Zuccheru è cendera

intantu e marguerite à labre rosse, e viulette intinte di vazza è i papaveri sunnuti chjappanu l’acqua di l’attrachjata

(Oscar Wilde).

 

 

Principiu à scrive, forse micca

cù e stride rotte, cù albe ch’ùn aghju pussutu circà

assai di più in là di a memoria è u scurdà,

 

vistigu e rete è i corpi suttili,

u perchè di a morte, o sta tomba di roma è vechjissima,

piena di frasche chì l’auturnu vumita pianu pianu,

 

è ghjè avà ch’ellu face u freddu, ancu di più freddu,

è passanu taxi per una sera senza piogia,

chì eo, corpu sulitariu di legnu è di cimentu,

aghju solu pussutu fabricà, di ste radiche, qualchì ricordu :

 

aghju lasciatu e melingrane

in un celu foscu, l’aghju lasciate

è fermanu cum’è un orizonte, senza scrittura.

 

Mai averia l’ardì di scurdà e serate amaramente,

e pagine cusì bianche è scritte,

o u so corpu serenu, pienu di machje, chì ramentanu à tè,

 

è ghjè propiù avà ch’o m’arricordu, nè eri, nè mai,

quandu si cala sulenne u sole di stu lamentu

trà u catrame unicu di a stanza,

 

in u so oscuru disegnu. Intravedu u paesagiu foscu da

quellu tufone trà e tozze, pienu à granci chì, più in là, m’aspetta

cum’è solu una strada cheta di a roma paradisiaca.

 

Ochji sgranati, i contu cum’è chjarasge, à dui à dui,

è avà rutuleghjanu pè e strette strangulate di a vechja cità,

di a cità vechja

 

in un carrughju di roma

in un carrughju di roma

 

è u so nome ùn vene

solu trà e frasche d’un vechju cimiteriu anticu.

 

Alfons Navarret i Xapa