Quandu a luce...

 

 

Quandu a luce, falendu da e cullette,

furtiva cum’è un latru di cavalli,

va à pone si, prima ancu d’apre si

in lampi è zirli, nantu à u filu di u celu,

eo mi ritrovu, senza po pensà ci,

quaiò ind’è l’isula, propiu à mezu à u sole.

Cum’è una barca di cartastreccia

sguilla pianu pianu à mezu mare,

puntata da un’aria appena alzata,

cusì vò eo, attunitu da un sognu,

à smarrì mi ne in un mare di sensazione.

Mi pare d’esse un gabianu ind’i scogli,

o una farfalla chì si bagna à u sole,

o un muschinu chì appena svegliatu

teme digià u bizzicu d’un sbirru .

È vò, vò, puntatu oramai da un ventu

senza sapè induve devu andà

mentre chì u sole, cù a coda sempre più larga,

fascia da serpente barche è moli.

Allora mi discetu, aprendu bè l’ochji,

è m’accorgu chì l’isula ùn ci hè...

ch’o sò eo senza barca è senza mare.

Cusì tuttu u mio andamentu per oghe è scogli

si face sognu, si face illusione

ed eo, cum’è un muschinu appena svegliatu,

finiscu in bocca à a vorace realità.

 

Bruno ROMBI