Gérald Lamonzie

 

Daniella Casanova

Una donna corsa

 

 

Vede u scrittu francese

 

L'ultima donna corsa qui dédé prova di gran couraggiu ghjè Daniella Casanova. U racontu di stà grande Patriotta ghjè dettu da Christian Bernadac autore di l’inchieste storiche sopra’a i campi di a morte durante l’ultima guerra.

A testimunianza precisa di a vita di Daniella Casanova ci lè data dà una donna riscapata dà issi campi di a morte, chiamata : Manca Svalbova (testimuniaza puplicata a Praga in lu 1946)

Tutte quelle donne cherenu sullagiu chiamanu, stritanu, s’addirizzanu à Daniella. Un vedenu chà ella tantu chi a so persunalità pare forte à quelle chì l’inturniedianu in quelli tempi s’epuca torbira, quandu a fame è u freddu rendianu e persone à u stadu di u bestiame. Ghjè accadutu certe scene degne di u canibalisimu. Iè, à u puntu di morde dentru i fianchi di gljente morte. Ghjè un veru infernu abbintu dì puzza è di carne fragica. Cusì sì passava a vita carcerale di a nostra compatriotta. Fubbe à mezzu à stè cundizione inomane chì’ella fecce prova dì un eroïsimu raru.

Anna Marie Epond crida :

Danielle, je te confie mon fils

Danielle, pense à aller voir mon mari.

Danielle Danielle

Daniella ripresenta u curaggiu si una sola deve rivene, Daniella rivenerà. Daniella racunterà…

Daniella lutterà finu à a morte. Daniella ghjè Danielle Casanova chirugica dentista, arrestata in Pariggi ìn lu 1942. respunseule di a publicazione di ghjurnali diffesi.

A giovana dotoressa ’cècha ‘’Manca Svalbova’’ si hè liata subitu d’amicizia incù Daniella. E, cì conta a ghiunta di 300 donne fràncese messe à u campu di a morte : in questa s’alza u cantu di a marsegliese. Per a prima volta dipoï un bellu pezzu ci messimmu à respirà profusamente frà stè 300 prigiunere sì truvava Daniella Casanova…Tempu ch’ìella mì dede a manu mi avidi quall’era Danielle Casanova (1). ‘’Dans les yeux noirs de cette Corse, brillaient la décision, la fermeté, la camaraderie, la sincérité’’

U so surisu era largu. Quasi nucente, incù qualchosa di una gioia zitellina, l’arte di sape fa sorge u turchinu di u celu. I sò occhji dicianu tutta a gioia di i fiorì e u cristallu di u ghjacciù à nantu à i vetri. A sò stretta di manu era forte cume quella di un omu, di un cameratu, di una cumpagna. Daniella parlava pocu. Subitu purtantu incarnai l’ideale per tutte. Ghjè diventata un simbolu, è micca solu un esempiu per e francese.

Dì issa intelletuale, dì issa persunalità di gran stile escià l’allubiu è l’incantu. Daniella ùn avia micca issu ritiru dìe persone struite ; à u contrariu, ella avia una manera particulare di avicinà è di fà vene voltu à a so persona a ghjente di tutta cundizione, senza fighja nè naziunalità nè pulitica. Ad’ognuna sabbia parlali u sò propiu linguaghju. Duva l’impressione d’avè vissutu ella stessa, tutte e sorte dì a terra.

Incù qualchi parolle vì sabia riscallà u core. Vi paria d’avè sempre vistu a sò faccia è chi e so braccie v’avissinu digià salvatu.

Tocu a sera partia à rende visita dentru i « blochi » di u Revier (infirmeria) per tutti lampava a piene bracciate di forza, a fiducia, a fede, a camerateria.

Quasi subitu Daniella s’integraï dentru una squadra di resistenza.

Daniella….

Ad ogni transportu voltu u fornu, ogni francese strida u sò adisperu. Issù chiammu ‘’Danielle’’ un n’era micca una chiama ne una suplicazione. Ghjera l’ultima stretta di manu di una cumpagna chì cascava.

Daniella ghjera accantu a mè (2) nunda cambiava indù u sò visu. Solu intornu di e sò labbre, un trattu duru s’apprufundia. Un trattu chi eu ùn li cuniscià micca. Ma i so occhji ! i so occhji dentru i quali lucia è scallava tuttu u sole di a corsica eranu partuti incu e nostre cumpagne.

Epoï quandu a notte rossa è sanguinosa si fubbe incesa, quandu e fiamme ebbenu lampatu voltu e stelle un chiarore fattu di carne umana, l’occhji di Daniella rivinssenu dopu una longua abbinta avianu vissutu tutte e suffranze e suffertu e millaie di morte. Rivenianu più gravi, più duri, più decisi che mai. Epoi i sò occhji accumpagnavanu torna ogni ghjornu quelle dì frà noi chi ùn sì spiegavanu ancu. Tutti i ghjorni nuvelle vittime cascavanu. Daniella ùn si rendì mai.

Si lampo dentru à a lotta per salvà di u male, dendu disfidu à a fatiga è à u curaggiu.

Entrava dentru i « blochi » infetti è sì pendia sopra à u deliriu di i muribondi runzicati di frebba tifoïda.

Daniella Casanova divinsse torna più dura, più scorta di parolle, più ferma. I sò occhji ava parenu circà luntanu, cume si elli vedianu solu u puntu dì mette fine a tutti i guai.

Epoï un ghjornu, di veranu Daniella casca à u sò tornu. Sì messe à luttà quantu ella pobbe, contru u male, a frebba tifoïda mà a lotta era senza paru dipoï a prima stondata. L’accinta di a morte à purtò luntanu è sì vedia accantu à à so mamma (forse in Corsica) fendu mottu à tutte e sò cumpagne.

Dopu i so occhji si persenu indù un sguardu profondu è a notte cascava quandu a purtaïmu nantu à a sò ultima strada.

E so cumpagne sò venute numerose à licenziassi dà ella e bocche restonu mute è l’occhji secchi ma i cori sanguinavanu, rivultati. Diritte cume pini, simu state in silenziu….Perse….

en Français dans le texte.

Ghie sempre Manca Svalbova qui parla.