|
Alba
Deve digià spuntà l’alba à l’infora, m’ai dettu, è u mondu sanu nascì da u ragiu di luce di a finestra. Micca luntanu, sbiancavanu e strade, facianu curve, cullavanu è falavanu, incerte è più reali chè u buschettu chì l’inturniava. Da a terra s’alzava una nebbia chì diventava tralucente è lasciava ch’è no vidissimu e fantasime di i pini. I campanili, i muri di e case, e bocche, l’affannu di mille ocelli, tuttu tornava à assestà si nantu à u viotu, nascia senza sforzu da stu zuccheru filatu di luce di l’alba ch’è tù mi dicia. U to corpu è u to core è e to parulle mi ligavanu à u mondu.
Miquel Angel LLAUGER
|