|
A notte ci spinghjia passighjate
A notte ci spinghjia passighjate pè a nostra nova cunniscenza, tornendu è andendu, finu à l’ultima tana, cusì à l’orlu di u penultimu lume nascì di e to labre cum’è un affannu u nostru angulu d’amore divastadore, un affannu chì move sedie è piega ritrospechji, perluccie di a notte, ingullite tutte da a smania insonna di a to bocca è cusì, furesteri, emu trovu u sole approntendu a tavula à d’altri invitati. Teniamu sempre qualchì secretu inutile da dì sottu à chjarori cusì chjari, un locu o un altru, postu chì e nostre cità parenu intercambiabile.
Eduard Ramirez
|