lassa
n’tridici cu na picciridda n’coddu? Non si
nni sappi cosa. Spariu. Senza mannari mancu
na cattullina. Basta, c’avìa a fari? Mi
truvanu n’travagghiu nta na frabbica di
causi a Enna e ci itti. A picciridda a
lassava ni me matri tutt’u jornu e m’a
pigghiava a sira, quannu scinneva di l’autobusse.
Poi, siccomu n’ta frabbica c’era uno ca mi
taliava, e allura iu era ancora simpatica,
mi misi cu iddu. Era travagghiaturi e appi
n’autru figghiu, masculu. P’accurzari, a me
maritu – chisto ca non era marito, u secunnu,
u capìu – ci pigghiau un ictusu e mi restau
paraliticu di menzu latu. E iu a sivvillu,
mentre iddu m’insurtava cu dda menza vucca
ca putìa moviri e quannu m’avvicinava –
macari ppi mintirici a pala, cu rispetto a
vossia – se c’a faceva, mi dava na jangata.
Vinni u mumentu ca chiuriu l’occhi, u
Signuri u vosi beni e si l’arricugghìu. A
mia m’aveva fatto soffriri abbastanza.
Restai sula.
Chi
dici, lei? C’avìa du’ figghi? Ascutassi.
Crisceru bravissimi, rispittusi, erucati. Ma
a carusa non nisciu pazza pi uno migrato a
Torino, c’ava vinuto ccà p’è ferii, e su
vosi maritari? Si e no a viu na vota l’annu.
U masculu truvau n’travagghio bonu ‘nta
Gimmania e sinni iu macari iddu. Quanno può
ghiessiri, veni, n’annu sì e uno no. Tuttu
rui hanu casi nichi e figghi picciriddi:
basta, a mia non mi ponu teniri. Nun ci capu.
Mi mànnanu quacchi cosa ogni misi e basta.
Aiu finuto, diritturi. Macari a mè vita
finìu: pugna e cauci prima, e sula doppu.
Sempri sula, signò diritturi di questo
bellissimo magazzeni. Sula ca me jatta. Chi
sta dicennu? Non c’entra tuttu chiddu ca c’aiu
cuntato, dici vossia, co’ fattu d’à
sciarpitedda? A lei ci pari! Scutassi, ma mi
fazzu meraviglia di lei che avi i studi…Quannu
iu vegnu a Rinascenti pi nesciri d’à me casa
unni non aiu a nuddu cu ccù parrari – chi
parru c’à me jatta? – mi pari di trasiri nta
n’autru munnu: mi pari, pi ddu pocu di tempu
ca staiu ccà, d’assiri com’a tutti l’autri,
comu i fimmini tinciuti ca venunu a ccatari
robbi liganti e appoi s’arricogghiunu a casa
unn’attrovanu mariti e figghi ca ci fanu
festa. Iu, na’ mo testa, viu sti casi
lluminati, viu sti tavuli cunzati. U capiu,
accom’ora, diritturi?
Ccà
intra iu furrio ‘n menzu ‘i vanchi comu a
tutti l’autri, chiddi chiù futtunati: talìo,
tocco macari iù i vesti liganti; mi mentu
n’poco i’ russettu ca accussì m’arresta, mi
fazu jittari n’pocu ‘i profumu. Chi sta
dicennu? Ca su cosi babbi, cosi ‘i
picciriddi? Pò ‘ssiri. Pò ‘ssiri ca lei c’avi
ragiuni. Ma autri divettimenti non iu n’aiu.
E a mia chistu m’abbasta. No, no: non si
susissi, non si ni issi. Aiu finuto. Ora ci
cuntu di sta sciarpitedda e picchì nun’a
vosi pavari. Vidissi, diritturi, a mia a
sciarpitedda nun m’aggiuvava, picchì non c’è
nuddu ca m’invita, di nudda banna. Non n’aiu
occasioni liganti, mai. Pi stu motivo
propriamente m’a pigghiai. Picchì riprisenta
chiddu ca nun aiu e nun aiu avutu mai.
Purtannamilla a casa mi pareva c’ava gghiri
a na festa, chi sacciu, un ricivimentu unni
l’avissi pututu mentiri, supra n’taierino.
Cosi fini, diritturi. Cosi pi signuri. Cosi
pi sugnari, caminannu a peri…Ma lei,
diritturi, c’intiressa picchì n’a pavai, sta
sciarpitedda ca aveva macari u’ scuntu. Ma
chi dumanni mi fa, cu tutta a’ so scienza?
No, non fu p’ì soddi: u rissi lei stissu ca
custava picca, ca era sintetica. Vulennu, ci
puteva arrivare. Ma n’a vosi pavari
appositamenti. Picchì, diritturi, vuleva na
cosa senza avilla a pavari. Na cosa gratissi,
comu n’rialu. Un rialu di chiddi ca n’a mò
vita nun potti aviri. Comu? Chi sta dicennu?
Ca ‘nti sta manera era comu si iu pritinneva
ca stu rialu m’u faciva vossia, ca nun
c’entra nenti? Po’ ssiri, sì. Ma, macari ca
è accussì, vossia chi ci viri di mali? Nun
fussi giustu?”
|