A notte ci

spinghjia passighjate

 

 

A notte ci spinghjia passighjate

pè a nostra nova cunniscenza, tornendu

è andendu, finu à l’ultima tana,

cusì à l’orlu di u penultimu lume

nascì di e to labre cum’è un affannu

u nostru angulu d’amore divastadore,

un affannu chì move sedie è

piega ritrospechji,

perluccie di a notte, ingullite tutte

da a smania insonna di a to bocca

è cusì, furesteri, emu trovu u sole

approntendu a tavula à d’altri invitati.

Teniamu sempre qualchì secretu

inutile da dì sottu à chjarori cusì chjari,

un locu o un altru, postu chì

e nostre cità parenu intercambiabile.

 

Eduard Ramirez