|
Quandu a luce...
Quandu a luce, falendu da e cullette, furtiva cum’è un latru di cavalli, va à pone si, prima ancu d’apre si in lampi è zirli, nantu à u filu di u celu, eo mi ritrovu, senza po pensà ci, quaiò ind’è l’isula, propiu à mezu à u sole. Cum’è una barca di cartastreccia sguilla pianu pianu à mezu mare, puntata da un’aria appena alzata, cusì vò eo, attunitu da un sognu, à smarrì mi ne in un mare di sensazione. Mi pare d’esse un gabianu ind’i scogli, o una farfalla chì si bagna à u sole, o un muschinu chì appena svegliatu teme digià u bizzicu d’un sbirru . È vò, vò, puntatu oramai da un ventu senza sapè induve devu andà mentre chì u sole, cù a coda sempre più larga, fascia da serpente barche è moli. Allora mi discetu, aprendu bè l’ochji, è m’accorgu chì l’isula ùn ci hè... ch’o sò eo senza barca è senza mare. Cusì tuttu u mio andamentu per oghe è scogli si face sognu, si face illusione ed eo, cum’è un muschinu appena svegliatu, finiscu in bocca à a vorace realità.
Bruno ROMBI
|