|
Acquaviva
U
core quì è a ragiò quallà
Eranu sei ore,
Ghjuvan-Tumasgiu si discitava. Era ghjuntu a
viciglia è, ancu s’ellu avia vighjatu assai,
discurrendu cù a so mamò è u so ziu Rigolu,
ùn avia più mancu appena voglia di dorme.
Quandu ellu era in paese li piacia à gode u
più pussipule u tempu ch’ellu ci passava.
E so ghjurnate
principiavanu sempre di a stessa manera. Si
stava una bella stonda in u so lettu, l’ochji
spalancati, à vardà u cantellu castagninu
chì dimizava a suffitta. Cantelli ci n’era
sette, ma quellu di u mezu era più largu,
più bellu chè l’altri. Ne cunniscia tuttu di
stu pezzu di legnu tagliatu, zuccatu è messu
custì da i so antichi. Ogni nodu, ogni vena,
ogni scaglia eranu stampati in a so mente.
U so sguardu
suvitava u filu di u legnu senza piantà. Una
volta à passà, una volta à vene. Tandu, u so
spiritu scappava versu i prati verdicanti è
fiuriti di i ricordi zitelleschi. È si vidia
esce da a casa cù i so pantaloni corti, a so
camisgia di fora, i so capelli inzirriti d’una
manighjata dopu chì a so mamò appii passatu
una mez’ora à pittinà lu. Si vidia corre,
chjamà i so amichi è attippà cun elli à stu
chjassu chì parte da sopra à a casa, è chì
tandu, purtavanu i so passi versu sta
libertà ch’elli ponu risente solu i zitelli.
Ci era tutta a so
vita scritta à nantu à stu cantellu. À
spessu quandu ellu era solu, quallà in a so
stanza di l’università, chjudia l’ochji é
pinsava. È, cum’è in un sognu, si tramutava
in a casa paterna è li si paria d’ùn avè la
mai lasciata.
Eramu in u mille
nove centu cinquanta nove è Ghjuvan-Tumasgiu
avia dicenove anni. Dicenove anni ch’ellu
avia campatu in Corsica senza mancu una
volta francà u mare terraniu, senza mancu
una volta avè ne a brama, d’altronde.
Avia pigliatu u so
baccu l’annu nanzu è s’era scrittu à a
facultà d’Aix da studià a storia. A so mamò
è Rigolu avarianu preferitu ch’ellu fia i
studii di medicina o di dirittu per « fà u
duttore » o « ancu l’avucatu » cum’ella
dicia Valintina cù l’ochji illuminati da
tuttu l’amore ch’ella avia per u so
pufigliolu. « Ha, farà u pruffissore, ti si
pare nulla, ô Valintì ? » avia dettu Rigolu.
Valintina ùn avia rispostu nulla, ma u vidia
digià, vultà in paese carcu à diplomi é à
onori. È sintia e voce nant’à u so passeghju :
« quale hè ? », « hè Ghjuvan-Tumasgiu di
Valintina, pare ch’ellu saria pruffessore »,
« bà, quessu sì ch’hà riisciutu ». Iè,
Valintina avia intesu u so core empie si di
fiertà guasi à scuppià è d’un surisu avia
fattu capisce à Rigolu ch’ella era d’accunsentu
cun ellu.
Ci vole à dì
ch’elli n’avianu passatu seratine à
cuntrastà tutt’à trè nant’à l’avvene di
Ghjuvan-Tumasgiu. À stà lu à sente i studii
ùn ghjuvavanu à nulla è faria megliu à stà
si quì cù una banda di capre.
« Voli
fà u pastore... Aiò chì sì scemu ! Ô
Valintì, ùn vedi ch’ellu hè scemu !”.
Valintina, u più spessu, si stava zitta è
capighjava per fà vede ch’ella accunsintia.
« Ùn l’ete fattu
voi ? ». Rispundia Ghjuvan-Tumasgiu
mughjendu cum’è per fà si sente megliu. « Iè,
ùn l’ete fattu voi a vostra vita appressu à
e capre ? ». Ghjuvan-Tumasgiu, quandu ellu
s’addirizzava à u so ziu, u chjamava di voi.
Li era vinuta cusì, senza pinsà ci,
naturalamente, cum’è per dì ancu di più u
rispettu è l’amore prufondu ch’ellu li
purtava.
« Ùn sai nulla !
Eiu ùn l’aghju micca sceltu u mistieru di
pastore. Eiu, quandu avia dece anni babbu m’hà
dettu : « Dumane vinarè cù mè, aghju bisognu
d’aiuta, à a scola saranu belli numarosi ».
Eccu cum’è sò divintatu pastore.
- Eranu d’astri
tempi ! »
Disse
Ghjuvan-Tumasgiu spazzendu l’aria cù u so
bracciu.
« Eranu forse d’astri
tempi, ma e capre, elle, ùn sò mancu appena
cambiatu. » Rispose Rigolu circhendu à
piattà a so voglia di ride.
« Allora, per
contu vostru, ùn puderia micca fà un bon
pastore ? ».
Tandu Rigolu
pigliò una voce più calma, u so sguardu si
ponse nant’à u so niputinu è li disse « Ùn
vogliu mica chè tù credi ch’eiu sia
vergugnosu di a vita ch’aghju fattu,
appressu à e capre, cum’è tù dici. Fà u
pastore hè un bellu stanta pane. Esse libaru,
cù a so banda, à batte a machja, ch’ellu
piovi, ch’ellu nevi o puru ch’ellu fia i
suleoni… Certi, l’anu straziata sta vita,
eiu l’aghju campata felice é fieru.
-È… » Ghjuvan-
tumasgiu pruvava à ripiglià a parolla ma
Rigolu ùn la cappiava mancu per more.
« Sò sicuru chè tù
faria un gran’pastore ô pocu, ma credu dinò
chè tù faria un gran’duttore o un
gran’prufessore perchè credu in tè. Ciò chè
vogliu eiu, hè ch’invece di mè, appii u
putere di sceglie ciò ch’ella hà da esse a
to vita. Vai, varca ti stu mare é varda ciò
chì ci hè di landi, dopu, s’è tù volti à dì
mi chè t’ùn hai trovu nulla, tandu, è
soladimente tandu, t’aiutaraghju à smachjà a
strada chè t’avarè sceltu. »
È Ghjuvan-Tumasgiu
s’era lasciatu cunvince. Micca chì a so idea
fossi cambiata, ma, in fatti era abbastanza
d’accunsentu cù u so ziu. « Andaremu à vede »
avia pinsatu.
Sei ore è mezu,
Ghjuvan-Tumasgiu s’era arrizzatu d’un saltu.
Pudia misurà un metru è ottanta. Si vidia
supitu ch’ellu era in salute. I so capelli
eranu neri, i so ochji turchini cum’é l’orizonte
quandu ci si cunfondenu celu è mare. Avia u
sguardu di sti giuvanotti chì pensanu chì u
mondu hè soiu è chì u si magnarianu
vulinteri.
Era à bon’ora, ma
sapia chì di sottu, in cucina, ci era a so
mamò chì appruntava a culaziò. Valintina
l’avaria di sicuru fattu biscoce un pocu di
pane é muntu a sciocca da scaldà li un suppu
di latte. Cum’è nò l’avemu digià detta,
Valintina parlava pocu. Era di ste donne chì
vardanu sfilà a vita senza mai circà à
cambia nulla, lascendu fà u distinu senza
lagnà si né rallegrà si di troppu. A sapia,
ella, chì a vita di l’omu tene à poche cose,
chè nò simu sempre nant’à u filu è ch’à ogni
passu l’abbissu hè prontu à apre si è piglià
ci à l’ora mai.
Avia vistu a so
nora more parturendu à Ghjuvan-Tumasgiu.
Tandu, avia pinsatu « sarà pussipule di
risente tamanta allegria è tamanta tristezza
à tempu ? » Si dumandava cum’è ellu facia u
core umanu à mantene dui sintimi cusì
cuntrarii.
Dui anni dopu, u
so figliolu, Ghjuvan-Polu, u solu ch’ella
avia, era mortu in guerra, « Cascatu per a
patria », avianu dettu. Eppò, in u quaranta
cinque, u so maritu, Ghjorghju, si n’era
andatu anch’ellu, lascendu la sola cù un
ciucciu di cinque anni à allivà. Ma ùn li
mancava curagiu à Valintina, è, cù l’aiuta
di Rigolu, u fratellu maiò di u so corciu
maritu, n’avia fattu un giuvanottu pienu di
salute è di voglia di campà malgradu tutte e
disgrazie ch’avianu inturniatu a so nascita
è a so zitellina.
Ghjuvan-Tumasgiu a
tinia cara à a so mamò, longu l’anni avia
pigliatu a misura di tuttu ciò ch’ella avia
fattu per ch’ellu ùn manchi mai di nulla.
Per ch’ellu possi ingrandà senza sente u
pesu di a morte, senza chì u dolu ùn diventi
un fossu trà ellu è u so avvene.
Ghjuvan-Tumasgiu
vinia d’entre in cucina, è, cum’è l’avia
pinsatu era tuttu prontu nant’à u tavulinu.
Valintina era arritta di punta à a cucinara
nova flamante chì u so pufigliolu l’avia
rigalatu. Ci avia messu tutti i soldi
ch’ellu avia vintu fendu u fattore, d’estate
à cavallu à a so bissiccletta.
Valintina facia
scaldà una cria di latte caprunu. L’adore
impiia a pezza è vinia à stuzzicà e nare di
Ghjuvan-Tumasgiu. Eranu quindeci ghjorni
ch’ellu nè sunniava di u latte di bianchina,
a capra chì stava in u chjosu vicinu à a
casa di Rigolu.
« Bonghjornu
- Ho, u mio
fiore, hai durmitu bè ? »
Ùn li piacia mancu
appena à sente si chjamà cusì, ma, l’era
tantu mancata, a so mamò chì...
« Iè, cum’è sempre
quandu dormu in casa meia.
- Perchè, quallà
ti manca qualcosa ?
- Quallà ? Quallà
mi manca tuttu ! Mi mancate tù è ziu Rigolu,
mi manca a mio casa, a mio stanza, tuttu ! »
Valintina stava
zitta. Ùn vulia micca entre indu stu
discorsu senza ch’ellu ci fussi Rigolu per
sustene la.
Ghjuvan-Tumasgiu
s’era arrizzatu, s’era cintu un fucile è una
musetta dicendu ch’ellu avia da andà à fà un
giru à i culombi.
« Ùn trica micca u
mio fiore… ».
U primu raghju di
sole carizzava a sarra quandu
Ghjuvan-Tumasgiu ghjunse indu a bocca. A
bocca à u saltu, quella chì supranava u
liccetu duve ellu sapia di truvà qualchì
culombu.
Ùn era micca tantu
a voglia di caccighjà chì l’avia purtatu
custì. Ma piuttostu a brama di pudè infine
turnà à truvà sti lochi ch’ellu avia
sunniatu longu i dui mesi scorsi.
Attippendu, ùn era
piantatu mancu una volta, circhendu à andà
u più in furia pussipule. Era cum’è s’ellu
ricusava di rispirà nanzu d’esse quassù duve
l’aria hè più pura chè l’onda di a più pura
surgente.
Ghjuntu sopra à
piazza, s’era firmatu una stonda ochjichjosu,
cum’è per ripusà li nanzu à u sforzu maiò
ch’elli avianu da fà per scorbe ogni
billezza di u pratu di i quattru venti.
Imaginate un pratu,
longu di centu passi, largu di cinquanta,
pichjulatu di fiurucci bianchi è gialli é
dimizatu da una barata di muru in petra
secca. Da sopra à u muru, un chjarasgiu chì
pare esse quì dipoi chì a vita hè. À mezu à
e petre di a muriccia, una surgente. Un
zirlu d’acqua linda chì stancia a sete è
rinfresca l’omu sfiatatu chì vene à ciuttà
ci e so lapre.
Hè quì, in stu
pezzu di virdura chì pare esse statu tintu
da un pinellu divinu chì Ghjuvan-Tumasgiu
vinia à ritruvà si. S’annigava indu sta
sulezza, stu calmu cusì prufondu. Per ellu,
ùn ci era più grande piacè chè di sunnià di
ciò ch’ellu sapia di truvà aprendu l’ochji.
Pudia stà in sta manera ore sane à pinsà à
ste petre, à ste lecce, à ste surgente. Sti
lochi i cunniscia à mente. Eranu tuttu per
ellu, è ogni volta ch’ellu i lasciava si
sbaccava u so core.
S’era arvistu chì
u fattu di parte ùn facia chè rinfurzà a so
vulintà di fà a so vita quì. È, ancu s’ellu
ùn avia mai risintutu una gioa tamanta à
quella di u ritornu, sapia, in u più
prufondu di a so anima, ch’ellu ùn puderia
campà luntanu di e so muntagne. Ci avia
tanti ricordi, tante emuzione…
Avà, eranu ott’ore,
Ghjuvan-Tumasgiu avia apartu l’ochji è s’era
accesu una sigaretta. Ogni volta ch’ellu
facia quessa li vultava in mente ciò ch’era
accadutu tanti anni fà quandu ellu avia
principiatu à fumà à l’appiattu. Tandu, cù u
so amicacciu barnardu si ricuglianu i
mocculi di Rigolu è cullavanu quì à fumà li.
Quellu ghjornu di lugliu Ghjuvan-Tumasgiu
avia arrubbatu, in u pacchettu di u so ziu ,
una sigaretta sana. A si passavanu, l’anasavanu
cum’è s’ellu era qualchi dulciume ch’elli
avianu da magnà cù tamanta ingurdizia.
È Barnardu l’avia
accesa, tiratu addossu è data à
Ghjuvan-Tumasgiu chì n’avia fattu u tantu. È
tocca è fila cusì sin’à u filtru senza
piantà. Stavanu à l’appumessa, daretu à un
scogliu è eranu talmente chjappi ch’ùn
avianu micca intesu à Catalina, a mama di
Barnardu, chì s’avvicinava. Era cullata à
piglià un pocu d’acqua à a surgente è avà
era custì di punta à elli è i vardava cù un
sguardu chì avaria santavugliatu i più
curagiosi. Catalina ùn sapia mancu chì dì,
è, di tutta manera ùn averia avutu tempu à
ùn dì nulla. I dui zitellacci eranu scappati
di corsa sarrata è si né falavanu versi u
paese senza tuccà tarra.
Ghjugnendu vicinu
à a casa s’eranu spiccati, è Ghuvan-Tumasgiu
si dumandava cumu fà per sorte si di
st’imbrogliu. À stu mumentu passava Ziu
Francescu, u vicinu, cù una piscaghjola in
manu.
« O zì, duve a
pigliate ?
- Vogu à fà mi una
piscata, voli vene ? »
Ghjuvan-Tumasgiu, senza mancu pinsà una
siconda chì Valintina s’avia da impinserisce,
avia dettu di sì è era partutu appressu à
Francescu.
Mentre chì
Francescu piscava, Ghjuvan-Tumasgiu stava
daretu à ellu in cuccùlipì senza fà rimore è
pinsava à ciò chì l’aspittava quandu ellu
avia da vultà in casa. Di sicuru Catalina
avia digià contu tuttu à Rigolu… Ma un antru
affare li strignia u corpu, qualcosa ancu
più forte chè u pinseru di fà si liticà.
Quandu ellu si n’era andatu cù Ziu Francescu
eranu quasi miziornu, è avà eranu trè ore
ch’elli viaghjavanu indu u fiume. Iè,
Ghjuvan-Tumasgiu avia a fame, una fame di i
cani. U latte è u pane di sta mane ùn eranu
più chè un vechju ricordu in fondu à u so
stomacu. Ogni tantu ciuttava u so capu indu
l’acqua per addibbulisce u calore chì li
facia bolle u ciarbellu quasi à svene si.
Ùn pudia dì nulla
à Francescu è, di tutta manera quellu, ùn
avia nulla à dà li à magnà è ùn saria
sicuramente micca cuntentu di sente chì u
zitellu era partutu senza avisà à nimu.
« Ô Ghjuvan-Tumà
quì ci n’hè una rossa, a voli caccià ? »
A voce di
Francescu l’avia toltu di e so pinsate è
stava, mezu imbavatu, senza risponde.
« Aiò, a voli
caccià o nò… ?
- Iè, iè date quì ».
Avà tinia a
piscaghjola cù tutta a forza ch’ellu pudia
aduprà è tirava.
A
pescia era in aria, sbattulava in tutti i
sensi è Ghjuvan-Tumasgiu a vardava ridendu.
« Varda què,
tamanta ch’ella … »
S’era piantatu di
parlà, di l’altra parte di u pozzu ci era
Rigolu chì stava à fighjà lu cù un surisu
stranu in bocca. Nu a so manu manca tinia un
paghju di parsiche. Dui frutti magnifichi,
rossi è gialli, impiuti di u sole chì l’avia
fatti maturà. Videndu li, u zitellu sintia u
so stomacu strigne si ancu di più. L’omu s’era
messu à pusà nant’à un scogliu è pianu,
pianu si ne sbuchjava una. Ghjuvan-Tumasgiu
avia spostu a piscaghjola è u vardava fà
dumandendu si s’è u so ziu sapia ch’ellu ùn
era micca ghjuntu in casa à miziornu. Forse
ùn avia micca trovu à Catalina, forse era
vinutu à sin’à quì per fà si dui passi,
forse… Avà Rigolu tagliava a parsica à fette
fine è, à fur di misura e si magnava. U
zitellu ùn vulia dumandà nulla à u so ziu ma
soca i so ochji avianu parlatu per ellu.
« A voli quessa ? »
Avia dettu Rigolu cù a so manu tesa versi à
Ghjuvan-Tumasgiu. U zitellu era à pena menu
inchietu ma, ùn si vulia micca avvicinà
troppu.
« Iè… lampa la »
Mentre chì u
criaturu mursicava indu u fruttu cum’è s’ellu
ùn avia nè magnatu né betu dapoi trè ghjorni,
Rigolu s’era avvicinatu è a si discurria cù
Francescu.
Ghjuvan-Tumasgiu
era assirinatu, di sicuru u so ziu ùn sapia
nulla è qualchisia l’avia
sicuramente vistu
andà si ne cù Ziu Francescu è Valintina ùn
si saria micca imprimurata di a so assenza.
A sera à cena,
Ghjuvan-Tumasgiu si n’era sciaccatu quantu
ellu nè pudia tene è, saziu ch’ellu era ùn
pinsava mancu più à a so scappata di a mane.
À a fine di u ripastu, cum’è sempre quandu
Rigolu magnava cun elli, s’era accesu una
sigaretta. Valintina, videndu lu fà, avia
dettu :
« Dà li ne una
ancu à ellu… » Ghjuvan-Tumasgiu era piantatu
di rispirà, avia calatu l’ochji è aspittava.
Ma, cum’é ellu ùn sintia nulla avia pisatu u
capu versi u so ziu è era turnatu à vede à
nant’à a so faccia stu surisu stranu ch’ellu
avia scupartu a mane indu u fiume. Rigolu
era statu zittu è ùn s’era mai più parlatu
di ciò ch’era stalvatu quellu ghjornu.
Ma
oghje i pinseri eranu altri, è i ricordi
dinù. Si ramintava stu prima ottobbre è stu
battellu chì u s’avia da purtà in Marseglia.
Ùn avia micca vulsutu chì Rigolu è Valintina
l’accumpagnessinu in Bastia.
Vulia tene u
ricordu di i soi in casa soia.
« Ùn parti chè dui
mesi, ùn hai micca da more nò ? » Avia dettu
Rigolu.
« Quale a sà… »
Avia rispostu Ghjuvan-Tumasgiu eppò avianu
fattu silenziu.
L’avia abbracciati
cum’è s’ellu ùn l’avia più da vede è era
cullatu indu stu carru rossu chì u purtava
versu u so distinu. Ghjuntu nant’à u portu
s’era firmatu un pocu à fighjà l’orizonte, u
mare era sirenu è un bellu sole lucicava in
u celu.
L’era vinuta in
capu d’ùn imbarcà micca, d’ùn piglià micca
stu battillacciu è di piattà si una pochi di
ghjorni. Saria ghjuntu in casa, l’ochji
pieni di lacrime invintendu una fola eppò si
saria ascosu in i bracci di a so mamò è
tuttu si saria accunciatu. Ma, in fondu à u
so core, una piccula voce l’avia ramintatu
tutti i sforzi ch’elli avianu fattu
Valintina è Rigolu per ch’ellu possi andà à
l’università.
Quasi tuttu u
viaghju s’era firmatu nant’à u ponte di
daretu azzingatu à a paratina. A strignia
cusì forte chì paria ch’ellu a vulia rompe.
È avia aspittatu, u sguardu fissu,
incrucifissatu ancu, à nant’à e custere chì,
pianu, pianu si svinianu in lu luntanu. Si
saria cacciatu l’ochji à rombu di circà un
ultima fiura di a so tarra, per pudè mantene
à pena di più u ricordu in a so mente. Li si
paria d’annigà si, di perde si in un
ciriutulu scemu chì ùn piantaria mai. L’era
vinuta in core ancu l’idea di lampà si indu
l’acqua è nutà, nutà à sin’à a costa.
Nant’à u ponte
avia rimarcatu un omu, chì cum’è ellu
vardava a so isula smarisce in u mischiu
maraviglosu di l’onda turchina è di a sciuma
bianca. Senza pinsà ci s’era avvicinatu d’ellu
è l’avia dumandatu.
« Hè sempre cusì
dura ? » Senza di più spiecazione l’altru
avia capitu u sensu di a dumanda di u
giuvanottu.
« Più và è più hè
dura. Ogni volta chè pigliu stu battellu hè
cum’è s’è muria, cum’è s’è mi sbaccava in
dui. » Ghjuvan-Tumasgiu ùn dicia nulla, ùn
vardava mancu più l’orizonte. Vardava st’omu
è si dicia chì mai ùn puderia suppurtà una
vita d’esiliu, una vita à esse sempre
aspittendu u ritornu.
« Hè a prima volta
chè tù parti ?
- Iè…
Ma, aghju da vultà prestu... »
L’omu
avia cappiatu unu di sti suspiri chì nè
dicenu di più chè i discorsi i più longhi.
Sta suspirata
ribumbava sempre in a mente di
Ghjuvan-Tumasgiu. Ancu avà, à mezu à ste
sponde ùn si pudia impedisce di pinsà à
st’omu. L’era parsu stancu, frustu ancu,
dopu à una esistenza campata à strappera di
collu, u core quì è a ragiò quallà.
|