A fiara

 

 

Altu -in tamantu trastugliu

o ind'u silenziu spripusitatu- amore,

cù i rusignoli di u lume u core

s'innalza ind'i celi. Ùn seguiteghja

chè u bolu d'un sentimentu

lebbiu, sfrancatusi da ùn si sà quantu trappule

è tanti tempurali, fina

vistica d'ali nantu à u chjassu. Aghju

ricercatu u lume è vogliu solu à tè,

doppiu battellu di caricu. Nisun'altra

pussede cala cusì colma : tuttu u pientu

è a risa, u piacè scarnitu è a pena.

Tù sì cum'è cammellu assitatu

d'un isguardu, riclamata lacrima meia,

è sfidi a sete spussatoghja d'una traversata

ind'un petricaghju di stelle. Quessu

hè u desertu chì t'incatena in brama

di campà -cum'è schiava- u troppu amore.

Ma s'è tù apri à pena e labre

à u piacè d'un surrisu

hè digià riscattu: i ghjorni

di l'aranci è di a menta

voltanu à prufumà. In noi

piglianu più realità i sogni,

chì ci si perdenu è si ritrovanu e cose,

sinnò tutte e parolle scritte

da a penna d'un pueta.

Solu i rusignoli piuloni

- piume lebbie ind'u ventu

chì anu vistu a luna accendesi in lu celu -

sanu chì tuntia punta u manganiolu

trà alligria è dulore. I nostri sogni

ci porghjenu una chjave: l'attesa

d'una verità più maiò. Noi,

in l'alligria di l'orrore,

anime di rusignoli vechji

più in là di a vita

sculinemu digià l'abbagliulime di quellu lume

chì ci empie l'ochji induluriti,

più certa chè tutte e nostre saviezze.

 

Ignazio LECCA