|
Guidu Benigni
À cavallu !
« Qualsiasi sumiglia cun ghjente vive di oghje o di eri, o cun evenimenti scorsi da pocu o più landani, ùn pò esse chè u fattu di a vostra imaginazione. Casate, nomi è cugnomi sò inventati. »
L’autore.
A mula di Ciccolu.
Di a mula di Ciccolu si ne hè parlatu assai tempi fà, stalvatu si u fattu in u 1919. Ciò chì si sapia di a zitellina di Ciccolu hè ch’ellu era statu pocu è micca à a scola, ma più à spessu appressu à l’animali. Di famiglia povera ci vulia chì ognunu mettissi mane in pasta per chì a mamma, Zia Fiffina, fia bolle a pignatta. U babbu, Ziu Timuteu, frustu capu nanzu, s’era mortu di un gattivu male chì li s’avia rosu u stomacu, lascendu quattru orfanelli : un mascu è trè femine. Tandu Ciccolu, u primunatu, s’avia i so ottu anni mentre chì a più chjuca di e femine s’era sempre in fasciole pisciulose. A famigliola campava di pocu è à i criampuli li currianu più pidochji chè puci à i cani. Capre è becchi, muli è sumeri, eranu stati di Ciccolu i so cumpagni di studii, u stazzile è i pasculi e so sale di scola è a natura, a so stitutrice. Tuttu ciò ch’ellu sapia l’avia amparatu da ella, ma dinò da u babbu dapoi a prima età sinu à ottu anni, eppo dopu, s’era datu solu di capu. Scalzu d’estate, pocu vestutu d’invernu, à spessu di bughju in corpu, s’era fattu omu crudu, rusticu è scupignu. Seccu cum’è un calzu di vigna ma furzutu cum’è un turcu, s’era capace, solu, di firmà un ghjuvencu per e corne, è turcendu li u collu, lampà lu in pianu, impastughjà lu è capivoglie lu. I ghjorni di festa, in paese, à chì vulia ghjucà cun ellu à e vinci pudia aspettà si à mastucà a polvera di piazza cumuna. Per scumessa nisunu ci s’avventava, s’ellu ùn era qualchì furesteru, chì ellu corciu, ùn sapia ciò chì l’aspettava. L’usu di a forza era tuttu u so sapè, chitu à ùn dumandà li altre cose chì mettenu in ballu u cerbellu. Ellu corciu ùn sapia fà un « O » cun un cannellu di canna. Fà chì un bellu ghjornu ghjunsenu i gendarmi à rimette li quella carta gialla per parte à u serviziu militare. Eramu tandu à veranu di u 1914, è u mondu si priparava à cunnosce quellu terramotu chì fece sparghje u sangue umanu cum’elli correnu l’empiifondi. In quelle quattru annate ùn ci fù un paese, ùn ci fù una famiglia chì ùn pigliessinu dolu. U scumpientu fù generale. Ùn passava una settimana ch’ellu ùn si ricevì visite di i gendarmi, sia per rimette quellu fogliu giallu à qualchì chjamatu, sia per annunzià qualchì nutizia di morte à u fronte. Ghjà ch’ellu si vidia affaccà quellu coppiu di curnachje nantu à u stradone, ognunu si mettia in penseri : - À quale tuccherà oghje ? dicianu donne è vechji.
* * *
Di ciò ch’ellu hà vissutu Ciccolu in tempu di guerra, si ne hè sappiutu pocu è micca. L’omu era piuttostu mutescu. Si pò dì chì a so prima qualità era di ùn fà tanti discorsi. Tagliatu à l’ingrossu senza esse besgiulu, un pocu niscentre senza esse scioccu, ellu paria mirà u mondu cum’è s’ellu avessi à fà cun qualchì animale capricciosu, capace di fà bè cum’è di fà male, oghje bonu, dumane gattivu. Cume si fece ch’ellu si sfrancò di quelli cinquanta dui mesi di macellu ? Ùn si ne hè sappiutu nunda. U fattu si stà chì un bellu ghjornu, Ciccolu hè sbarcatu di u trenu, in cor’ di lugliu di u 1919, vestutu da suldatu, musetta è zucca appiccollu è scarpi grossi instacchittati. - O Ciccò, t’anu cappiatu ? Chì miraculu ! - Iè, rispundia ellu. È tocca è camina per u chjassu chì colla in paese. Ghjuntu in piazza cumuna si hè truvatu inturniatu da una vintina di sgaiuffi chì u seguitavanu cum’è una banda di sturnelli, saltendu è cantendu :
- « Ciccolu hè rivenutu, Cun lu fiascu è cun l’ambutu. Hè vestutu da suldatu Un palu in culu ficcatu ! »
Micca per scherzà, chì quessa era a canzunetta per ogni suldatu ricappiatu, ma per fà si duie rise, sempre tenendu si luntanu da qualchì scapizzone. Quandu Zia Fiffina hà vistu u figliolu, hè sbucciata à pienghje di gioia è senza pudè anscià una parolla u si hà strettu in pettu una bella stonda, eppo u si hà tiratu in casa. - O Ciccò, chì hà chì ùn ai datu nutizie. O quanti penseri ch’è no’ ci simu fatti ! Tanti morti, tanti feriti è gasati à voline più. È tù zittu ! Averai ricevutu di e nostre nove, innò ? T’aghju fattu scrive da u secretariu di merria per via di u matrimoniu di e to surelle. Eppo dinò per a vendita di e capre è di e duie mule, chì eiu ùn le pudia curà. Per mè sola, u sumerellu è duie sciocche mi sò bastate per campà. Ma aghju tenutu i soldi ; s’è tù voli rifà a banda i ti dò, ghjà ch’è tù sì rivenutu. Ancu di grazia ch’è tù ci sì surtitu à bè, o Ciccò. - Iè, o Mà, dicia Ciccolu, bocca piena, più cuntentu di manghjà pane è casgiu casani chè di fà discorsi. Ma malgradu issu pocu di diciulella, a mamma si rendia contu di a cuntentezza di u figliolu di ritruvà si in casa soia, chì i so ochji ne dicianu più chè e parolle. U lindumane, arrittu à bon’ ora, Ciccolu hà dettu à a mamma : - Ci vole ch’eo vachi in gara, o Mà. - È à chì fà, figliolu ? Serà cusì pressatu ? - Ci vole, hà dettu Ciccolu pigliendu a porta. In fatti, in cor’ di dopu meziornu, hè riaffaccatu Ciccolu tirendu si appressu una mula bianca, incavizzunata di coghju neru guarnitu di bottuli di ramu luccichenti è cun u so nome scrittu nantu à u fruntale : « Clarinette ». Più chè u ghjornu nanzu, l’affollu era in paese. Non solu i zitelli, per fà scorta à Ciccolu, ma ancu tutti l’omi chì ùn eranu in campagna, sò corsi à vede issu spettaculu : Ciccolu è quella mula bianca. A nutizia era corsa in ogni casa. A dumenica dopu, detta a messa, l’omi chì à u solitu si tenianu à pusà nantu à e muragliette di piazza cumuna, discurendu di pulitica, d’animali o di racolte, si sò tramutati tutti sopra à a chjusella di Ciccolu duve ellu tenia, cappiata, quella mula. - Ah, bianca hè, quessa hè certa è sicura. - Si diceria un pocu giallogna, innò ? - Ùn mi pare tantu grande à mè. - Roba pinzuta ; sò più maiò e nostre, eh eh ! - Un pocu magrantina, innò ? - Guasi guasi li si vedenu e coste. - Hum ! pocu petturiccia è assai trippa. - Segnu di poca forza, di sicuru. - Serà fatta à l’imbastiu o à u trattu ? - Assai sò eiu. Per a sella, tuttu al più ! - Serà fatta per a manghjitoghja sì ! Mentre chì si facianu issi cumenti è chì a mula pascia l’erba di a chjusella, Ciccolu affaccatu à u purtellu hà lampatu : - Cantate puru, mansa d’ignurantoni ch’è vo’ site ! Què a mula hè di valore ! L’hà detta u mio Capitanu chì hè statu à Saumur è chì ci si cunnosce in cavalleria, più chè voi altri sumeracci. Mi ne hà fattu rigalu per via chì l’aghju salvu a vita, in u diciottu, quandu l’aghju purtatu, feritu, à a infirmeria, nantu à e mio spalde è sottu a mitraglia tedesca. Ch’elli pudissinu crepà ! Avete capitu avà ? È Ciccolu, dopu à tamantu discorsu, si hè tiratu in casa, chjudendu u purtellu. - A mula di Ciccolu hè di valore ! ? Hè nata una risata scema in tuttu u paese è ancu in u cantone. - Serà di valore per via ch’ella hè bianca ? dicia unu. - Innò, per via ch’ella era di u Capitanu, ciarlava un altru. - O Sgiò Currà, ci vulerà à benedisce a mula bianca di Ciccolu ; dicenu ch’ella hà tantu valore ! hà dettu u stitutore à u Piuvanu, scusa di stuzzicà lu una cria. - Iè, siccome era a mula di u Papa ! hà rispostu u prete chì ùn era in dietru di burla. - Pare chì ancu u Sgiò Filippu si ne ferma vergugnosu cun u so cavallu rossu, vistu si a mula bianca di Ciccolu, dicia Simone, u guardiacampestra, dettu « LA LOI ». - Volenu dì chì frà pocu venerà ancu u Sottuprefettu per rende si contu di Clarinetta, si sbillicava Camellu, u panatteru, cugnumatu Farinetta. In fine chì, in tutti i chjassi è i stazzili, in l’orte è à i forni, in piazza o in campagna, à cena o à veghja, ognunu dicia a soia. Ùn si parlava più chè di a mula bianca di Ciccolu chì era di cusì gran’ valore. I pullastroni, sempre scherzosi, l’anu fattu a so canzona :
« A mulaccia di Ciccolu la chjamanu Clarinè. In Balagna è in Niolu cum’è ella nun ci ne hè. Di cumprà la ùn accore Chì hè di cusì gran’ valore.
Fate sapè à la ghjente di paese è di cantone Hè ghjunta da cuntinente cun lu so novu patrone, È più chè la so bellezza Si vale la so cavezza.
À le luntane cunfine di l’altu mare chì bagna È l’Americhe latine, è la China è la Spagna, Cantate la canzunetta Di la mula Clarinetta. »
* * *
Eppo, cum’è in tutte cose, anu riagliatu a ghjente. Pianu pianu ùn si hè più fattu casu di a mula. Ciccolu chì s’avia rifattu una bandarella di capre, si ne era falatu per isse marine, ver’ di i pasculi più furniti chè quelli di e custere, vistu chì quellu annu e nivaghje di i primi mesi di u vinti, s’avianu aggrunchjatu l’erbatichi. Passatu l’invernu chì s’avia ammutulitu di fretu cristiani è animali, hè entratu veranu cun a so sbucciata di fiori d’amanduli, annunziatrice di riscaldata. Scorsu aprile, Ciccolu si ne hè riturnatu in paese. Viaghjendu capu nanzu, li venianu appressu Clarinetta, scozzula è scuciurata, purtendu sola a so cavezza nera cun u so nome di ramu. Un sumerellu, ch’ellu s’era incettatu frà tempu, cun l’imbastiu carcu intrinatu di stuvigli è d’attracci, seguitava. A tintenna venia dopu cun tutta a banda di e capre, è i cani, in fine per riguarà tuttu animale sbandatu. À chì vidia issa cumpagnia, si firmava di sale. - Avete mai vistu ? - À chì ghjuverà una mula per tene la scozzula ? - Forse serà malata ? - Ahù ! Nè malata nè zoppa. Pare bella intrepita è grassa. - Soca hè per vende, è l’omu a si vole risparmià. - Soca sì. O amicu, vulete vende a mula ? - Innò, rispundia Ciccolu, salutendu di un gestu. Pocu tempu dopu esse ghjuntu in paese, Ciccolu hà lasciatu a mula in a chjusella, è aduprendu u sumerellu hà muntagnatu e capre ver’ di u stazzile di Pianu d’Alzu. Nisunu pensava più à a mula di Ciccolu, quandu una bella mane di mezu maghju, Zia Fiffina, affaccata à u purtellu, hà vistu vicinu à Clarinetta un bellissimu pultrinu. - O miraculu ! ! O benedettu Signore ! O què po ! In fatti, u spettaculu ùn era à pocu : Clarinetta a si pascia è u so poltru si dava à sughje, si tirava duie gnignare, a si pruvava à u galoppu, eppo, intimuritu da e ripe di un terrenu pocu comudu è pendicosu, rivenia à a mamma, sughjia un altru suppulellu è per fine si sdraiava longu tiratu per rifiatà, scaldendu si à u sole veranile. L’evenimentu hà fattu peghju chè quandu ella era ghjunta a mula bianca. Hè stata a tunizata chì hà ribumbatu aldilà di e cunfine cantunale. Dopu à a prucessione di i paisani venuti à rende si contu ch’ella ùn era micca una burla, hè stata a filarata di i cabbiulè, cari è caliscini venuti da e cumune vicinante. Eppo ancu vitture è vitturine ghjunte da Balagna, di Niolu, di a Giuvellina è di u Nebbiu, carche di merri è cunsiglieri, di mercanti è di pensiunati, di ghjente bè o ordinarie, di Sgiò incappellati è cun i scarpi inverniciati, di donne à labbre è ugne rosse, à tal’ puntu chì in piazza cumuna ùn ci si pudia più avventà, da tantu ch’ellu ci era natu u cumbugliu. Sbullaraccava quellu paese cum’è a pignatta di i brilluli à u focu. Trà grossi è magri, pilati è capilluti, gobbi o zoppi, ci ne era di tutte e mamme, senza cuntà chì muli, sumeri, cavalli è vitture facianu un tazzu chì ùn si ne pudia dorme nè notte nè ghjornu, è in soprapiù pisavanu un pulvarizzu chì ammachjava ogni cosa. Ciccolu, mandatu à chjamà à u stazzile, s’era fattu rimpiazzà da un so cumpagnu pastore per curà e so capre. Scalatu in paese mentre issa rivuluzione, assaltatu da ognunu, hà fattu quellu chì ùn si stupia di nunda. À u so fiscu, Clarinetta li si hè avvicinata cun u so pulletru appressu, cum’è per dì : « Eccu quì ! Chì ne pensi di ciò ch’eo sò capace di fà ? » Ciccolu ne stava smaravigliatu. Da tantu chì l’emuzione li stringhjia a cannella, guasi guasi li surtianu e lacrime. Ma di quessa nisunu si ne hè avvistu. Ellu tenia a so rivincita.
* * *
Eppo sò ghjunti i gendarmi da u capicantone. Eranu mandati da u Sottuprefettu per custattà issu fattu pocu ordinariu. U Brigatieru Sceffu Saint Gaudens hà dettu cun l’accentu Tarbese à u so cumpagnu spechjittinu, u Gendarme Poutier, chì tenia digià u carnettu in manu : - Nous, Gendarrrmes, rrrevetus de notrrre uniforrrme et conforrrmément aux orrrdrrres de nos chefs, avons constaté... ecc, ecc... À issu mumentu, u stitutore, sempre in brama di ciarlà, hà dettu : - O Ciccò ! Guarda chì i gendarmi t’anu da appiccicà una amenda, mì ! Soca mi pare chì a lege ùn permette micca à una mula di pullitrà, essendu datu chì issu fattu hè riservatu à e ghjumente saltate da i stalloni di a Rimonta Naziunale. - Isiè, hè vera ! Mi pare di sì ancu à mè, hà incalcatu u Sgiò Filippu, ghjelosu. Sè ancu e mule si mettenu à fà cavalli, duve si và ? Ùn averia micca da esse permessa. Ùn mancaria più chè i pastori si mettinu à avè figlioli duttori ! Poi ! Seria u mondu à l’arritrosa ! - Indeh chè ? Quessa o Mussiù Filippu, permettite. Simu in Republica, l’hè surtitu in traversu u stitutore, cambiendu di tonu. Oghje ghjornu, ognunu hà dirittu di... - Voi, state vi zittu ! Si hè inzergatu u Sgiò Filippu, tagliendu li a parolla. Primu locu, ùn sò micca Mussiù ! Sò u Sgiò Filippu ! È segondu locu, i stitutori cun l’idee rivuluziunarie l’averianu tutti da impiccà ! - Un cornu ! ! Impiccati seranu i Sgiò ! hà rughjatu quellu. In fine chì ci hè natu un parapiglietteni, cose di l’altru mondu. À chì pigliava e pratese di u Sgiò Filippu, à chì di u stitutore. I gendarmi, à mezu avianu u so da fà a mantene l’ordine, senza sapè nè chè nè cume si ne era ghjuntu à e goffe. È nè menu sapianu cum’è scioglie l’affare. Ci hè natu una cazzuttata tremenda. Quand’ella hè schjattata a baruffa, u Brigatieru Sceffu hè statu subbitu accecatu vistu ch’ellu s’era fattu incalcà u cheppì sinu à l’arechje. U so cumpagnu, ellu ne avia persu i spichjetti à u primu schjaffu ricevutu, eppo, circhendu li per u pianu s’era fattu calcicà e dite da tutti quelli scarpi grossi instacchittati chì zerpittavanu à più pudè. Ci hè statu moccichi rossi, ochji pesti è coste rotte in quantità è in pocu tempu. Currianu i scrugnotti cum’è e tambate à i sumeri. Mentre issu azzuffu, Clarinetta a si pascia cun u so poltru à fiancu chì sughjia, è Ciccolu, incantatu, i mirava. Di a baruffa, tutt’è trè si n’impifavanu. À prova, Clarinetta, soca per ghjustificà u so nome, si ne hà tiratu ùn sò quante pete. Più tardi hè statu vinu di un’ altra botte. Sò ghjunti ghjurnalisti da u cuntinente ! Armati di camere per tirà u ritrattu di Ciccolu, di Clarinetta è di u so poltru. - C’est un événement exceptionnel et de première importance, Monsieur Chicolo, hà dettu unu di quelli incullachjati di nodi à farfalla. Que dis-je ? l’événement du siècle ! Pensez donc, è pattattì, è pattattà... Una vera ratachja chì dicia quant’è un campu di lupini. Per caccià si li di trampula, Ciccolu hà muntagnatu.
* * *
Quandu u Prefettu hà intesu ciò chì si passava in quellu paese, hà vulsutu rende si contu ancu ellu. Ùn sò quante vitture anu turnatu à fà l’assaltu di piazza cumuna. È dalli torna u pulvarizzu ! U Sgiò Prefettu, in tenuta numeru unu, baretta tutta frisgiata d’oru è curpettu à coda curbina, si hè avviatu per u chjassu cupertu di cacati sumerini ch’ellu schisava cum’ellu pudia per ùn imbruttà e so scarpine inverniciate. Era seguitatu da una bella reghja di persunalità, vestute di neru, incappellate à decalitru è di collu strettu in camisge impiciate. U Merre, sticchitu cum’è un palu fasgiulaghju, l’hà prisentatu i so duveri è l’hà mustratu a chjusella duve pascia, sempre serena, Clarinetta in cumpagnia di u so pultrinu. - Monsieur le Maire, votre village va passer à la postérité, croyez-moi, après un tel événement rarissime. Ma visite en laisse présager les effets. Dorénavant, les choses ne seront plus tout à fait comme avant pour votre petite communauté. Je m’en porte garant au nom du Gouvernement de la République. Imbafatu, u Merre si hè intesu scioglie una lacrima da a cumossa. « Forse, si dicia in sè stessu, mi serà data a medaglia di u « Meritu Agriculu » ! S’eo ne dicu un qualcusella cun u Sgiò Paulu, u Cunsiglieru Generale, ci possu scumette chì ci possu cuntà cum’è s’ella fù si fatta. Vai à sapè ». Di ritornu in piazza à a Merria, dananzu à un tavulinu intuvagliatu di biancu è carcu di buttigliacce è di biscotti, u Sgiò Prefettu hà fattu un picculu discorsu, ghjustu per fà vede ch’ellu ùn era micca venutu per nunda. Eppo dopu avè tuccatu un bichjeru di vinu muscatellu è paspatu una oliosa, si hè rimessu in vittura è ùn si ne hè più intesu parlà.
* * *
Ciccolu, per ellu, si ne era turnatu à u stazzile è à i so animali, stumacatu da l’imbecilità di i so cumpaisani, da a intullerenza di u Sgiò Filippu, da u sapè mal’ piazzatu di u stitutore, da i sfrancisimi sapienti di i ghjurnalisti è da u banfulisimu di u Merre. À u cumpagnu chì l’avia curatu e so capre è chì li dumandava nove di tuttu issu ciambuttime, l’hà rispostu : - Quandu aghju dettu chì a mio mula era di valore, mi s’anu ghjucatu à a risa. M’anu pigliatu per un scemu. Ma voli sapè ciò ch’ellu ci hè di veru ? U veru, hè chì a Natura sola cunnosce a verità. Ella face cum’ella vole. L’omi, cun e so pretensione, e so zerghe, i so discorsi, e so baruffe è e so lege, ci capiscenu quant’è i topi à veghja. È ancu puru s’ellu era venutu u Ministru, o puru u Presidente di a Republica, l’affare seria listessu. Sola a Natura mantene i so diritti !
* * *
In fatti, sò passati l’anni. A mula bianca di Ciccolu ùn hà più pullitratu. Nimu hà più parlatu di u fattu « scarsu è eccezziunale ». È i chjassi di u paese s’anu tenutu i so cacati sumerini.
|