|
A fiara
Altu -in tamantu trastugliu o ind'u silenziu spripusitatu- amore, cù i rusignoli di u lume u core s'innalza ind'i celi. Ùn seguiteghja chè u bolu d'un sentimentu lebbiu, sfrancatusi da ùn si sà quantu trappule è tanti tempurali, fina vistica d'ali nantu à u chjassu. Aghju ricercatu u lume è vogliu solu à tè, doppiu battellu di caricu. Nisun'altra pussede cala cusì colma : tuttu u pientu è a risa, u piacè scarnitu è a pena. Tù sì cum'è cammellu assitatu d'un isguardu, riclamata lacrima meia, è sfidi a sete spussatoghja d'una traversata ind'un petricaghju di stelle. Quessu hè u desertu chì t'incatena in brama di campà -cum'è schiava- u troppu amore. Ma s'è tù apri à pena e labre à u piacè d'un surrisu hè digià riscattu: i ghjorni di l'aranci è di a menta voltanu à prufumà. In noi piglianu più realità i sogni, chì ci si perdenu è si ritrovanu e cose, sinnò tutte e parolle scritte da a penna d'un pueta. Solu i rusignoli piuloni - piume lebbie ind'u ventu chì anu vistu a luna accendesi in lu celu - sanu chì tuntia punta u manganiolu trà alligria è dulore. I nostri sogni ci porghjenu una chjave: l'attesa d'una verità più maiò. Noi, in l'alligria di l'orrore, anime di rusignoli vechji più in là di a vita sculinemu digià l'abbagliulime di quellu lume chì ci empie l'ochji induluriti, più certa chè tutte e nostre saviezze.
Ignazio LECCA
|