Anelli di fume

 

 

Chì pena l’ultima sera

senza ancu una stella !

Di u sole l’ultima spira

s’hè spenta pianu pianu

induve avà ùn s’aspetta

da l’ombra pace sincera,

ind’u carrughju, fora.

Malinconicu un sigaru,

quì, avà, lasciatu

da banda, scurdatu

cum’è spola di tela,

cunsuma una rusta lente

è rigala à a stanza

anelli di fume in volu,

cù a flemma legera

d’un lume di candela.

Diventanu issi lochi

spechju di rimembrenza

Cù maghjine sculurite

di tempu di vita in fiori

turnata à u pensamente ;

di mumenti sereni

d’anni d’eta minore

di i tempi passati,

cù richjami d’amore

gosi o sunniati...

Ansie di miglior sorte

in amene visione

è timpeste finite

cù ale intinte calate.

Ma invanu cusì si brusgia

in tristu cunsumu di cennara

u sigaru cascatu

da a manu scunsulata

d’un vechju chì altra pretesa

ùn hà chè d’un sonnu

avà, à capu appughjatu

à l’orlu di a tavula, in segnu di perdonu

per tuttu cio chì li manca.

 

Giulio COSSU