|
U misteriu di a
casa morta
Prima di mette i pedi in
quella casuccia vechja à cantu à u fiume, un
m’arricurdava di nunda.
Era bughja nera a mo memoria,
cume s’avissi avutu qualchi accidenti, o
affare cusì, dà ùn pude ricurdami di nunda.
Ma più che un agrottu fisicu
di a mo personna scunfinita, era forse
l’agrottu d’una memoria assufucata,
svrimbata, sta casuccia persa in u tempu
ancu più che in un locu disertu.
L’agrottu di a memoria, aghju
dettu.
Ma issu sintimu qui l’aghju
pruvatu sopra tuttu videndu i ritratti.
A zitella misteriosa di i
ritratti, ùn a cuniscia micca eiu, eppuru mi
si paria d’avèlla dighjà vista, è ancu di
cunoscèla.
Forse qualcosa avia da francà
u bughju di a mo memoria è scalà, quì, in
issu vechju salottu carcu à ragni è à
pulvaricciu.
Ma ch’o vi parlu di i
ritratti.
Ci n’era dui, mezi strecciati
è lampati pè piana. Da quale ? Da u tempu
forse.
Nanta à u primu a ghjuvanotta
era assai scullivata, capelli à l’aria… cusì
belli !
T’avia l’aria appena triste.
Forse era triste di ritruvassi quì,
abandunata è strecciata in a casa di più
nimu.
U sicondu mustrava a
ghjuvanotta vistuta, tenendusi d’acantu,
ochji chjosi, chì s’assumigliava tutta à una
sfinge.
Cusì fiera anch’ella d’avè
vintu l’eternità.
Ma più i fegju, sti ritratti,
è più a mo memoria, in vece di schjariscesi,
si face bughja ancu di più.
Cume s’o fussi abbaghjulatu
da tanta billezza.
Cridia eghju chì qualcosa
avìa da francà. Ma nunda !
Cume si u silenziu si ridia
di mè.
E passavanu l’ore. Ùn eranu
micca ore. Ùn a so cume’elle si puderianu
chjammà. Ù silenziu seguitendu u silenziu. E
cusì, infilarate di stonde catene chi a si
ghjucavanu à l’eternu.
Ma l’eternu ùn era què ? O
forse era, è più schèmi noi ad’aspittacci à
altre cose !
E pò torna u silenziu, cume
un sciroppu chì s’allupia omu. L’anamorfosa
di u tempu.
Di fora paria ch’ellu
nivessi. Ma eghju ùn sapia più nunda, a neve
ùn era micca menu o più nurmale ch’altri
cose. U fora, di fattu, ùn asistìa più.
E mi ne stava cusi, agrancatu
ore è ore vicinu à u focu, ed eghju ùn
sappia più so era in traccie d’accadizza u
focu o d’accarizza i so capelli.
Di volte, cume un’impressione
strana, mi si paria di dammi contu d’un
antra realità, cumes’ellu ùn ci fussi micca
focu, è ch’o fussi allungatu pè piana,
agrancatu di fretu, è ch’o suniessi d’una
casa viva è d’un amore. Ma pocu à pocu issi
mumintacci si ne svinianu, èd eghju vultava
inguttupatu di calore à cantu à u focu.
Invultuliatu d’amore à cantu
à u focu, cume un cerchju di sciuchizzu
ch’ingrandava per piglià tuttu u spaziu di a
mo mente. A zitella mi si parlava, ma ùn
pudìa capì a so cunversazione.
Eru à tempu vivu è mortu, quì
è in altrò, a sapia di stintu più che di
ragione. Ci sò campature ch’ùn si ponu
spieghà.
Mà perchè sta casa, perchè
sti ritratti, st’impressione d’avèlli digià
visti, è perchè tuttu era bughju nanzi ?
A quandu mi si paria di sente
un fretu seccu, è à quandu l’arsura.
Era pussibuli chi u mo fiatu
si n’andessi ? Ùn asistiu micca prima di
francà u sogliu di a casetta, è avà ch’o
campava, era per moremine pianu pianu di
freddu à cantu à u focu, o d’arsura in
l’acquifraghju… Ma chi m’accadia propiu quì
?
˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜
A u mese d’aprile, à a
muntagna, l’acque falanu di e muntagne
mughjendu contra e petre, sottu un celu
aspessu scuru, è po ci so ancu i venti, chi
mughjanu anch’elli in una pulifunia roza è
anziana cume u mondu.
Ci so i pastori chi
travaglianu, sempre appena troppu luntanu di
i zitelli, chi ghjocanu troppu avicinu di u
fiume scatinatu.
Fiumi scatinati chi si
portani case è paesi, chi si portanu ancu
cio ch’elli un deverianu purtà.
A mezzu à i mughji di u
fiume, i mughji d’un zitellu.
˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜˜
A nipota era ghjunta di New
York u luni sera chi seguito a nutizia. Li
s’era strintu u core d’imparà l’affare di i
servizii di pulizzia. Certu a sapìa chi u
ziu t’avia a malatia d’Heizeimer. E
s’aspittava un ghjornu o l’astru ad’esse di
dolu per stu paese di Corsica ch’ella s’avia
lasciatu soca perchi culà, d’ingéniori in
agrunumia è ambiente, in a puvertà di l’anni
ottanta, ùn avianu tantu bisognu.
Mà a Corsica l’era firmata
sempre cumu un giardinu sicretu à Anna
Lisandra, cumu l’ortu salvaticu di e
viulenze primure, o u libru impulvaritu di
troppu passione landane. S’arricurdava di
certi ritratti di a mamma, sopra tuttu duì,
mà un n’avia mai parlatu à nimu, ne à u
maritu, ne puru à i so figlioli, mancu à
Regina, chi s’assumigliava tantu à a so
mammona partuta troppu prestu.
C’era statu qualcosa in
famiglia. Qualcosa ch’ellu un si pudia cuntà
à i figlioli. Anna Lisandra era troppu
giovana per capì. A lu menu era cio ch’elle
pensavanu e personne maio intornu àd ella.
Mà Anna Lisandra avia capitu,
chi l’intelligenzzia di i zitelli rompe di
volte a so niscentria. Di certu, ùn capìa
micca tuttu, mà cio chi li scappava un era
forse altri affari chi i ditagli. U piu
impurtante, u sintimu, l’avia capitu, tra a
mamma è u ziu, l’amore chi leiava u fratellu
à a surella, è ch’un era micca permessu da
l’altri.
Quand’ella s’he tomba a
mamma, l’avianu contu assai fole à Anna
Lisandra, chi à quella epica un avia che
ottu anni. Ch’ella ghjera partuta in celu,
ch’ella ghjera malata è ch’ella avia da
vultà, forse ch’un sapianu piu chi dì. U
peghju era stata a famiglia di u maritu, chi
quellu si facia passà per u babbu di a
zitella. Quessi l’aviani torra di tutti i
nomi à a mamma. Mà Anna Lisandra un ne vulia
piu sente nomu, è avia sceltu di sta cù a
surella di a mamma, Helena, chi l’avia
prupostu d’allivàlla.
E pocu tempu dopu, u ziu era
cascatu malatu, forse d’addisperu d’ave
persu quella ch’avia alluminatu a so vita.
Alluminatu, arruvinatu, chi serà chi ste
duie parolle s’assumiglianu tantu ?
Helena un avia mai dettu
nunda à Anna Lisandra, mà di volte, di
veranu, à l’attrachjata, si stallavanu tutte
e due davanti a finestra chi fighjava u
ghjardinu, è si mettianu à pinsà, ancu
fighjendusi, è ognuna sapia à chi pinsava
l’astra, cum’in una pena cumparta. E u tempu
s’allungava, una minuta diventava longa
quantu a vita sana. L’eternità si pudìa
misurà in ste stonde quì.
E quandu Anna Lisandra si
n’era andata à travaglià à i States,
cum’ellu si dicìa, Helena un avia dettu
ch’una sola parolla nanzi di salutàla : ti
ringraziu, a mo figliola !
Issu ringraziu, prima, a
zitella un l’avia micca capitu bè. Li si
paria chi a zia fussi cuntenti ch’ella
partessi. Li facia ancu pena di pinsacci.
Mà imparendu sta nutizia
tragica di a morta di u ziu, è pinsendu in
chi statu si truvava forse a zia, stu
ringraziamentu, Anna Lisandra cumminciava à
capìlu. Ghjera u ringraziamentu d’avella
scelta per passà quelle ore longhe
d’attrachjata, è per cumparte, sensa dì
nunda, u dolu di a zia. Forse pinsava Helena
chi ste pratiche un eranu micca in
l’andatura zitellina, chi solu li piace à
saltuccià è à corre per sti carrughji, è
micca à stassi zitta à pusà l’ore sane à
riminicà pinseracci. Mà per ella, cume per a
zia, forse un eranu micca pinseracci, mà
propiù ricordi di vita è d’amore. Era per
quessa, issu ringraziamentu. Micca solu
d’avè accumpagnatu u so dolu, mà per l’amore
cumpartu. Mà tandu issu amore l’avia in core
a zitella, èd era troppu giovana per pudè
pensà chi u distinu averibbe pussutu fà
altrimente è chi a so memoria di zitella
averia pussutu scurdassi di a mamma.
L’avio ghjunsi à ondeci ore è
vinte di sera in Bastia. Helena avia
insistatu per aspittallà à l’aeroport,
malgradu i so anni stanchi. Anna Lisandra
t’ha subitu ricunisciutu a donna capelli
bianchi in u curridore chi l’aspittava.
L’abbracciu fù longu, e lacrime sbuttonu
sensa più pudè ritenele. Tanti anni passati
luntanu. Piu di dece anni di solitudine per
Helena.
Mà u piu chi fù cunmossa Anna
Lisandra, he statu quandu Helena li cuntò e
circustenze di a morte di u zìu. Un zitellu
avia privinutu a pulizzia quand’ellu t’avia
trovu u cataveru, stracquatu à meze e petre
di u fiume ch’u ritinianu, parenduli di u
currente, sottu à l’acque furiose è frete
d’aprile chi li facianu una cuvarta
d’arghjente è di sciuma bianchereccia. Si
n’era fughjitu du spitale u vecchju, o forse
s’era persu, cumu sapè, cù a so malatia.
Quandu l’infirmieri si n’erani accorsi, era
forse dighjà troppu tardu. L’anu subitu
fattu circà, mà pensatila...
E u piu stranu di l’affare,
ghje chi stu fiume si ghjitessi in u stessu
di quellu in quale si ghjitto mammata, mossa
da l’addisperu.
U core d’Anna Lisandra si
stringhjìa ogni stonda di piu. Un dicìa
nunda. Mà Helena cunniscìa assai bè a
nipota. E sapia che quand’ella un dicìa
nunda, quand’ella paria cusì serena cume si
tuttu andava bè, era in que a stonda ch’ella
sintìa u crepacore u piu supranu, quellu chi
face cume una saietta in core.
Ighje, Helena cunniscia assai
bè quella ch’avia accettatu, ancu puru
troppu giovana per quessa, di sparte a so
pena, èd un sapia micca s’ellu ci vulìa
dìlli chi prima di truvà u cataveru di u
zìu, u zitellu avia trovu dui ritratti di a
mamma chi currìanu nanta l’onde qualchi
metri piu ingnò. I dui ritratti persi à a
morte di a mamma, è chi nimu un a sapìa,
mancu u persunale di u spitale, ch’ellu
l’avìa cun ellu.
|